Administrative recognition of second dental specialty: equivalence of foreign subspecialty qualification and freedom of establishment under EU law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.04.2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii, a solicitat instanţei obligarea Ministrului Sănătăţii la emiterea unui ordin prin care să se acorde reclamantei titlul de medic specialist protetician ca a doua specialitate, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 151 din O.G. nr. 18/2009, cu obligarea Ministerului Sănătăţii la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 315 din 21 decembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, s-au respins, ca lipsite de obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrului Sănătăţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii invocate prin întâmpinare de către Ministrul Sănătăţii.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii prin întâmpinare şi s-a admis acţiunea în contencios, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin Ministrul Sănătăţii şi a fost obligat pârâtul să emită ordinul prin care să confirme titlul de medic specialist al reclamantei în protetică dentară, ca a doua specialitate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Sănătăţii, în calitate de recurent-pârât, criticând sentinţa atacată ca nelegală, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a apreciat că prevederile art. 151 din O.G. nr. 18/2009 trebuie interpretate tocmai în sensul libertăţii de stabilire, precum şi a consolidării pieţei interne şi a promovării libertăţii de circulaţie a profesioniştilor, scop urmărit de Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Astfel, atâta vreme cât în procedura de recunoaştere autoritatea naţională s-a asigurat în mod obiectiv că diploma străină atesta, în persoana titularului, cunoştinţe şi calificări, dacă nu identice, cel puţin echivalente celor atestate de diploma naţională, factorul timp nu mai prezintă relevanţa conferită de pârât, cu atât mai mult cu cât la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătăţii, contextul care a prilejuit apariţia O.U.G. nr. 6/2012 subzistând în continuare.

Faţă de aceste reţineri ale instanţei s-a susţinut de către recurentul - pârât că instrumentul de motivare a O.U.G. nr. 6/2012 prevede că: "având în vedere că în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţialului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordinului ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1.141/1.386/2007 privind modul de efectuare a pregătirii prin rezidenţiat în specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi desemnate coordonatori de program şi îndrumători/responsabili de formare prin rezidenţiat într-o anumită specialitate numai cadrele didactice universitare care, după caz, sunt medici, medici dentişti sau farmacişti confirmaţi specialişti ori primari în specialitatea respectivă şi că titlul de specialist se obţine în urma efectuării pregătirii prin program de rezidenţiat, care, în funcţie de specialitate, are o durată de 3 până la 6 ani, iar gradul de primar se obţine prin examen susţinut la împlinirea vechimii de 5 ani ca specialist, ţinând cont de faptul că demararea procesului de formare a specialiştilor într-o specialitate nou-înfiinţată, la momentul introducerii acesteia în Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o excepţie, iar imposibilitatea desemnării formatorilor riscă să facă imposibilă atât organizarea şi derularea programului respectiv de specializare, cât şi organizarea examenelor de obţinere a titlului de specialist şi de obţinere a gradului de primar în această specialitate".

Specialităţile menţionate de O.U.G. nr. 6/2012, pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, în cuprinsul art. I (art. 151, nou introdus) şi art. II alin. (1) au fost înfiinţate prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 953/2009 pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală.

La data apariţiei în M. Of. Partea I, a O.U.G. nr. 6/2012 - respectiv 28 martie 2012 - reclamanta dr. A., deşi era încadrată cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la disciplina "protetică dentară", nu deţinea niciun titlu de specialist din cele menţionate în acest act normativ (chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală); pentru ca, ulterior, la data de 8 mai 2012 prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 459/2012, diploma de specialist DGP pentru "parodontologie" eliberată în Germania să îi fie recunoscută ca certificat de medic dentist specialist parodontologie eliberat de Ministerul Sănătăţii din România, pe baza calificativului "Admis" obţinut la proba de aptitudini organizată la data de 25 aprilie 2012. Această probă de aptitudini a fost susţinută de reclamantă pentru că aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru recunoaşterea automată prevăzute de H.G. nr. 11282/2007.

Pentru ca cererea reclamantei să fie întemeiată aceasta trebuia să îndeplinească cumulativ condiţiile de a fi cadru didactic titular la disciplinele corespondente specialităţilor medico-dentare nou-înfiinţate menţionate şi să fie confirmată specialist sau primar în una dintre specialităţile chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

Această din urma condiţie reclamanta nu o îndeplinea la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, respectiv nu era confirmată specialist sau primar în chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, reclamanta având titlu de medic specialist dar nu în una dintre aceste specialităţi.

Reclamanta trebuia să deţină titlu de specialist chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală la momentul apariţiei O.U.G. nr. 6/2012 pentru a beneficia de echivalare în specialitatea protetică dentară, titlul de specialist obţinut în Germania fiind în specialitatea paradontologie.

La data apariţiei O.U.G. nr. 6/2012 pe teritoriul României nu existau specialişti în parodontologie, rezidenţii confirmaţi în aceasta specialitate fiind la data respectiva în pregătire; astfel că ordonanţa de urgenţă reglementează tocmai acest aspect, respectiv al titlului de specialist în endodonţie, parodontologie sau protetică dentară pentru cadrele didactice care formau rezidenţi în specialităţile respective, persoanele în cauză putând deţine titlul de specialist în chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata - reclamantă a solicitat respingerea recursului, apreciindu-l ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul - intimat reiterează aspectele menţionate în faţa primei instanţe, conform cărora din punctul acestuia de vedere drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012 se aplică doar cadrelor didactice, medici dentişti confirmaţi specialişti sau primari în una dintre specialităţile chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, care la data intrării în vigoare a respectivei ordonanţe de urgenţă erau titulare pe funcţii didactice la disciplinele corespunzătoare specialităţilor medico-dentare nou înfiinţate.

