Salary equalization for magistrates under O.U.G. 83/2014: standing of the main credit officer for payment of wage differences

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios Adminila data de 15.12.2015 reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu MINISTERUL JUSTITIEI, au solicitat instanţei de contencios administrativ obligarea pârâtului de a emite, pentru fiecare, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare În acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

În acest sens, au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Au mai solicitat obligarea pârâtului ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Reclamantele au arătat că sunt judecători la Tribunalul Teleorman şi în această calitate au solicitat, după intrarea în vigoare a legii 71/2015 stabilirea salariului său la nivelul la care era stabilit şi pentru alţi judecători cu acelaşi grad şi vechime care îndepliniseră condiţiile de vechime anterior intrării în vigoare a legii 330/2009, însă nu au primit răspuns.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1248 pronunţată în data de 12 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, obligând pârâtul să emită un ordin de încadrare salarială pentru fiecare reclamantă, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat acelaşi pârât Ministerul Justiţiei la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1248 din data de 12 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, susţinând că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Criticile sale au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al articolului 488 din C. proc. civ.

În cadrul primului punct al criticilor sale, recurentul a susţinut că, în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor satariale, întrucât această obligaţie revine instanţei angajatoare, în speţă, Curţii de Apel Bucureşti.

Precizează astfel că atribuţia ministrului justiţiei este de a emite ordinul, a Ministerului Justiţie de a vira banii şi nu de a efectua plata, în concret a diferenţelor salariate solicitate, motiv pentru care, formularea unor cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii instanţelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerulu Justiţiei la plata acestor sume, numai prin prisma calităţii sale de ordonator principal de credite.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatelor-reclamante sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariate alt acestora sunt calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

Ori, Ministerului Justiţiei nu i se poate stabili nicio răspundere pentru stabilirea drepturilor salariate ale intimatelor-reclamante, calitatea de ordonator principal neatrâgându-i automat calitatea de parte în proces.

Aşadar, având în vedere că între Ministerul Justiţiei şi instanţele judecătoreşti nu există raporturi de subordonare, deoarece acestea aparţin unor puteri diferite ale statului, nici între angajaţii Curţii de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei nu există niciun rapot juridic.

Prin urmare, solicită recurentul a se avea în vedere că, în speţă nu sunt întrunite condiţiile legale pentru această răspundere, astfel că, în mod greşit Ministerul Justiţiei a fost obligat la plata acestor diferenţe salariale în favoarea intimatelor-reclamante.

În ceea ce priveşte art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobata prin Legea nr. 71/2015, susţine recurentul că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca aceste prevederi se aplică şi judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de norma legală, în condiţiile în care această normă legală este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, categoria funcţionarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

Consideră recurentul că, în realitate, instanţa de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului, ca măsuri reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate în aceleaşi condiţi de vechime în muncă şi în funcţie.

Or, instanţa de fond are atribuţii în ce priveşte aplicarea legii şi nu atribuţia de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ce priveşte înlăturarea sensulu discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale. Mai mult, precizează că nici Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudenţa sa că nu este legislator pozitiv şi nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul tegii în vigoare a unei alte dispoziţii decât cele cete existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

În aceste condiţii, câtă vreme textul în discuţie constituie o normă de excepţie, de strictă interpretare, care nu a fost declarat neconstituţional, consideră că instanţa de fond era ţinută să-l aplice ca atare.

Această interpretare este susţinută şi de adoptarea în anul 2016 a O.U.G.

nr. 20/2016, care modifică, printre altele şi O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, modificare justificată tocmai de existenţa unor niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii, de stabilirea aceluiaşi nivel de salarizare pentru personal cu atribuţii şi nivel al studiilor diferite, în cadrul aceleiaşi instituţii, şi ţinând cont că autorităţi le/instituţii le publice centrale şi locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanţelor de judecată din întreaga ţară având ca obiect eliminarea unor discrepanţe salariale, astfel cum rezultă din preambulul său.

Astfel, susţine recurentul că, din analiza comparativă a modului de formulare a art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, se desprind următoarele concluzii:

a. Dacă textul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, ar fi fost aplicabil întregului personal din toate instituţiile şi autorităţile publice, nu ar mai fi existat Ia acest moment diferenţe sau discrepanţe salarială în sistemul bugetar, întrucât toate persoanele care ocupau aceleaşi funcţii grade/trepte şi gradaţii ar fi fost salarizate la nivelul maxim în plata începând cu 09.04.2015 şi reîncadrate la acelaşi nivel maxim începând cu 01.01.2016, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

b. Atunci când a dorit să lărgească sfera de aplicabilitate, legiuitorul a folosit în art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016 sintagma "personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim..", spre deosebire de art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, care se adresa doar personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice enumerate, salarizat la acelaşi nivel. în acest context, este de subliniat ca nici măcar acest ultim text nu are aplicabilitate generală în întreg sistemul bugetar, ci se referă doar la anumite categorii de personal (cele care potrivit legii beneficiază de salarii de bază/indemnizaţii de încadrare), din care, într-adevăr, fac parte şi reclamantele. în schimb, pentru alte domenii profesionale au fost introduse în O.U.G. nr. 57/2015 dispoziţii distincte şi derogatorii (de ex., pentru învăţământ, art. 31 alin. (2), art. 33 şi 34, pentru sistemul de apărare şi ordine publică, art. 31 alin. (5)-(7), pentru sistemul sănătăţii, art. 32).

