Suspension of tax appeal pending criminal investigation: requirement of decisive impact on administrative outcome and reasonable time limits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 25 martie 2016 pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând: anularea Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind soluţionarea contestaţiei depuse de societate şi înregistrate sub nr. x; anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava; anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iaşi - AJ.F.P. Suceava; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F.P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, până la soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, vizând anularea RIF nr. x/04.09.2015.

De asemenea, s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, vizând anularea deciziei nr. 45/17.02.2016.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării capătului de cerere care vizează anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x, capăt de cerere rămas nesoluţionat.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind soluţionarea contestaţiei, precum şi anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava şi anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iaşi - AJ.F.P. Suceava.

Arată că suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea cauzei a fost soluţionată prin sentinţa nr. 100 din 18.05.2016, societatea declarând recurs separat împotriva acestei hotărâri.

Precizează că instanţa a lăsat nesoluţionat capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, motiv pentru care apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că sentinţa este nelegală, criticând faptul că instanţa de fond a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iaşi - AJ.F.P. Suceava, cu motivarea că acesta nu este un act administrativ fiscal supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de anulare a Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind suspendarea soluţionării contestaţiei, arată că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, reţinute de organele fiscale drept temei al suspendării. Susţine că singurul motiv al instanţei sub acest aspect este acela că nu se poate reţine un demers formal al pârâtei de a solicita organelor penale efectuarea de verificări cu privire la actele încheiate de reclamantă, reţinând astfel înrâurirea hotărâtoare a soluţiei penale cel puţin cu privire la o parte din obligaţiile fiscale stabilire suplimentar în sarcina acesteia.

Prin urmare, consideră că această motivare este eliptică şi nu acoperă niciunul dintre motivele invocate de către reclamantă cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 45/17.02.2016. Astfel, arată că a invocat faptul că nu puteau fi aplicate dispoziţiile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, întrucât la data emiterii deciziei - 17.02.2016 şi a sesizării instanţei penale - 18.01.2016, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciind că se impunea determinarea legii procesuale fiscale aplicabile.

Susţine că art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 este mai restrictiv în a permite suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei decât art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 şi că în speţă trebuia să se facă aplicarea normei din Legea nr. 207/2015, în condiţiile în care această lege a intrat în vigoare la 01.01.2016, iar art. 4 din Ordinul ANAF nr. 3741/23.12.2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 prevăd că acest ordin se aplică contestaţiilor depuse începând cu data de 01.01.2016, or, în cauză, plângerea penală a fost depusă de către organele de inspecţie fiscală la data de 18.01.2016. Apreciază că procedura de soluţionare a contestaţiei trebuia să respecte exigenţele art. 277 alin. (1) din noul Codul de procedură fiscală şi nu pe cele ale art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, fiind deci necesar ca plângerea penală să vizeze o infracţiune în legătură cu mijloacele probatorii avute în vedere de inspectorii fiscali la stabilirea bazei de impunere, în opinia recurentei-reclamante doar infracţiunea de fals raportată la facturile din evidenţa contabilă putând justifica această soluţie.

Consideră că instanţa de fond nu a clarificat în nici un mod aceste critici, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

Mai arată că soluţia de respingere a cererii care viza nelegalitatea deciziei prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale este nelegală şi nemotivată.

În consecinţă, susţine că plângerea penală formulată împotriva administratorului societăţii pentru presupuse fapte de evaziune fiscală nu justifică măsura suspendării.

Precizează că suspiciunile organului fiscal, care au stat la baza formulării plângerii penale, au în vedere doar procesul-verbal nr. x/04.09.2015 şi se referă la relaţiile comerciale pe care S.C. A. S.R.L. le-a derulat cu S.C. B. S.R.L. şi cu S.C. C. S.R.L., aceste tranzacţii făcând obiectul constatărilor fiscale din actul de control numai în ceea ce priveşte punctul 2 din raportul de inspecţie fiscală, celelalte constatări ale inspectorilor fiscali nefăcând obiectul unei plângeri penale.

Susţine că societăţii i s-a imputat modalitatea eronată de înregistrare fiscală, respectiv nu a evidenţiat, din punct de vedere contabil, lucrările pe măsura executării acestora în contul 332, pe parcursul unui singur trimestru, aspect ce nu poate fi analizat în cadrul unei cauze penale.

Recurenta-reclamantă mai arată că organul fiscal a reţinut că suspiciunile privind tranzacţiile efectuate cu S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. se ridică întrucât se impunea ca facturile finale de achiziţie a mărfurilor să fie însoţite de avize de însoţire, de contracte şi să se poată identifica locul de încărcare al mărfii, dar că acestea sunt infirmate de documentele contabile depuse. Mai arată că în actul de control nu s-a reţinut care sunt facturile de achiziţie neînsoţite de avize de însoţire a mărfii.

Susţine că plângerea penală nu vizează debitul reţinut prin actul de control, în sumă de 102.339 RON şi că în timpul controlului a refăcut în integralitate aceste facturi.