În acest context, recurentul afirmă în mod eronat ca aceasta nu îndeplineşte condiţia anterior menţionată (reglementată de art. II din O.U.G. nr. 6/2012, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a actului normativ, în ciuda faptului că era încadrată cu contract individual de munca pe durată nedeterminată la disciplina protetică dentară, nu deţinea niciun titlu de specialist din specializările menţionate la art. II din O.U.G. nr. 6/2012.

Chiar daca recurentul-pârât militează asupra faptului că intimata nu ar îndeplini condiţiile pentru a putea beneficia de drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012, având în vedere că la momentul intrării în vigoare a actului normativ menţionat nu deţinea titlul de specialist în cele patru specialităţi enumerate la art. II, ignoră cu desăvârşire dispoziţiile la care chiar acesta face referire, adică art. II din O.U.G. nr. 6/2012, precum şi voinţa legiuitorului.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă (pag. 11, sentinţă), pentru soluţionarea corectă a cauzei, se impune a fi efectuat un demers istorico-teleologic, deoarece doar în această manieră se poate determina intenţia reală a legiuitorului.

În concret, testul supus analizei este art. II din O.U.G. nr. 6/2012, din a cărui lecturare se poate observa că acesta face referire şi la specializarea "stomatologie generală", specializare care a fost recunoscută prin Nomenclatorul aprobat prin Ordinul nr. 923/2001, iar la lit. C) din Nomenclator se consacră aceasta specialitate şi totodată, se enumeră, printre altele, parodontologia ca supraspecializare a acestei categorii. Cu alte cuvinte, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, "supraspecializarea în parodontologie presupunea prin ipoteză dobândirea în prealabil a calităţii de medic specialist în stomatologie generală".

Aşadar, enumerarea celor patru specializări nu trebuie privită restrictiv ci, în întregul context care a prilejuit adoptarea actului normativ, raţiunea pentru care s-a adoptat O.U.G. nr. 6/2012 rezidă tocmai în faptul că a existat o lacună în legislaţia privind obţinerea calităţii de medic specialist, în situaţii de excepţie, ca şi cea în care se înfiinţează o nouă specializare, fără a exista specialişti în acea specializare (logic, deoarece până la acel moment nu exista respectiva specializare).

În acest sens sunt şi constatările instanţei de fond (pag. 12, sentinţă), pentru ca în nota de fundamentare a actului normativ (depusă la dosar), protetica dentara să se numere, în mod expres, printre specialităţile în care, în lipsa cadrului legal, nu s-au putut confirma ca fiind specialişti cadrele didactice care predau materiile corespondente acelor specializări.

Mai departe, în condiţiile în care, încă din anul 2001 parodontologia a fost considerată ca fiind o supraspecializare a stomatologiei generale, aceasta avea calitatea solicitată de lege pentru a putea beneficia de drepturile conferite de O.U.G. nr. 6/2012.

Prima instanţă în mod corect a reţinut că legiuitorul nu a urmărit sa excludă de la beneficiul legii cadrele didactice universitare, medici dentişti, supraspecializate, care solicită sa fie confirmaţi specialişti într-o altă specializare, nou înfiinţată, ci dimpotrivă, prin elaborarea şi adoptarea O.U.G. nr. 6/2012, unul din scopurile declarate ale legiuitorului a fost dezvoltarea şi diversificarea domeniilor de specializare a medicilor impuse de progresele tehnico-ştiinţifice medicale.

Însuşi recurentul afirmă prin cererea de recurs, faptul că la data apariţiei O.U.G. nr. 6/2012 pe teritoriul României nu existau specialişti în parodontologie, rezidenţii din această specialitate fund la data respectivă în pregătire. Aşadar, chiar dacă deja din anul 2001 s-a stabilit că parodontologia este o supraspecializare a stomatologiei generale, în mod evident legiuitorul nu avea posibilitatea enumerării acestei specializări între cele reglementate la art. II, în condiţiile în care chiar prin recurs se afirmă că nu existau astfel de specialişti.

În aceste condiţii, este absurd şi totodată nelegal a se afirma că cei confirmaţi specialişti în stomatologie generală pot beneficia de O.U.G. nr. 6/2.012, iar persoanele supraspecializate sunt private de acest drept.

Cu privire la susţinerea recurentului conform căreia nu a îndeplinit condiţia solicitată de art. II, având în vedere că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 nu avea confirmata titlul de specialist (în România) în una dintre specializările prevăzute de lege, acest aspect nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care deţinea un asemenea titlu în Germania, fiind doar o chestiune de timp până când se recunoştea această diplomă şi în România.

Aşadar, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 deţinea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE; iar dreptul de a fi confirmat în noua specialitate, în condiţiile O.U.G. nr. 6/2012, nu poate depinde de durata procedurii de recunoaştere a diplomei de specialist obţinut în Germania, în acest sens fiind şi reţinerile primei instanţe, prin referirea la dreptul de stabilire consacrat de art. 49 TFUE (0-234/97, De Bobadilla, punctele 30-34). Astfel în legătură cu dreptul de stabilire, CJUE a statuat că "se interzice statelor membre să instituie sau să menţină restricţii nejustificate privind exercitarea acestei libertăţi în domeniul asistenţei sanitare".

