Political party internal exclusion not an administrative act under Law 554/2004 despite public law status

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 26.06.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., suspendarea efectelor Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 28/2018 a Comisiei Naţionale de Arbitraj şi Integritate a B., prin care s-a respins contestaţia reclamantei împotriva Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B..

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 7293/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, schimbarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că este consilier local în cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti şi că, în considerarea art. 4 şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 393/2004, dacă funcţia de consilier este de autoritate publică, atunci şi actul care duce la încetarea mandatului de consilier local este un act administrativ, care modifică raporturi publice, în speţă fiind vorba despre modificarea componenţei Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti.

Consideră că prima instanţă a reţinut neîntemeiat că hotărârea de excludere pe care o atacă nu este un act de autoritate publică, ci un act emis în temeiul atribuţiilor reglementate de Statutul B., interpretare pe care o consideră eronată în raport cu art. 1, art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, susţine că potrivit art. 1 teza a II-a din Legea nr. 14/2003 partidele politice sunt persoane juridice de drept public, sens în care invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 530/2013, prin care, reţinând că potrivit art. 2 din Legea nr. 14/2003, partidele participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice, acestea sunt persoane de drept public.

Precizează că pentru ca o persoană juridică de drept privat să fie asimilată unei autorităţi publice, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, trebuie să fi obţinut statutul de utilitate publică sau să fie autorizată să presteze un serviciu public, astfel cum este şi cazul partidelor politice.

Susţine că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 14/2003, ce prevăd că procedura de contestare a hotărârii de dobândire sau pierdere a calităţii de membru al unui partid politic este supusă doar jurisdicţiei interne a partidului respectiv, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 530/2013, reţinându-se posibilitatea de a contesta o asemenea măsură în faţa instanţei judecătoreşti.

Solicită a se reţine şi efectul actului atacat, având în vedere că excluderea sa din partid poate conduce, conform art. 9 alin. (2) lit. h)1 şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 393/2004 la încetarea funcţiei de consilier local în cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti, motiv pentru care apreciază că deciziile de excludere reprezintă acte de putere publică a partidului şi au un efect public, care determină inclusiv schimbarea componenţei Consiliului Local al Sectorului 6. În consecinţă, fiind o decizie care are şi alte efecte, consideră că intră în categoria actelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă precizează că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că partidele politice sunt persoane juridice de drept public, ceea ce nu le conferă de plano, şi calitatea de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar actele emise de acestea nu sunt în mod automat acte administrative, acest lucru nu înseamnă că în anumite situaţii, partidele politice nu pot emite acte administrative.

Prin urmare, solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare, susţine că în cauză este îndeplinită condiţia urgenţei, având în vedere demersurile efectuate de către B. pentru vacantarea postului deţinut de către recurenta-reclamantă.

De asemenea, consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia tardivităţii recursului, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul de declarare a recursului împotriva unei hotărâri având ca obiect suspendarea executării, este de 5 zile de la comunicare, iar recursul declarat de reclamantă nu respectă acest termen.

De asemenea, invocă excepţia nulităţii recursului, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat în mod expres vreun motiv de casare din cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi nici nu a arătat în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate, astfel că recursul este nul conform art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Verificând respectarea termenului de declarare a căii de atac, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"(4) Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare."

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

În cauză, în ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A., se constată că sentinţa recurată a fost comunicată acesteia la data de 20.05.2016, iar cererea de recurs a fost înaintată prin poştă la data de 24.05.2019, conform ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă de la fila x verso din dosarul de recurs.

Având în vedere data comunicării hotărârii recurate, rezultă că ultima zi de declarare a recursului, calculată potrivit dispoziţiilor art. 181-183 C. proc. civ., era data de 26.05.2019, ce cădea într-o zi de duminică, motiv pentru care termenul de declarare a recursului se prelungea până la data de 27.05.2019.

De altfel, intimatul-pârât a invocat excepţia tardivităţii recursului în mod general, fără a indica reperele temporale în raport cu care apreciază că recursul de faţă ar fi tardiv.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat în termen, astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., raportat la art. 248 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului.

2.2. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, analizând recursul de faţă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că a susţinut în esenţă că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, apreciind că actul atacat nu este un act administrativ, supus dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat argumentele sale, atât în sprijinul acestui punct de vedere.

În consecinţă, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

2.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.3.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., suspendarea efectelor Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 28/2018 a Comisiei Naţionale de Arbitraj şi Integritate a B., prin care s-a respins contestaţia reclamantei împotriva Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B..

Prin Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B. s-a dispus sancţionarea recurentei-reclamante cu excluderea din partid.

Analizând prevederile legale incidente în raport cu actul dedus judecăţii, prima instanţă a ajuns la concluzia că Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B. nu are natura unui act administrativ, prin acesta nefiind stabilite, stinse ori modificate raporturi juridice şi nici nu a fost emis în regim de putere publică, astfel că el nu poate forma obiect al contestaţiei administrative şi nici obiectul contestării în instanţă, acţiunea promovată în acest sens fiind inadmisibilă.

Această concluzie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Din motivele de recurs rezultă că problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Naţional al B. are natura juridică a unui act administrativ.

În aceste coordonate, de lege lata, hotărârea din speţă, emisă de către Comitetului Executiv Naţional al B. nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuşi aptitudinea de a "da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice" şi nu a fost emis "în regim de putere publică".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Prin urmare, pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Or, în speţă, Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a fost emisă de Comitetul Executiv Naţional al B., în virtutea prerogativelor date emitentului prin Legea nr. 14/2003 şi Statutul partidului.

Astfel cum în mod corect a sesizat prima instanţă că, deşi art. 1 din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice statuează că partidul politic este o persoană juridică de drept public, Hotărârea nr. 11/03.04.2018 nu a fost emisă în regim de putere publică, ci în temeiul procedurilor şi atribuţiilor reglementate de statutul B., statut adoptat prin voinţa membrilor acestuia, conform scopurilor urmărite la data înfiinţării lui, urmărind realizarea intereselor unei entităţi politice.

În concluzie, Înalta Curte împătăşeşte opinia primei instanţe în sensul că Hotărârea nr. 11/03.04.2018 emisă de Comitetul Executiv Naţional al B. nu face parte din categoria actelor administrative, astfel cum acestea sunt definite la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 530 din 12 decembrie 2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea acestor prevederi.

Astfel, Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din data de 08.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţia părţilor competenţa unei secţii civile de a soluţiona cererea de suspendare a reclamantei, reprezentantul reclamantei susţinând că în cauză se atacă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Ulterior, şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţie la termenul din 17.01.2019 calificarea acţiunii, reprezentantul reclamantei susţinând în continuare că a înţeles să formuleze acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că hotărârea contestată reprezintă un act administrativ.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că declararea ca fiind neconstituţionale a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 nu poate avea vreo înrâurire asupra calităţii de act administrativ a hotărârii atacate şi, prin urmare, nu se pune problema că actul atacat nu poate fi contestat, ci doar că acesta nu poate fi contestat în procedura specială a contenciosului administrativ, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, nu se pot reţine susţinerile recurentei potrivit cărora hotărârea atacată emană de la o persoană juridică de drept public, astfel cum sunt definite partidele politice la art. 1 teza a II-a din Legea nr. 14/2003, întrucât hotărârea respectivă nu întruneşte şi celelalte trăsături caracteristice ale unui act administrativ.

În consecinţă, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.