Taxpayer prevails as precautionary asset seizure annulled for lack of individualized risk justification; tax authority's appeal rejected and ordered to pay costs

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2018 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA) a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, solicitând: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034; să se constate nelegalitatea Procesului-verbal nr. x/13.11.2017, ce a stat la baza emiterii Deciziei şi să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA), în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă; a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034/28.11.2017 emisă de Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia anterior menţionată; a respins cererea reclamantei având ca obiect constatarea nelegalităţii procesului-verbal nr. x/13.11.2017; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea contestaţiei cu consecinţa respingerii acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nelegală, întrucât lipseşte motivarea corespunzătoare acesteia, nefiind indicate în concret aspecte care să probeze că societatea reclamantă ar intenţiona să ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea.

Invocând art. 6 din Legea 207/2015, susţine că este suficient ca pentru luarea măsurilor asigurătorii, doar să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior, întrucât nu există vreo dispoziţie legală ce reglementează măsurile asigurătorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că intimata - contestatoare se sustrage, îşi ascunde sau îşi risipeşte patrimoniul, fiind suficient doar să se constate pericolul.

Arată că inspectorii antifraudă au constatat că operaţiunile consemnate în facturile emise de societăţile analizate ale căror destinatar este, direct sau indirect, societatea A. S.A., nu sunt reale, întrucât nu au fost prestate efectiv de emitenţii facturilor, conform celor consemnate în procesul-verbal nr. x/13.11.2017 şi nici nu a prezentat dovezi obiective şi fără echivoc în justificarea exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată şi a celorlalte cheltuieli, sens în care invocă dispoziţiile Capitolului III pct. 17 din Anexa 1 la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 2546/2016.

Consideră că instanţa a reţinut eronat că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele trebuiau să se regăsească în conţinutul actului administrativ şi că aspectele din cuprinsul deciziei reprezintă doar o motivare generică, deşi elementele concrete de fapt referitoare la rolul reclamantei în lanţul de tranzacţionare au fost prezentate rezumativ prin decizia contestată şi în mod detaliat prin procesul-verbal nr. x/13.11.2017, care a stat la baza întocmirii deciziei şi care a fost menţionat în decizie.

Mai arată că, deşi pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, aprecierea pericolului este justificată prin raportare la situaţia financiară a debitorului şi comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari, aşa cum rezultă din prevederile pct. 16 şi 17 din Ordinul nr. 2546/2016.

Astfel, arată că actele şi faptele care au condus la instituirea măsurilor asigurătorii au fost prezentate în detaliu atât în Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât şi în procesul-verbal şi că în conformitate cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015, legiuitorul a stabilit ca fiind cazuri excepţionale acelea în care există pericolul ca acestea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Precizează că în timpul controlului desfăşurat în perioada 18.10.2016 - 13.11.2017, reclamanta-intimată a fost implicată într-o procedură de fuziune, prin care societatea afiliată B. S.A., aflată în verificări, a fuzionat prin absorbţie cu A. S.A. şi apoi a fost radiată, astfel încât A. S.A., în calitate de societate absorbantă, a preluat toate activele şi pasivele, drepturile şi obligaţiile societăţii absorbite. Astfel, au fost efectuate verificări financiar - contabile încrucişate la toate societăţile afiliate, constatându-se că societăţile implicate emit facturi în cerc, în baza unor situaţii create artificial, la nici una dintre societăţile verificate nefiind puse la dispoziţie documente financiar - contabile emise cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că valoarea reală a bunurilor imobiliare nu poate fi reconstituită.

Mai arată că au fost efectuate verificări asupra subcontractorilor antreprenorilor generali, sens în care s-a constatat că toată activitatea de construcţii de la achiziţii până la realizarea produsului finit a fost supravegheată, coordonată şi finanţată de către A. S.A., de regulă prin societăţi intermediare din cadrul grupului, iar aceste operaţiuni nu îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute de art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Consideră că pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului, ar putea avea drept consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Susţine că măsura asiguratorie este temporară şi prin aceasta nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar şi înainte de emiterea titlului de creanţă.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, arată că inspectorii antifraudă au motivat prin decizie şi proces-verbal existenţa indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să îşi risipească patrimoniul.