Recurentul nu a adus critici cu privire la aplicabilitatea dreptului unional în direcţia anterior arătată, deoarece singura critică adusă sentinţei pronunţate, constă în reiterarea susţinerilor din faţa primei instanţe, conform cărora intimata nu era confirmată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 ca specialist în cele patru specializări enumerate la art. II din actul normativ. Cu alte cuvinte, recurentul se limitează la înţelesul semantic al noţiunii de stomatologie generală, ignorând faptul că parodontologia e o supraspecializare a acesteia, însă nu critică faptul că o diplomă acordată într-un alt stat membru nu ar putea justifica aplicabilitatea O.U.G. nr. 6/2012, în ipoteza în care ar fi acordată, pentru una din cele 4 specializări.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 8 august 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2021, preschimbat ulterior prin încheierea din 10.01.2020 la data de 2 octombrie 2020.

III. Soluţia instanţei de recurs

Argumente de fapt şi de drept relevante

Pârâtul Ministerul Sănătăţii prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, menţionând că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul art. II din O.U.G. nr. 6/2012 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţialului; şi că, deci, cererea reclamantei era admisibilă la data intrării în vigoare a ordonanţei, iar cum O.U.G. nr. 6/2012 a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României 28 martie 2012, cererea reclamantei formulată în anul 2018 nu mai poate fi primită, la data formulării cererii, cerinţa legală de la art. II din actul normativ, nu mai era îndeplinită, respectiv specialitatea Protetică Dentară nu mai este parte a "specialităţilor medico-dentare nou-înfiinţate".

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministrul Sănătăţii a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului sănătăţii, acesta, invocând dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire şi la art. 36 teza I C. proc. civ., consideră că din cererea de chemare în judecată nu reiese calitatea de pârât a Ministrului Sănătăţii, şi, mai mult, în acord cu prevederile art. 46 din Legea Nr. 90/2001 rezultă că ministrul este reprezentatul autorităţii publice, iar calitatea de parte în proces aparţine doar autorităţii publice, în speţă Ministerul Sănătăţii, pârâtul solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerea cererii faţă de mine.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, pârâtul a reluat motivele invocate în susţinerea acestei excepţii de către pârâtul Ministerul Sănătăţii, solicitând admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii în considerarea faptului că dreptul reclamantului la acţiune este prescris.

La data de 19.09.2018, reclamanta A. a depus precizare şi note scrise prin care a clarificat cadrul procesual şi a combătut afirmaţiile pârâţilor, arătând că, dintr-o eroare materială în cadrul primului petit în loc de "obligarea Ministerului Sănătăţii" a rămas "obligarea Ministrului Sănătăţii".

Pentru a înlătura orice neclaritate, reclamanta a arătat că prin primul petit urmăreşte "obligarea Ministerului Sănătăţii prin Ministrul Sănătăţii la emiterea unui Ordin prin care acordă reclamantei titlul de medic specialist protetician ca a doua specialitate, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 151 din O.G. nr. 18/2009".

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului Sănătăţii, reclamanta a susţinut că ministrul sănătăţii are calitate procesuală în prezenta cauză, având în vedere tocmai dispoziţiile O.G. nr. 8/2009, modificată prin O.U.G. nr. 6/2012; confirmarea titlului de medic dentist specialist se face prin ordin al ministrului Sănătăţii, conferindu-se astfel implicit calitate procesuală şi pârâtei de rând I. Având în vedere aceste aspecte, reclamanta a adresat atât cererea prin care a solicitat recunoaşterea titlului de medic specialist protetician către ministrul sănătăţii, cât şi cerere de chemare în judecată formulată împotriva ministrului sănătăţii şi împotriva Ministerului Sănătăţii, tocmai fiindcă legea prevede în mod expres identitatea persoanei care are calitatea de a analiza şi a răspunde motivat cadrelor didactice solicitante.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi, a susţinut că afirmaţiile acestora sunt eronate, în primul rând deoarece nu se prevede prin niciun act normativ vreun termen în care cadrele didactice aveau posibilitatea formulării unei cereri de recunoaştere a titlului într-o anumită specialitate şi, în al doilea rând, că specialitatea proteticii dentare nu reprezintă o specialitate nou înfiinţată în sensul legii, în condiţiile în care chiar prin actele normative menţionate se face referire la specialitatea proteticii dentare ca fiind o specialitate nou înfiinţată.

Totodată, atâta timp cât O.G. nr. 18/2009 este în vigoare, cadrele didactice care îndeplinesc condiţiile solicitate prin aceasta, pot beneficia şi în prezent de drepturile conferite de actul normativ, pârâtele neavând competenţa să limiteze sfera persoanelor care pot proceda în acest sens şi nici să stabilească un "termen de decădere" din acest drept. Mai mult, niciunul dintre pârâţii nu indică temeiul în baza căruia invoca excepţia prescripţiei, termenul la care se raportează, limitându-se la a se referi în final la una dintre condiţiile de fond ale unei astfel de cereri, şi care nicidecum nu reprezintă momentul temporal de la care ar începe să curgă pretinsul termen de prescripţie avut în vedere de pârâţi.

I. Având a se pronunţa cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., asupra excepţiilor procesuale invocate prin întâmpinare de către Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii, Curtea a constatat următoarele:

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrul Sănătăţii, Curtea a reţinut că la primul termen de judecată reclamanta a formulat o precizare, în condiţiile art. 204 C. proc. civ., prin care a arătat în mod expres că urmăreşte obligarea Ministerului Sănătăţii prin Ministrul Sănătăţii la emiterea ordinului de acordare a celei de -a doua specializări.

Această precizare este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 90/2001 prin raportare la norma înscrisă la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 prin care au calitatea de autorităţi emitente ministerele, iar nu miniştrii, care au calitatea de conducători ai ministerelor şi reprezentanţi ai acestora, inclusiv în justiţie.