În acest context, recurentul-pârât apreciază că drepturile salariale ale intimatelor-reclamante au fost corect stabilite, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate.

La data de 06.03.2019 recurentul - reclamant a depus la dosar o Notă în cadrul căreia a susţinut că a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1490/C/24.05.2017, prin care şi reclamantelor din prezenta cauză le-a fost recalculcat cuantumul indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor la nivel maxim, începând cu data de 09.04.2015, fiindu-le achitate, în luna decembrie 2017, de către Tribunalul Teleorman, şi diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestui ordin.

Menţionează că OMJ nr. 1490/C/2017 a fost emis în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017.

Ulterior, la data de 06.03.2019 recurentul -pârât Ministerul Justiţiei a depus la dosar o Notă în cadrul căreia menţionează în esenţă că, la data de 24.05.2018 Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/2018, ce a stabilit că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

Ţinând seama de OMJ nr. 2066/C/2018, Ministrul Justiţiei a emis OMJ nr. 3072/C/2018, prin care au fost stabilite drepturile salariale ale intimatelor-reclamanre, începând cu data de 01.07.2018, iar prin OMJ nr. 90/C/2019 le-au fost recalculate reclamantelor drepturile salariale pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018. Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei de fond şi respingerea acţiunii, ca lipsită de obiect.

La data de 06.06.2019 recurentul - pârât a mai depus la dosar o Notă, în cadrul căreia a menţionat că, prin OMJ nr. 1490/C/24.05.2017, OMJ nr. 3072/C/07.08.2018 şi OMJ nr. 90/C/04.01.2019 le-au fost recalculate şi reclamantelor drepturile salariale începând cu 09.04.2015, astfel că Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit obligaţiile legale, motiv pentru care solicită a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce priveşte obligaţia plăţii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei personae fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca rămasă fără obiect.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de Ministerul Justiţiei, intimatele-reclamante nu au formulat întâmpinări.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

A fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 17 octombrie 2018 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 26 martie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.

Prin cererea formulată reclamantele A., B. şi C., având funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, au învestit instanţa de contencios administrativ competentă solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită pentru fiecare reclamantă, începând cu data de începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

Deopotrivă, au solicitat obligarea aceluiaşi pârât -Ministerul Justiţiei - la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Au mai solicitat obligarea pârâtului ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Admiţând în parte cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită pentru fiecare reclamantă câte un ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/204, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Deopotrivă, a obligat aceeaşi autoritate -Ministerul Justiţiei- la plata căre reclamante a diferenţei salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Învestită fiind cu soluţionarea recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva soluţiei mai sus menţionate, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile acestuia sub aspectul calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale, sens în care urmează a fi admis recursul acestuia şi casată în parte sentinţa atacată, în considerarea următoarelor argumente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, determinarea calităţii procesuale pasive presupunând identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale pretinse.

Aminteşte instanţa de control judiciar că în C. proc. civ. sunt reglementate în mod expres, la art. 32, condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenţii şi interesul.

Astfel, calitatea procesuală este una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 36 prima teză noul C. proc. civ. " Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. (…) ". Una dintre condiţiile cerute deci pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.

În speţă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, se observă că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 şi nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate, Ministerul Justiţiei fiind parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Având în vedere că reclamantele au funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, atragerea în proces a ordonatorului principal de credite (Ministerul Justiţiei) nu poate fi justificată de necesitatea stabilirii unei garanţii pentru aprobarea şi repartizarea creditelor bugetare, o astfel de garanţie fiind nu numai lipsită de suport legal, dar şi inutilă, faţă de dispoziţiile art. art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale." De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, Curtea are în vedere că raportul juridic salarial există între reclamante şi angajatorul direct, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui alt raport juridic, unul de drept financiar, implicând ordonatorii de credite subordonaţi (secundari şi terţiari), iar nu direct pe reclamante.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu cuprinde şi obligaţia de plată a diferenţelor salariale restante, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instanţelor (ordonatori secundari şi terţiari) a creditelor necesare pentru efectuarea drepturilor salariale.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora " (1) Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.".