4. Apărările intimatei - reclamante S.C. A. S.A.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Invocă excepţia lipsei de interes a recursului, cu motivarea că decizia contestată a fost emisă la data de 28.11.2017, iar efectele ei au încetat de plin drept la data de 28.05.2018 prin împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, recurenta nefăcând dovada emiterii vreunei decizii de prelungire a măsurilor asiguratorii anterior împlinirii acestui termen.

Pe de altă parte, arată că ulterior controlului în urma căruia s-au emis actele atacate în prezenta cauză, în cadrul unui control inopinat, inspectorii fiscali din cadrul AJFP Arad au verificat în detaliu toate operaţiunile economice la care se face referire în procesul-verbal întocmit de către inspectorii fiscali antifraudă, concluzionând prin procesul-verbal nr. x/26.02.2018 că toate aceste operaţiuni s-au realizat în condiţii legale, fără a se cauza niciun prejudiciu bugetului de stat.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA) a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034; să se constate nelegalitatea Procesului-verbal nr. x/13.11.2017, ce a stat la baza emiterii Deciziei şi să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta.

2.1.1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, excepţia lipsei de interes a fost invocată în considerarea dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia."

Înalta Curte constată că, întrucât instanţa de fond a desfiinţat actul al cărui emitent este recurenta-pârâtă, aceasta justifică în continuare un interes în susţinerea recursului, demers judiciar pe care l-a iniţiat în scopul obţinerii unei alte soluţii din partea instanţei de recurs.

Instanţa de recurs nu poate omite nici aspectul că ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii dispuse în condiţiile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu operează de drept, respectiv ope legis, pentru a se putea reţine lipsa de interes a recurentei-pârâte în susţinerea recursului, ci aceasta se face în condiţiile art. 214 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211, după caz.

(2) Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către organul de executare silită competent şi se comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea."

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportate la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă.

2.1.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 - Deva din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală s-a dispus în sarcina societăţii intimate instituirea măsurilor asiguratorii constând în sechestru asigurator pentru bunuri imobile, în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiaşi caracter de excepţie al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că organul fiscal nu a motivat şi nici nu a dovedit existenţa cazului excepţional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de faţă, organul fiscal a redat sub titlul "Motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii" aspecte de fapt referitoare la perioada şi obiectivul controlului, precum şi anumite operaţiuni comerciale cu alte societăţi, organul fiscal concluzionând că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

În primul paragraf din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se arată că "se dispun măsuri asiguratorii, întrucât s-a constat existenţa pericolului" de sustragere de la urmărire, de ascundere sau risipire a patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fără a fi indicat niciun element concret care să justifice o asemenea concluzie.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenţiona să îşi ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zadarnici executarea şi că aspectele evidenţiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanţa de control judiciar achiesează la opinia primei instanţe în sensul că aprecierea pericolului nu este subiectivă şi că se impune justificarea pericolului prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 şi 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă prin cererea de recurs recunoaşte că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, dar apreciază că inspectorii antifraudă au motivat prin decizie şi proces-verbal existenţa indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să îşi risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susţinere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 - Deva din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurentei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care prin recursul formulat a apreciat că decizia contestată poate fi considerată ca fiind motivată în contextul în care elementele ce au stat la baza emiterii acesteia au fost prezentate detaliat prin procesul-verbal nr. x/13.11.2017, care a fost menţionat în decizie, textul de lege prevăzut la art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 fiind clar în acest sens.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că măsura asiguratorie este temporară şi prin aceasta nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar şi înainte de emiterea titlului de creanţă.

O asemenea susţinere este nefondată, întrucât măsurile asigurătorii dispuse au constat în aplicarea sechestului asigurator asupra unor bunuri imobile, dar şi mobile, inclusiv maşini-unelte şi utilaj, materii prime şi materiale, produse finite, bunuri deţinute de debitor în proprietate comună cu terţe persoane, conturile de disponibilităţi şi de depozite, sume urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane, menţionându-se în decizia de instituire a măsurilor asiguratorii că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

Astfel, cum activitatea curentă a unei societăţi presupune rulajul unor disponibilităţi băneşti şi folosirea bunurilor deţinute, este mai mult decât evident faptul că prin măsurile instituite activitatea societăţii a fost prejudiciată, chiar dacă indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 4.639,67 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării şi a cererii de preschimbare termen şi prezenţa la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2019.