Aşa fiind, excepţiile fiind invocate de o entitate care nu are calitatea de parte în proces au fost respinse ca lipsite de obiect.

Cât priveşte excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât pe de o parte, art. II din O.U.G. nr. 6/2012 nu a instituit un termen special de prescripţie ci, stabileşte domeniul de aplicare a textului art. 151 din O.G. nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului - introdus prin respectiva ordonanţă de urgenţă - în cazul specialităţilor endodonţie, parodontologie şi protetică dentară.

Pe de altă parte, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu cenzurarea pretinsului refuz nejustificat al ministerului de resort de emitere a ordinului de confirmare ca specialist în cea de-a doua specialitate "protetică dentară", acţiunea fiind introdusă la data de 19 aprilie 2018, deci în interiorul termenului de 6 luni de la emiterea refuzului (5 aprilie 2018), în condiţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 până în anul 2018 (momentul exprimării refuzului de soluţionare a cererii) nu a intervenit prescripţia dreptului "material" la acţiune, câtă vreme dreptul la o a doua specializare este un drept nepatrimonial, inseparabil de persoana fizică, iar principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale este consacrat expres de art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ.

II. Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţeganu Cluj Napoca - în continuare UMF -, reclamanta A. este angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată în funcţia de Şef de lucrări la Disciplina Protetică Dentară având următoarea vechime în muncă: în perioada 1.10.2007 - 1.10.2011 a ocupat prin concurs postul de preparator la respectiva disciplină, iar ulterior a ocupat prin concurs postul de Şef de lucrări deţinut şi în prezent.

Reclamanta a absolvit studiile universitare la Universitatea din Heidelberg în anul 2005 cu diplomă echivalată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului ca Diplomă de Licenţă de medic dentist şi a dobândit titlul de medic dentist specialist în parodontologie, acordat de B. la data de 17.09.2011, după o pregătire în domeniu de 4 ani (în acest sens Referatul Ministerului Sănătăţii cu nr. x/19.10.2011, f. x, respectiv diploma de specialist aflată la dosar, f. x).

La data de 23.02.2011 reclamanta a depus la Ministerul Sănătăţii o cerere prin care a solicitat echivalarea specialităţii în disciplina Parodontologie, specializare obţinută la data de 15.11.2010, cu precizarea că a anexat cererii o confirmare a titlului de specialist în parodontologie care servea drept dovadă până la momentul eliberării diplomei .

La data de 7.05.2012 Ministerul Sănătăţii a emis Ordinul nr. 459 prin care diploma de specialist DGP pentru Parodontologie eliberată de B. la data de 17. 09.2011 s-a recunoscut ca Certificat de Medic dentist Specialist Parodontologie eliberat de Ministerul Sănătăţii pe baza calificativului "admis" obţinut la proba de aptitudini organizată în data de 25.04.2012 .

La data de 27.04.2012 UMF-ul a comunicat Ministerului Sănătăţii lista cu cadrele didactice care au solicitat să beneficieze de confirmarea ca specialist/primar în una din specialităţile endodonţie, parodontologie sau protetică dentară, conform O.U.G. nr. 6/2012; de menţionat că printre solicitanţi se regăsea şi reclamanta la nr. curent 21 .

De menţionat că la data de 7.05.2012 s-a mai trimis o listă suplimentară cu cadre didactice solicitante ca răspuns la adresa Ministerului Sănătăţii cu nr. VIII.18955/10.12.2012 în baza aceleaşi O.U.G. nr. 6/2012 .

Ministerul Sănătăţii se apără în esenţă invocând prevederile art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012 prin raportare la art. 151 din O.G. nr. 18/2009 susţinând că deşi reclamanta era încadrată la disciplina "protetică dentară" la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă (28 martie 2012) nu deţinea nici un titlu de specialist din cele enumerate în acest act normativ, respectiv: chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

De asemenea, ministerul se apără invocând o adresă a Colegiului Medicilor Dentişti din România în care se apreciază că art. 151 din O.G. nr. 18/2009 este o normă de excepţie care trebuie interpretată restrictiv, aceasta vizând expres specialităţile nou-înfiinţate, cum ar fi cazul "pedodonţiei", inclusă în Nomenclatorul de specialităţi medicale prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 905/2017 şi nu poate fi aplicată pentru alte specialităţi incluse în Nomenclator în anul 2009, cum ar fi cazul proteticii dentare.

Curtea a apreciat că în se impunea efectuarea unui demers istorico-teleologic pentru a decela adevărata voinţă a legiuitorului, o simplă interpretare textuală a normele incidente în cauză nefiind suficientă pentru justa soluţionare a pricinii. În acest sens, la prima vedere, poziţia ministerului este corectă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 151 din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanţiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012.

Specialităţile endodonţie, parodontologie şi protetică dentară au fost înfiinţate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 953/2009 pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice nr. l.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală (în continuare nomenclatorul).

Iniţial, Ordinul 1.509/2008, publicat în M. Of. nr. 648 din 11.09.2009, prevedea în domeniul medicinii dentare doar două specialităţi, respectiv 1) chirurgie dento-alveolară; 2) ortodonţie şi ortopedie dento-facială, ambele cu o durată de pregătire de 3 ani dar, pe de altă parte, art. II face vorbire şi de o a treia categorie, respectiv de specializarea "stomatologie generală", care însă nu se mai regăseşte în Ordinul 1.509/2008.