Precizează că o altă categorie de debite suplimentare stabilite în sarcina sa vizează achiziţii făcute de la societăţi care, fie nu le-au declarat în propria evidenţă contabilă, fie nu erau plătitoare de TVA, fie erau declarate inactive, sens în care invocă decizia preliminară pronunţată de C.J.U.E. în cauza Floran Stefanek, E., Jaroslaw Stefanek contra Poloniei, precum şi Hotărârea PPUH Stehcemp C 227/14 pct. 50, Hotărîrea Bonik, C 285/11 pct. 45, Hotărârea LVK C 643/11 pct. 64, cauze care stabilesc că este sarcina administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura, să stabilească, în raport de elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere, era implicată într-o fraudă privind TVA. aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

De asemenea, invocă lipsa înrâuririi esenţiale a deciziei penale în cauza dedusă judecăţii şi faptul că nu există în decizia contestată o motivare reală a pretinsei interdependenţe între aspectele fiscale şi cele presupus penale, întrucât creanţa a fost determinată, circuitul comercial identificat şi calificat juridic, aspectele de drept fiscal au fost definitiv stabilite şi sunt suficient de autonome pentru a putea fi verificate. În acest sens arată că CJUE a statuat expres faptul că instanţa naţională identifică elemente obiective pe baza cărora acordă sau nu dreptul de deducere, interpretând dreptul naţional în această materie (Cauza Bonik Eood C 285/11 pct. 44).

4. Apărările intimatelor-pârâte

4.1. Intimata - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală.

4.2. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond de respingere a acţiunii reclamantei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nefondat în privinţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. .

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală: anularea Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind suspendarea soluţionării contestaţiei administrative; anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava; anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iaşi - AJ.F.P. Suceava; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F.P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, până la soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea cauzei a fost soluţionată prin sentinţa nr. 100 din 18.05.2016, împotriva căreia a fost formulat un recurs separat, în prezenta cauză rămânând celelalte capete de cerere.

În speţă au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constantă că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa a lăsat nesoluţionat capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu poate fi cercetată în calea de atac a recursului, cât timp prevederile art. 445 C. proc. civ. reglementează o procedură obligatorie care impune utilizarea instrumentului procedural prevăzut de art. 444 din C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri de completare a hotărârii.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

De asemenea, conform art. 445 C. proc. civ.:

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444."

Prin urmare, în ipoteza omisiunii instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra unor cereri, se poate solicita completarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti în procedura reglementată de art. 444 din C. proc. civ., obligativitatea acestei proceduri, conform art. 445 C. proc. civ., nefăcând posibilă invocarea respectivei omisiuni pe calea recursului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curte constată că sentinţa respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Cu alte cuvinte, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Prevederile legale mai sus indicate nu obligă, însă, instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat.

Astfel, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă într-o primă critică susţine că s-ar fi impus aplicarea în cauză a noului Codul de procedură fiscală, introdus prin Legea nr. 207/2015 şi nu a prevederilor O.G. nr. 92/2003 în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea sesizării penale formulate de către organul fiscal.

În ceea ce priveşte acest aspect, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că potrivit art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu denumirea marginală Aplicarea legii noi şi ultraactivarea legii vechi:

"(2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi."

Pentru determinarea legii aplicabile este relevantă data depunerii contestaţiei administrative (în speţă - noiembrie 2015) şi nu data sesizării organului penal de către organul fiscal (în speţă - ianuarie 2016).

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare vizează suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de către recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce priveşte suma totală de 6.176.922 RON, suspendare dispusă prin Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava plângerea penală nr. 70136/18.01.2016 pentru cercetarea suspiciunilor privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, pentru fapte reţinute prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iaşi - AJ.F.P. Suceava, apreciindu-se că prioritatea de soluţionare o au organele penale, care urmează a se pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor cu care au fost sesizate.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanţă a confirmat legalitatea suspendării procedurii administrative, soluţie care, însă, nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Recurenta-reclamantă consideră că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, instanţa nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a Î.C.C.J. - S.C.A.F.).

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Suceava au sesizat organele de urmărire penală.

Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni, iar constatarea săvârşirii infracţiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată în concret care este înrâurirea hotărâtoare a soluţiei ce se va pronunţa în penal asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurenta-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 49 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate, ţinând seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea şi, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.01.2016) şi până la data soluţionării acestui recurs - 17.10.2019, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal.

Mai mult, la solicitarea instanţei de control judiciar, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizază şi Terorism - Serviciul Teritorial Suceava, prin adresa din 30.07.2019 a răspuns în sensul că prin Ordonanţa din 21.06.2019 s-a disjuns cauza cu privire la infracţiunile de constituire de grup infracţional organizat şi evaziune fiscală şi s-a format dosarul nr. x/2019, în care la data de 21.06.2019 s-a emis ordonanţă de clasare pentru constituirea de grup infracţional organizat, iar pentru infracţiunea de evaziune fiscală s-a disjuns şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin urmare, din adresa organului de urmărire penală învestit cu cercetarea infracţiunii de evaziune fiscală, nu reiese că s-ar fi început urmărirea penală sau că s-ar fi făcut alte demersuri, cercetările privind această infracţiune fiind declinate la data de 21.06.2019 Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Reţinând aspectele de mai sus, precum şi data la care a fost formulată contestaţia administrativă de către recurenta-reclamantă, 07.10.2015, consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al recurentei-reclamante de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emise în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal; va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi va anula pct. 1 din Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

De asemenea, va obliga Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 emise de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce priveşte suma totală de 6.176.922 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga intimata pârâtă A.N.A.F., ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Anulează pct. 1 din Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Obligă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 emisă de D.G.R.F,P. Iaşi - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce priveşte suma totală de 6.176.922 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă intimata pârâtă A.N.A.F. la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2019.