Insolvency insurance guarantees: inclusion of late-payment penalties and court costs within the scope of insurable claims under Law 213/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 8984/31.08.2017, emisă de pârât, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată, nr. x/31.05.2016, formulate ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1341 din 21 martie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a reţinut că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, excluzându-se astfel, prin interpretarea per a contrario, din categoria creanţelor de asigurări.

Or, faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată nu îşi au izvorul în contractul de asigurare, ci în dispoziţiile din Norma ASF nr. 23/2014, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment şi implicit a obligaţiei de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de răspundere civilă auto, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative.

Prin urmare, judecătorul fondului a interpretat în mod greşit sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor. Faptul că Fondul are activitatea reglementată prin Legea 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi pe cale de consecinţă a Fondului, invocând prevederile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015.

Legea de organizare a Fondului de Garantare prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute fii contractele de asigurare.

Totodată, faptul că Fondul nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată, iar împrejurarea că acestea nu are calitatea de asigurător şi funcţionează în temeiul Normei nr. 16/2015 şi al Legii 213/2015 şi nu în temeiul legislaţiei aplicabile societăţilor de asigurare nu poate echivala cu exonerarea lui de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

De altfel, din perspectiva rolului Fondului în structura şi dinamica mecanismului gestionării riscurilor în asigurări nu este necesar ca acesta să aibă calitatea de asigurător, fiindu-i suficient rolul de schemă de garantare în sistemul de asigurări, la fel cum nu este necesar ca acestuia să i se aplice legislaţia specifică societăţilor de asigurare, pentru a-şi îndeplini integral obligaţiile legale.

De asemenea, faptul că Fondul nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment, iar Norma 16/2015 şi Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, invocând prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, pe de o parte, obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include şi obligaţia de plata a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, iar, pe de altă parte, consecinţele insolvenţei sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanţei principale, cât şi a penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Potrivit recurentei, în mod greşit prima instanţă a reţinut faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu au legătura cu raportul de asigurare, întrucât, sub acest aspect, se impune a fi avută în vedere relaţia organică dintre sumele reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, pe de o parte, respectiv creanţa de asigurare, pe de altă parte.

Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, acestea toate urmând a avea acelaşi regim juridic şi a produce aceleaşi efecte juridice, orice separare a acestora şi încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, din perspectiva logicii raporturilor obligaţionale, fiind lipsită de temei juridic.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi anularea în parte a deciziei contestate, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de plată.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele şi în limitele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 8984/31.08.2017, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 9.110,97 RON, reprezentând debit, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată aferente Dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 8984/31.08.2017, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 3069 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, şi a respins cererea de plată pentru suma de 6041,97 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, reţinând că penalităţile în cuantum de 1276,75 RON, calculate de la data scadenţei până la achitare astfel cum s-a solicitat, nu sunt datorate, nefiind creanţe de asigurări, motiv pentru care nici cheltuielile de judecată în sumă de 1696 RON nu sunt admisibile.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Criticile recurentei vizează excluderea, în mod eronat, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată din categoria creanţelor de asigurări şi interpretarea greşită a prevederilor legale în materie.

Din perspectiva includerii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în categoria creanţelor de asigurare, instanţă de control judiciar reţine că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăţi, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Se reţine că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, recurenta-reclamantă a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti o acţiune în contradictoriu cu societatea B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător Casco, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliţă RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral asiguratul Casco prejudiciat.

Aşa fiind, societatea recurentă a solicitat de la B. S.A. despăgubiri, reprezentând debit, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Ulterior, întrucât împotriva societăţii B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost suspendat, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 3069 RON.

Prima instanţă a apreciat, în acord cu poziţia pârâtului, că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit şi determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Contrar celor reţinute, instanţa de control judiciar constată că referirea la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, având în vedere că textele sus-menţionate nu fac nicio distincţie în privinţa sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizaţia şi toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situaţia în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înţeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenţei contractului de asigurare.

Astfel, sumele privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată trebuie privite ca reprezentând creanţă principală, alături de contravaloarea reparaţiei autovehiculului, având în vedere că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la plăţile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalităţile şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care derogă de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, acest text de lege permite Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanţelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

De asemenea, se reţine şi art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia în condiţiile alin. (1) şi (2) Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparaţiilor autovehiculului, de exemplu.

Totodată, nu este relevant dacă Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, întrucât obligaţia Fondului izvorăşte din lege, scopul înfiinţării fiind pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la prevederile art. 2214 din C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu conduc la o altă concluzie, ca urmare a existenţei unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

În concluzie, prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, prin urmare se apreciază că în noţiunea de despăgubire intră şi penalităţile de întârziere, dar şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul

Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment, iar ulterior, potrivit sentinţei civile nr. 9949 din 18 septembrie 2018, procesul a încetat, în baza art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014.

Aşa fiind, se constată că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, aşa încât cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalităţile de întârziere se reţine că acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 din C. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va admite în parte acţiunea, cu consecinţa anulării în parte a deciziei atacate şi obligării pârâtului să recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri şi pentru suma l276,75 RON,

Totodată, a menţinut celelalte disopziţiile ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1341 din 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, admite în parte acţiunea, în sensul că obligă pârâtul la emiterea unei decizii prin care să recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri şi pentru suma de 1276,75 RON.

Menţine în rest disopziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.