Jurisdictional conflict over compensation recalculation claims: direct salary actions against public prosecutors fall under labor law, not administrative jurisdiction.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamanţtele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, precum şi acordarea celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv la o valoare de 48418 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la data pensionării, respectiv 23.04.2018 pentru reclamanta A., 01.12.2017 pentru reclamanta B. şi data de 01.12.2018 pentru reclamanta C..

Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună până la recunoaşterea efectivă a dreptului a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, suma care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de la plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 1244 din 5 noiembrie 2019, Tribunalului Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că se critică încadrarea efectuată de Ministerul Public, respectiv Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 305 din 25 mai 2020, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a sesizat instanţa competentă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au contestat actul de stabilire a drepturilor salariale de către procurorul general, astfel, litigiul de faţă are natura unui conflict de muncă, şi nu de contencios administrativ, aşa încât competenţa materială a instanţei se stabileşte în raport cu prevederile art. 266 din Codul muncii şi art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Prin urmare, cererea reclamanţilor nu se încadrează în prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi nici în cele ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (1), (13)4 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecăţii vizează obligarea autorităţilor pârâte la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare pentru reclamante, precum şi acordarea celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv la o valoare de 48418 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la data pensionării, respectiv 23.04.2018 pentru reclamanta A., 01.12.2017 pentru reclamanta B. şi data de 01.12.2018 pentru reclamanta C..

Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună până la recunoaşterea efectivă a dreptului a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, suma care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de la plată şi până la data plăţii efective.

Înalta Curte reţine, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiţie, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de faţă nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantele nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamante se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind, aşadar, în primă instanţă Tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş în favoarea Tribunalul Mureş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.