Salary-difference claim against Ministry dismissed for lack of passive standing; salary classification order upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 22.07.2016 de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, au solicitat instanţei de contencios administrativ:

- Obligarea pârâtului - Ministerul Justiţiei, de a emite începând cu data de 09.()4.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015 un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea 'in profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

- Obligarea pârâtului ca stabilirea drepturilor salariale ale subsemnatului să se Iacă la nivelul maxim stabilit în cadrul judecătoriilor, raportat la vechimea în funcţie şi vechimea în muncă;

- Obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/in funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

- Obligarea pârâtului ca la emiterea ordinului de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/in funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date (situaţie concretă în care se află reclamantul B.).

Reclamanţii au arătat că sunt judecători în cadrul Judecătoriei Zalău şi respectiv în cadrul Tribunalului Sălaj, şi în această calitate au solicitat, după intrarea în vigoare a legii 71/2015, stabilirea salariului său la nivelul la care era stabilit şi pentru alţi judecători cu acelaşi grad şi vechime care îndepliniseră condiţiile de vechime anterior intrării în vigoare a legii 330/2009, însă nu au primit răspuns.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3673 pronunţată în data de 22 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., şi B., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un ordin de încadrare salariala pentru fiecare reclamant, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat acelaşi pârât Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 3673 din data de 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, susţinând că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Criticile sale au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al articolului 488 din C. proc. civ.

Recurentul solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligaţiei privind plata diferenţelor salariale rezultate, în considerarea faptului că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare a intimaţilor-reclamanţi, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a vira banii şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, obligaţie care, de altfel, incumbă Tribunalului Sălaj, instanţă cu personalitate juridică al cărei preşedinte este ordonator terţiar de credite, întrucât intimaţii îşi desfăşoară activitatea ca judecători în cadrul acestei instituţii.

Solicită astfel a se observa că raportul obligational care are ca obiect plata drepturilor salariale şi, pe cale de consecinţă, a oricăror accesorii ale acestora, dobânzi şi actualizări, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi instanţa unde aceştia funcţionează, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Mai mult, susţine recurentul -pârât că, între timp au fost emise OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017, urmând ca, ulterior să fie plătite şi diferenţele rezultate pentru perioada anterioară, respectiv de la 09.04.2015 în aplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv de la 01.08.2016 şi 01.10.2016, cu indemnizaţia calculate la valoarea de referinţă sectorială mărită.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de Ministerul Justiţiei, intimaţii - reclamanţi nu au formulat întâmpinări.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

A fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 22 octombrie 2018 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea formulată reclamanţii A., având funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Zalău şi B., judecător în cadrul Tribunalului Sălaj, au învestit instanţa de contencios administrativ competentă solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

Deopotrivă, au solicitat obligarea aceluiaşi pârât -Ministerul Justiţiei - ca stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor să se facă la nivelul maxim stabilit în cadrul judecătoriilor, raportat la vechimea în funcţie şi vechimea în muncă;

Au mai solicitat obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/in funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011, urmând ca, la emiterea ordinului de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/in funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date (situaţie concretă în care se află reclamantul B.).

Admiţând în parte cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită pentru fiecare din cei doi reclamanţi câte un ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/204, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat aceeaşi autoritate -Ministerul Justiţiei- la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Învestită fiind cu soluţionarea recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei, recurs ce vizează doar soluţia referitoare la obligarea sa la plata diferenţelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile acestuia, motiv pentru care urmează a fi admis recursul şi casată în parte sentinţa atacată, în considerarea următoarelor argumente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, determinarea calităţii procesuale pasive presupunând identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale pretinse.

Aminteşte instanţa de control judiciar că în C. proc. civ. sunt reglementate în mod expres, la art. 32, condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenţii şi interesul.

Astfel, calitatea procesuală este una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 36 prima teză noul C. proc. civ. " Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. (…) ". Una dintre condiţiile cerute deci pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.

În speţă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, se observă că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 şi nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate, Ministerul Justiţiei fiind parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Având în vedere că reclamanţii au funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Zalău (reclamanta A.), respectiv, în cadrul Tribunalului Sălaj (reclamantul B.), reţine Înalta Curte că, în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, atragerea în proces a ordonatorului principal de credite (Ministerul Justiţiei) nu poate fi justificată de necesitatea stabilirii unei garanţii pentru aprobarea şi repartizarea creditelor bugetare, o astfel de garanţie fiind nu numai lipsită de suport legal, dar şi inutilă, faţă de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale." De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, Înalta Curte are în vedere că raportul juridic salarial există între reclamanţi şi angajatorul direct, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui alt raport juridic, unul de drept financiar, implicând ordonatorii de credite subordonaţi (secundari şi terţiari), iar nu direct pe reclamanţi.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului - pârât Ministerul Justiţiei, de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu cuprinde şi obligaţia de plată a diferenţelor salariale restante, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instanţelor (ordonatori secundari şi terţiari) a creditelor necesare pentru efectuarea drepturilor salariale.

Înalta Curte reţine şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora " (1) Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.".

În acest sens este şi Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă), în care s-a statuat că, în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, aceasta nu poate avea calitatea procesuală pasivă în acest gen de cauze. Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este de natură că conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atîta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în material repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire aordonatorului principal de credite, care să constituie fundamental pretenţiilor deduse judecăţii. O obligaţie de garanţie sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care instituie obligaţia ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurarii în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Aşadar, Ministerul Justiţiei nu calculează şi nu achită drepturi salariale decât propriilor angajaţi, singura obligaţie fiind aceea de a vira şi asigura sumele solicitate de ordonatorii secundari de credite prin proiectele de buget, plata diferenţelor salariale şi, după caz a accesoriilor acestora, urmând a se face de către instituţia unde funcţionează reclamanţii.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că nu Ministerului Justiţiei îi revine obligaţia de plată a diferenţelor salariale cerute de reclamanţi, neprezentând relevanţă pe acest capăt de cerere raportul specific de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferitele niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Nu se poate aprecia nici în sensul că plata drepturilor salariale respective ar constitui expresia reparării unui prejudiciu din partea Ministerului Justiţiei ca urmare a faptei ilicite constând în omisiunea de emitere a unui act administrativ legal în sensul solicitat de reclamante, întrucât în nicio ipoteză acest pârât, Ministerul Justiţiei, nu achită direct reclamanţilor drepturi salariale cuvenite, ci aceasta intră în atribuţia ordonatorului de credite terţiar faţă de care judecătorul se află în raporturi de serviciu.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurentului Ministerul Justiţiei referitoare la obligarea acestei autorităţi la plata diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015, constatând că, în mod greşit instanţa de fond a obligat Ministerul Justiţiei la achitarea diferenţelor salariale, în condiţiile în care, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei de plată a diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, angajaţi în cadrul Judecătoriei Zalău, respectiv Tribunalului Sălaj.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând că, în mod greşit Ministerul Justiţiei a fost obligat de instanţa de fond la plata diferenţelor salariale în favoarea reclamanţilor, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să admită recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, să caseze în parte sentinţa recurată şi rejudecând, să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi în consecinţă să respingă acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 3673 din 22 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi în consecinţă respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2019.