Insolvency Fund of Insureds appeal dismissed: obligation to pay insurance difference and late payment penalties upheld as valid claims.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solictat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 11808/04.12.2017, în ceea ce priveşte art. 2 din decizie, şi obligarea pârâtului să achite suma de 889,92 RON cu titlu de diferenţă despăgubire datorată pentru dosarul de daună nr. RA087TM16, precum şi penalităţile aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data scadenţei despăgubirii (10.10.2016) până la momentul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva asigurătorului B. S.A. (16.02.2017).

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2371 din 22 mai 2018, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 11808/04.12.2017, respectiv art. 2, şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 889,92 RON, reprezentând diferenţă despăgubire, precum şi a penalităţilor aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data de 10.10.2016 până la data de 16.02.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 139 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a invocat prevederile art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că nu se poate susţine că Fondul trebuie să se limiteze la plata sumelor reieşite din documentele depuse de petenţi, fără să aibă posibilitatea de a cenzura şi de a analiza distinct fiecare dosar în parte.

Aşa fiind, ţinând cont că despăgubirea are doar caracter reparator, iar nu de îmbogăţire fără justă cauză, a arătat că Fondul nu este ţinut de preţurile practicate de anumite unităţi service reparatoare, această situaţie fiind aplicabilă doar asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

Potrivit recurentului, nu pot fi primite argumentele primei instanţe, în sensul că Fondul trebuie să achite integral contravaloarea reparaţiilor auto conform devizului şi facturii întocmite de unitatea service reparatoare societatea C. Timişoara, adică să deconteze automat şi integral valoarea manoperei şi/sau reparaţiilor auto rezultată din devizul emis de orice unitate de specialitate, în lipsa oricărei verificări şi cenzuri din partea Fondului, pentru că s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi decontată o valoare de 10 ori/50 ori/"n" ori mai mare decât cea practicată de unităţile de reprezentanţă ale mărcilor de autovehicule avariate.

Prin urmare, decontarea sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri este posibilă doar în urma stabilirii cuantumului cert al prejudiciului rezultat dintr-un contract de asigurare şi pretins a fi achitat din disponibilităţile Fondului.

În opinia recurentului, în cauză au fost nesocotite dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. d), art. 11, art. 13 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, precum şi dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014*.

De asemenea, a susţinut că este eronată obligarea Fondului la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere că nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanţe de asigurare, astfel cum este definită această noţiune de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esenţial pentru calificarea drept creanţă de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilităţile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanţe, şi anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul faţă de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

Aşadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului faţă de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanţe de asigurare şi nu pot fi recuperate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cerând, totodată, înlăturarea dispoziţiei primei instanţe de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 11808/04.12.2017, în ceea ce priveşte art. 2 din decizie, şi obligarea pârâtului să achite suma de 889,92 RON cu titlu de diferenţă despăgubire datorată pentru dosarul de daună, precum şi penalităţile aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data scadenţei despăgubirii până la momentul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva asigurătorului.

Curtea de apel a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 11808/04.12.2017, respectiv art. 2, şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 889,92 RON, reprezentând diferenţă despăgubire, precum şi a penalităţilor aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data de 10.10.2016 până la data de 16.02.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 139 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat în mod formal, partea a făcut trimitere la aceste prevederi fără însă să formuleze critici care să vizeze nemotivarea sentinţei atacate sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului explicând raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată.

1.2. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată a fost admisă cererea de plată pentru suma de 4295 RON şi respinsă pentru suma de 889,92 RON, apreciindu-se că valoarea despăgubirii cuvenite reparaţiilor autoturismului este de 4.295 RON, luând în calcul un tarif manoperă acceptat de 60 RON/oră fără TVA, faţă de tariful înscris în devizul E. întocmit de unitatea service reparatoare de 130 RON/oră fără TVA.

Totodată, a fost respinsă cererea de plată a penalităţilor de întârziere solicitate la cuantumul despăgubirii înscrise în cererea de plată, reţinându-se că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că intenţia legiuitorului este de recunoaştere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din acelaşi act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

În art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (2) şi (4) din Norma nr. 23/2014:

"(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Din analiza prevederilor legale menţionate rezultă că recurentul-pârât garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, în cauză unitatea de specialitate reparatoare fiind societatea C. Timişoara S.A..

Prima instanţă în mod corect a reţinut că, în lipsa unui temei legal, nu poate valida demersul autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

În cauză, conform referatului, din valoarea daunelor, concretizată în factura fiscală din data de 26.09.2016 emisă de societatea C., s-a scăzut diferenţa dintre tariful/oră facturată (130 RON) şi tariful/oră practicat de reprezentanţă, pretins stabilit la suma de 60 RON/oră, fără să existe dovezi în acest sens.

Potrivit art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza solicitării unor preţuri mai mari pentru execuţia lucrărilor de reparaţie decât cele practicate de unitatea service de reprezentanţă, aşa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către recurentul - pârât.

Altfel spus, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service C. Timişoara S.A. şi cel al reprezentanţei, care, în opinia acestuia, a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor, excedează limitelor obligaţiei de diligenţă ce-i revine Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, discrepanţele invocate, privind preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei şi care depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat, nu pot forma obiectul analizei instanţei de contencios administrativ.

Aşadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 sunt pe deplin aplicabile, doar lipsa fondurilor băneşti la momentul plăţii putând constitui un motiv temeinic pentru plata parţială, ceea ce nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, recurentului-pârât îi revine obligaţia de a plăti indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile privind acordarea penalităţilor de întârziere solicitate pentru perioada 10.10.2016-16.02.2017, aferente întregului debit, penalităţi care, în opinia recurentului, nu reprezintă creanţă de asigurări.

În temeiul Normei ASF nr. 23/2014, art. 38 din Capitolul III cu denumirea marginală Contractul de asigurare:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Rezultă astfel că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere îşi are izvorul în contractul de asigurare.

Din perspectiva includerii penalităţilor de întârziere în categoria creanţelor de asigurare, instanţă de control judiciar reţine că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit. art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Aşa cum s-a arătat, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul efectuează plăţi în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

În concluzie, penalităţile de întârziere trebuie privite ca reprezentând creanţă principală, alături de contravaloarea reparaţiei autovehiculului, având în vedere că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, sus-menţionate, fac referire la plăţile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalităţile.

În fine, se constată că în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2371 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.