În acest sens este şi Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă), în care s-a statuat că, în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, aceasta nu poate avea calitatea procesuală pasivă în acest gen de cauze. Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este de natură că conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atîta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în material repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire aordonatorului principal de credite, care să constituie fundamental pretenţiilor deduse judecăţii. O obligaţie de garanţie sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care instituie obligaţia ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurarii în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Aşadar, Ministerul Justiţiei nu calculează şi nu achită drepturi salariale decât propriilor angajaţi, singura obligaţie fiind aceea de a vira şi asigura sumele solicitate de ordonatorii secundari de credite prin proiectele de buget, plata diferenţelor salariale şi, după caz a accesoriilor acestora, urmând a se face de către instituţia unde funcţionează reclamantele.

În consecinţă, nu Ministerului Justiţiei îi revine obligaţia de plată a diferenţelor salariale cerute de reclamante, neprezentând relevanţă pe acest capăt de cerere raportul specific de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferitele niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Nu se poate aprecia nici în sensul că plata drepturilor salariale respective ar constitui expresia reparării unui prejudiciu din partea Ministerului Justiţiei ca urmare a faptei ilicite constând în omisiunea de emitere a unui act administrativ legal în sensul solicitat de reclamante, întrucât în nicio ipoteză acest pârât, Ministerul Justiţiei, nu achită direct reclamantelor drepturi salariale cuvenite, ci aceasta intră în atribuţia ordonatorului de credite terţiar faţă de care judecătorul se află în raporturi de serviciu.

Astfel, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei de plată a diferenţelor salariale cuvenite reclamantelor, angajate în cadrul Tribunalului Teleorman.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurentului, în sensul că formularea unei cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii instanţelor de judecată, nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei la plata unor drepturi salariale, numai prin prisma calităţii sale de ordonator principal de credite.

În aceste condiţii, constatând că, în mod greşit pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat de instanţa de fond la plata diferenţelor salariale, în favoarea reclamantelor, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de acesta, să caseze, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi în consecinţă să respingă acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte criticile aceluiaşi recurent referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi nefondate, reţinând că aceste prevederi vizează şi categoria profesională a judecătorilor, astfel cum corect a stabilit instanţa de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, s-a creat posibilitatea legală ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice, care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la acest nivel maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, eliminându-se astfel diferenţele salariale rezultate, în anumite cazuri, în urma aplicării Legii nr. 284/2010.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că, Alin. 51 al art. 1 reglementează o situaţie particulară, a personalului care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, iar în cazul acestui personal, prin derogare de la principiul stabilit la alin. (1) şi (2), salarizarea va fi cea de la nivelul maxim, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Recurentul -pârât Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, interpretare pe care prima instanţă a înlăturat-o cu motivarea că "Dacă s-ar reţine interpretarea pe care pârâtul o propune, s-ar pune în discuţie concordanţa textului de lege cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României întrucât s-ar ajunge la înlăturarea discrepanţelor pentru anumite categorii de personal şi la menţinerea lor pentru alte categorii de funcţionari. În cazul instanţelor de judecată discrepanţele ar fi înlăturate pentru personalul contractual şi funcţionarii publici dar ar fi menţinute pentru judecători fără a exista o raţiune obiectivă pentru un astfel de tratament diferit al categoriilor de personal."

În mod corect a reţinut judecătorul fondului că interpretarea realizată de pârât nu are în vedere finalitatea urmărită de legiuitor, astfel cum rezultă din raportul comun din 17.03.2015 al Comisiilor pentru muncă şi protecţie socială, şi, respectiv, pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, conform căruia amendamentul devenit alin. (5)1 al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru "clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o, ulterior introducerii acţiunii şi pronunţării instanţei de fond, prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Înalta Curte constată că, cele reţinute de instanţa de fond nu contrazice aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Prin această decizie Curtea Constituţională nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât, instanţa de control judiciar apreciază ca nefondate crititice formulate de recurentul-pârât sub aspectul interpretării dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 s-a făcut în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, fără a se adresa doar unor anumite categorii de salariaţi, ci tuturor salariaţilor din sistemul bugetar care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mic decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică.

Prin urmare, textul de lege în discuţie se aplică personalului tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv celui din sistemul de justiţie, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeaşi funcţie şi aceeaşi clasă de salarizare, având aceeaşi vechime în muncă şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, judecătorul fondului făcând o analiză corectă a cauzei dedusă judecăţii, considerente pentru care criticile recurentului -pârât sub aspectul interpretării art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, sunt nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte cererea recurentului -pârât, din cadrul Notelor depuse la dosar pe parcursul judecării recursului, de respingere a acţiunii, "ca lipsită de obiect", respectiv " ca rămasă fără obiect", Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantelor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantelor de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul acţiunii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantelor şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa atacată şi rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi în consecinţă va respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1248 din 12 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi în consecinţă respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2019.