Ultimul "Nomenclator" care recunoaşte această specializare este cel aprobat prin Ordinul nr. 923/2001 (act administrativ ce a intrat în vigoare la data de 13.02.2002 şi care a fost abrogat de art. 11 din Ordinul nr. 197/2004 la data de 9 martie 2004); dar, în adevăr, la lit. C) din Nomenclator (anexă la actul administrativ respectiv) se consacră ca specializare "stomatologia generală" (cu o durată de pregătire de 3 ani) şi ─ aspect esenţial în economia cauzei ─ se enumeră, printre altele, parodontologia ca supraspecializare aferentei acestei categorii.

De aici rezultă că în concepţia ministerului, încă din anul 2001, supraspecializarea în parodontologie presupunea prin ipoteză dobândirea în prealabil a calităţii de medic specialist în "stomatologie generală", astfel că, Curtea a apreciat că reclamanta fiind deja supraspecializată, era îndeplinită şi condiţia referitoare la prima sa specializare.

În adevăr, enumerarea celor trei specializări nu trebuie privită restrictiv, ci în întregul context care a prilejuit adoptarea actului normativ şi în baza argumentului logico-juridic a fortiori, raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea normei încorporate la art. II din O.U.G. nr. 6/2012 regăsindu-se cu şi mai multă tărie în speţă.

În acest sens, este relevant şi motivul adoptării O.U.G. nr. 6/2012 aşa cum se conturează în nota de fundamentare a actului normativ, existentă şi la dosar .

Făcând un rezumat al notei de fundamentare, prima instanţă a arătat că, în situaţia în care singura modalitate prevăzută de lege (e vorba de cadrul normativ anterior adoptării O.U.G. nr. 6/2012) pentru obţinerea titlului de specialist ar fi parcurgerea rezidenţiatului în specialitatea respectivă, fără a se acorda posibilitatea cadrelor didactice care deja predau materii care au legătură cu respectiva specialitate să obţină titlul de specialist într-o altă modalitate, ar avea consecinţa ca nici o nouă specialitate să nu poată fi înfiinţată, în condiţiile în care nu ar exista profesori care să fie numiţi coordonatori de program sau îndrumători/responsabili de formare prin rezidenţiat în respectiva specialitate.

Curtea reţine, pe de o parte, că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 - 28 martie 2012 - reclamanta avea calitatea de cadru didactic în specialitatea "protetică dentară" din cadrul UMF Cluj Napoca, fiind în situaţia specială avută în vedere de legiuitorul delegat pentru care s-a impus adoptarea actului normativ; şi, pe de altă parte, aşa cum rezultă din Diploma de Specialist eliberată de B., reclamanta a obţinut printr-o perfecţionare multianuală cunoştinţe teoretice şi practice aprofundate în domeniul de diagnosticare şi terapie a bolilor parodontale, lucru confirmat de către Comisia de Examinare a Societăţii Germane de Parodontologie.

Aşa fiind, această specializare a reclamantei poate fi echivalată cel puţin cu specializarea "stomatologie generală" (cu o durată de pregătire de 3 ani, în condiţiile în care reclamanta a avut o pregătire în specialitatea obţinută în Germania de 4 ani); în adevăr, aşa cum rezultă din Criteriile pentru numirea ca Specialist în Parodontologie al B., specializarea are o durată de cel puţin 3 ani şi cuprinde, printre altele, biologia parodonţiului şi a ţesuturilor orale, etiologia leziunilor datorate plăcii bacteriene, măsuri parodontale chirurgicale, cunoştinţe despre diferite tipuri de implanturi şi cunoştinţe ale metodelor specifice.

Mai mult, reclamanta a obţinut în anul 2009 diploma de doctor în medicină dentară, eliberată de Universitatea Ruprecht-Karls din Heidelberg Germania, cu menţiunea că doctoratul a fost susţinut în implantologie .

În adevăr, aşa cum s-a arătat în precedent, în anul 2001, în Nomenclatorul de la acea epocă, parodontologia putea fi o supraspecializare aferentei categoriei "stomatologie generală"; şi, prin urmare, într-o interpretare istorico-teleologică a art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012, conjugată cu utilizarea argumentului a fortiori, rezultă că reclamanta avea calitatea cerută de legiuitor, respectiv de medic dentist specialist căruia îi erau aplicabile dispoziţiile art. 151 din O.G. nr. 18/2009, astfel încât să fie confirmată în una din noile specialităţi recunoscute de Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 953/2009, cea de protetică dentară.

Aşadar, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. II alin. (1) privitoare la calitatea persoanelor (ratione personae): medic specialist în una dintre specialităţile chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

Din nota de fundamentare, ce conturează împrejurările social-juridice care au stat la baza elaborării şi a adoptării actului normativ, aşa numita occasio legis, rezultă că legiuitorul nu a urmărit să excludă de la beneficul legii cadrele didactice universitare, medici dentişti, supraspecializate, care solicită să fie confirmaţi ca medic specialist într-o altă specializare, nou înfiinţată.

Dimpotrivă, prin elaborarea şi adoptarea O.U.G. nr. 6/2012 unul din scopurile declarate ale legiuitorului delegat a fost dezvoltarea şi diversificarea domeniilor de specializare a medicilor impuse de progresele tehnic-ştiinţifice medicale.

Or, acest deziderat al legiuitorului delegat se verifică şi în speţă în sensul în care reclamanta avea diplomă de medic dentist în specialitatea parodontologie (e adevărat considerată specialitate nouă dar care prin ipoteză presupunea competenţe de bază de "stomatologie generală") şi a solicitat confirmarea într-o altă specializarea, nou înfiinţată.

Cât priveşte apărarea pârâtului că, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, reclamantei nu i se recunoscuse Diploma de Specialist eliberată de B., Curtea a apreciat-o ca fiind irelevantă în lumina împrejurărilor speciale ale cauzei.

Se impune observaţia că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 reclamanta deţinea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE, acesta fiind emis în septembrie 2011.

Pe de altă parte, din documentaţia aferentă Ordinului nr. 459/7.05.2012 prin care s-a recunoscut respectiva diplomă rezultă că cererea de recunoaştere a fost depusă de reclamantă în 23.02.2011, iar pe baza calificativului "admis" obţinut la proba de aptitudini organizată în data de 25.04.2012 s-a emis respectivul act administrativ de recunoaştere anterior individualizat.

Or, la momentele la care UMF Cluj Napoca a trimis Ministerului Sănătăţii lista cu solicitările cadrelor didactice (27.04.2012, respectiv 9.05.2012) reclamanta fusese declarată admisă la proba de aptitudini, respectiv fusese emis ordinul de recunoaştere a diplomei obţinute în Germania. Prin urmare, la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătăţii, (spre exemplu, lista suplimentară a fost înregistrată la data de 14.05.2012), acesta avea toate datele la dispoziţie (având competenţa de a emite atât ordinul de recunoaştere a diplomei, cât şi ordinul de confirmare în noua specialitate) pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 151 din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanţiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012, şi pentru a emite ordinul de confirmare în favoarea reclamantei.

Mai mult, Curtea remarcă că dreptul de a fi confirmat în noua specialitate, în condiţiile O.U.G. nr. 6/2012, nu poate depinde de durata procedurii de recunoaştere a diplomei de specialist obţinută în Germania, chiar art. 47 din H.G nr. 1282/2007 privind recunoaşterea diplomelor eliberate de un stat membru al Uniunii Europene prevăzând termene stricte în acest sens.

Pe de altă parte, ordinul de recunoaştere conferă forţă executorie procedurii de recunoaştere a diplomei însă Curtea apreciază că odată recunoscută diploma efectele juridice produse de aceasta se consolidează.

În fine, pentru a li se da în mod efectiv efect util, dispoziţiile art. 151 din O.G. nr. 18/2009, astfel cum au fost circumstanţiate de norma de aplicare specială încorporată la art. II din O.U.G. nr. 6/2012, trebuie interpretate şi în lumina dreptului european.

În adevăr, ori de câte ori resortisantul unui stat membru a obţinut o calificare într-un alt stat membru şi s-a întors pentru a practica în statul de origine nu mai este vorba de o "situaţie pur internă" şi se va aplica dreptul de stabilire consacrat de art. 49 TFUE (C-234/97, De Bobadilla, punctele 30-34).

Astfel, în legătură cu dreptul de stabilire, CJUE a statuat că se interzice statelor membre să instituie sau să menţină restricţii nejustificate privind exercitarea acestei libertăţi în domeniul asistenţei sanitare (a se vedea în acest sens punctul 29 din Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C-169/07).

De asemenea, potrivit unei jurisprudenţe constante, articolul 49 TFUE se opune oricărei măsuri naţionale care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii unionali a libertăţii de stabilire garantate de tratat (a se vedea, pentru fostul art. 43 CE, printre altele, Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Ţările de Jos, C-299/02, Rec., p. I-9761, punctul 15, şi Hotărârea din 21 aprilie 2005, Comisia/Grecia, C-140/03, Rec., p. I-3177, punctul 27).

În adevăr, orice normă naţională susceptibilă să stânjenească sau sa facă mai facă mai puţin atrăgătoare exercitarea libertăţii "fundamentale" de stabilire poate încălca tratatul, afară numai dacă este justificată de o cerinţă imperativă şi se aplică într-un mod proporţional şi nediscriminatoriu.

Curtea a apreciat că art. 151 din O.G. nr. 18/2009 trebuie interpretat tocmai în sensul libertăţii de stabilire, precum şi a consolidării pieţei interne şi a promovării libertăţii de circulaţie a profesioniştilor, scop urmărit de altfel şi de Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

În această privinţă, este necesar să se amintească faptul că o restricţie privind libertatea de stabilire, care se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, poate fi justificată de motive imperative de interes general, cu condiţia ca aceasta să poată garanta realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 34).

După cum a statuat în mod constant CJUE, protecţia sănătăţii publice se numără printre motivele imperative de interes general care pot să justifice, în temeiul articolului 52 alin. (1) TFUE (ex - articolul 46 alin. (1) CE), restricţii privind libertatea de stabilire (a se vedea Hotărârea Hartlauer, citată anterior, punctul 46).

În speţă, s-a reţinut că dispoziţiile referitoare la recunoaşterea titlurilor oficiale de calificare de medic dentist cuprinse în H.G. nr. 1282/2007, prin care au fost transpuse prevederile din Directiva 2005/36/CE, au urmărit un obiectiv care intră în mod neechivoc sub incidenţa derogării de mai sus, anume menţinerea unui serviciu medical de calitate.

Însă, în speţă nu se verifică condiţia ca această restricţie (recunoaşterea în mod formal a diplomei obţinute într-un alt stat membru prin act administrativ) să fie proporţională, în realitate depăşind ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

În adevăr, aşa cum s-a arătat în precedent, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012, reclamanta deţinea un titlu de calificare eliberat de o autoritate competentă dintr-un stat membru al UE, în conformitate cu prevederile art. 35 din Directiva 2005/36/CE, ceea ce însemna că reclamanta deja dobândise în Germania printr-o perfecţionare multianuală cunoştinţe teoretice şi practice aprofundate în domeniul de diagnosticare şi terapie a bolilor parodontale.

Or, aceste cunoştinţe aprofundate au fost confirmate şi în procedura de recunoaştere la aproximativ o lună şi jumătate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012.

În adevăr, câtă vreme în procedura de recunoaştere autoritatea naţională s-a asigurat în mod obiectiv că diploma străină atestă, în persoana titularului său, cunoştinţe şi calificări, dacă nu identice, cel puţin echivalente celor atestate de diploma naţională (în acest sens mutatis mutandis C - 222/86, punctul 13), factorul "timp" nu mai prezintă relevanţa conferită de pârât, cu atât mai mult cu cât la momentul când adresele cu lista cadrelor didactice solicitante au fost înregistrate la Ministerul Sănătăţii contextul care a prilejuit apariţia O.U.G. nr. 6/2012 subzista în continuare.

Factorul "timp" nu poate fi invocat şi din perspectiva duratei procedurii de recunoaştere finalizată cu emiterea actului normativ, care poate avea în funcţia de complexitate o durată mai mare sau mai mică, ceea ce poate introduce un criteriu aleatoriu şi totodată discriminatoriu.

Curtea a înlăturat şi argumentul Ministerului Sănătăţii dedus din adresa Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru că reclamanta se regăsea în anul 2012 în situaţia descrisă în nota de fundamentare, fiind cadru didactic universitar în specialitatea protetică dentară, specialitate considerată nouă de O.U.G. nr. 6/2012.

Pe de altă parte, încă din anul 2012 UMF-ul a comunicat Ministerului Sănătăţii lista cu cadrele didactice, printre care se regăsea şi reclamanta, care au solicitat să beneficieze de confirmarea ca specialist/primar în una din specialităţile endodonţie, parodontologie sau protetică dentară.

Nici până în prezent reclamanta nu a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea protetică dentară deşi ocupă postul de şef de lucrări la disciplina "Protetică Dentară", existând în continuare o vătămare a dreptului nepatrimonial al reclamantei la recunoaşterea dublei specializări.

Dimpotrivă, Ministerul Sănătăţii a refuzat explicit în 2018 cererea reclamantei de confirmare ca specialist în cea de-a doua specialitate, Curtea apreciind acest refuz ca unul nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la lit. n) din acelaşi act normativ, fiind emis cu exces de putere prin încălcarea dreptului reclamantei la a doua specializare, cu consecinţe negative şi în prezent în planul carierei academice.

În acest sens, Curtea a remarcat poziţia conducerii UMF şi a Facultăţii de Medicină Dentară care au susţinut demersul reclamantei în considerarea aprecierii deosebite a activităţii didactice a acesteia, precum şi a prodigioasei activităţi ştiinţifice şi de cercetare, recunoscută prin numeroase premii naţionale şi internaţionale primite.

2. Analiza motivelor de casare

După cum rezultă din cuprinsul considerentelor recursului formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, motivul de casare invocat - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - este circumscris, în esenţă, împrejurării că reclamanta, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 6/2012 (M.Of. nr. 207/28.03.2012), nu deţinea vreuna dintre specialităţile avute în vedere de textul legal al art. II alin. (1) din actul normativ precitat, respectiv, chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală.

În raport de starea de fapt, necontestată de vreuna dintre părţile litigante, Înalta Curte reţine, însă, că aceste argumente sunt neîntemeiate, pentru cele ce urmează.

1. Este certă recunoaşterea prin Ordinul nr. 459/7.05.2012 al Ministerului Sănătăţii a diplomei reclamantei de specialist DGP pentru Parondontologie (eliberată de Asociaţia Germană de Paradontologie din Regensburg, în septembrie 2011), ca Certificat de Medic dentist Specialist Paradontologie; şi, de asemenea, este de necontestat includerea reclamantei în listele U.M.F. Cluj-Napoca comunicate Ministerului Sănătăţii la data de 27.04.2012, care cuprindeau cadrele didactice care au solicitat să beneficieze de confirmarea ca specialist/primar în una dintre specialităţile endodonţie, parodontologie şi protetică dentară.

2. Revenind la cerinţele impuse de art. 151 din O.U.G. nr. 18/2009, introdus prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 6/2012, este de observat că legiuitorul a impus pentru confirmarea ca specialist/primar într-o specialitate medicală, medico-dentară sau farmaceutică nou-înfiinţată, îndeplinirea, cumulativă, a două condiţii:

a) persoana în cauză, cadru didactic universitar titular în instituţiile de învăţământ superior cu profil medical, medico-dentar şi farmaceutic uman, la data înfiinţării noii specialităţi să fie încadrată la discipline corespondente acesteia sau la discipline care includ domeniul de formare al noii specialităţi şi, b) să fie confirmată, prin ordin al ministrului sănătăţii, specialist sau primar într-o altă specialitate.

În cazul particular reglementat de art. II din O.U.G. nr. 6/2012, relativ la specialităţile endodonţie, parodontologie şi protetică dentară, prevederile art. 151 din O.G. nr. 18/2009 devin incidente în cazul cadrelor didactice, medici dentişti confirmaţi specialişti sau primari în una dintre specialităţile chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală, care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sunt titulare pe funcţii didactice la disciplinele corespondente specialităţilor medico-dentare nou-înfiinţate menţionate, în cadrul facultăţilor de medicină dentară (subl. ns.).

3. Pe de altă parte, este de necontestat, că interesul general public şi situaţiile extraordinare şi de urgenţă (expuse în preambulul O.U.G. nr. 6/2012), a căror reglementare nu poate fi amânată, au stat la baza emiterii acestui act normativ, astfel că, în esenţă, ceea ce a urmărit legiuitorul, a fost valorificarea celei de-a doua specialităţi (chirurgie dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială sau stomatologie generală) a cadrelor universitare, titulare pe funcţii didactice la disciplinele corespondente specialităţilor medico-dentare nou-înfiinţate menţionate, în cadrul facultăţilor de medicină dentară.

4. Revenind la reclamanta intimată, Înalta Curte apreciază că aceasta îndeplineşte prima cerinţă instituită de legiuitor - cadru didactic universitar titular în instituţie de învăţământ superior cu profil medico-dentar, încadrată la data înfiinţării noii specialităţi, la disciplină corespondentă acesteia/disciplină care include domeniul de formare al noii specialităţi (protetică dentară) - însă, în ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă - confirmarea, prin ordin al ministrului sănătăţii, ca specialist sau primar într-o altă specialitate - se impun următoarele precizări:

În primul rând este de remarcat includerea stomatologiei generale, alături de chirurgia dento-alveolară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială, drept specialităţi apte să conducă la confirmarea noilor specialităţi - endodonţie, parodontologie şi protetică dentară.

În al doilea rând, inconsecvenţa legiuitorului, în a stabili calitatea parodontologiei fie supraspecializare - încă din anul 2001, fie specialitate medicală în 2009 este nerelevantă în cauză. Astfel, iniţial s-a indicat parodontologia ca supraspecializare a stomatologiei generale, prin Ordinul nr. 923/2001 (Anexa I lit. C) - Specialităţi stomatologice) şi, ulterior, prin acte normative succesive acestuia, s-a renunţat la indicarea supraspecializărilor (Ordinele nr. 197/2004, nr. 1138/2004, nr. 1142/2007 şi nr. 1509/2008), pentru ca prin Ordinul nr. 953/2009, paradontologia să fie prevăzută ca specialitate de sine stătătoare, alături de endodonţie şi protetică dentară.

Nu poate fi, aşadar, nesocotită manifestarea de voinţă a reclamantei, în condiţiile în care la data de 15.11.2010 a obţinut specialitatea parodontologie, şi a solicitat valorificarea sa, prin echivalare în România, la 23.02.2011, pentru ca prin Ordinul nr. 459/7.05.2012 să îi fie recunoscută această calitate.

Or, din această perspectivă, este de remarcat că prevederile art. 48 din H.G. nr. 1282/2007 instituie termene exprese, imperative, în care recurentul pârât avea obligaţia soluţionării cererii de recunoaştere:,,(1) În termen de o lună de la primirea cererii de recunoaştere a calificării şi de autorizare a exercitării profesiei, Ministerul Sănătăţii Publice confirmă primirea şi, după caz, înştiinţează solicitantul cu privire la documentele necesare completării dosarului. (2) Procedura de examinare a cererilor de recunoaştere a calificării şi de autorizare a exercitării profesiei se finalizează în termen de 3 luni de la depunerea dosarului complet de către solicitant. Termenul poate fi extins cu o lună în cazurile prevăzute la art. 40-44.". Sub acest aspect, nu se poate opune reclamantei conduita culpabilă a recurentului pârât, pentru ca aceasta să fie privată de dreptul conferit de prevederile art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2012. În al treilea rând, după cum a reţinut şi instanţa de fond, art. 151 din O.G. nr. 18/2009 nu poate fi interpretat în sensul restrângerii sau a limitării libertăţii de stabilire, în considerarea dispoziţiilor Directivei 2005/36/CE, transpusă în dreptul intern prin H.G. nr. 1282/2007. Aceasta întrucât, singura condiţionare permisă de directivă este aceea a posesiei, pentru solicitant a unui titlu de calificare ca medic dentist, potrivit art. 35 alin. (3): "Statele membre condiţionează eliberarea unui titlu de calificare ca medic dentist specialist de posesia unuia dintre titlurile de calificare ca medic dentist cu formare de bază prevăzute în anexa V punctul 5.3.2."; ipoteza legală fiind realizată în cazul reclamantei.

Şi, în fine, relativ la împrejurarea că reclamanta nu ar fi îndeplinit la data intrării în vigoare a prevederilor art. II din O.U.G. nr. 6/2012 - 28.03.2012 - cerinţa confirmarării, prin ordin al ministrului sănătăţii, ca specialist sau primar într-o altă specialitate, sunt de remarcat următoarele considerente:

Includerea reclamantei în lista comunicată de U.M.F. Cluj-Napoca recurentului pârât la data de 27.04.2012 şi emiterea ulterioară a Ordinului nr. 459/7.05.2012 sunt aspecte nerelevante în cauză, în condiţiile în care la cea din urmă dată, O.U.G. nr. 6/2012 era în activitate (de altfel, nici la data soluţionării cauzei în recurs acest act normativ nu a fost abrogat), ceea ce ar însemna că, chiar şi la data de 7.05.2012 reclamanta îndeplinea cerinţele legale pentru a beneficia de a doua specialitate.

Însă, nu poate fi nesocotită vocaţia reclamantei de a dobândi dreptul la a doua specialitate - aceea de parodontologie - chiar anterior acestei date (7.05.2012), pentru că dreptul acesteia, născut la data dobândirii specialităţii (15.11.2010), nu se situa, din perspectiva dispoziţiilor Directivei 2005/36/CE şi a H.G. nr. 1282/2007, în sfera simplelor expectative ci, în aceea a drepturilor câştigate, cu atât mai mult cu cât aceasta a solicitat valorificarea specialităţii parodontologie încă de la data de 23.02.2011; anterior adoptării O.U.G. nr. 6/2012, ceea ce înseamnă că aceasta a solicitat atât protecţia legală cât şi exercitarea drepturilor sale şi din perspectiva legii române.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivul de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Sănătăţii prin ministru împotriva sentinţei civile nr. 315/2018 din 21 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2020.