Insolvent insurer guarantee: Applicability of 450,000 RON statutory cap and exclusion of pre-2015 guarantee law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 11627/27.11.2017, prin care i-a fost soluţionată cererea de plată nr. x/29.09.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sentinţa nr. 1984 din 25 aprilie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în primul rând, că în mod greşit prima instanţă a aplicat prevederile Legii nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, considerând că data la care au luat naştere raporturile juridice dintre părţi este data pronunţării falimentului asigurătorului Societatea B. S.A şi nu data la care a fost emisă poliţa RCA de către asigurător.

Totodată, a susţinut că aşa-zisa motivare a hotărârii atacate, prin care se apreciază că intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de către Fond corespunzător unui contract de asigurare individual nu are niciun fel de fundament legal, fiind doar o încercare de a se găsi argumente pentru refuzul aplicării legii.

Or, ceea ce contează în cauză este faptul că nici pârâtul şi nici prima instanţă nu au adus argumente legale prin care să se combată împrejurarea că raportul juridic de garantare s-a născut la data naşterii raportului de asigurare contractuală (data emiterii poliţei RCA), conform Legii nr. 71/2011 de aplicare a C. civ. - art. 102 alin. (1), şi nu la data falimentului asigurătorului RCA.

În concluzie, a considerat că ceea ce interesează este data la care garanţia legală se activează (data emiterii poliţei) şi nu când această garanţie devine obligaţie subsidiară propriu-zisă, care se naşte, "ipso jure", la data naşterii raportului de asigurare.

În opinia recurentei, susţinerile primei instanţe cu privire la faptul ca Fondul este obligat la plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, pot avea acoperire legala numai pentru situaţiile în care avem de-a face cu poliţe RCA emise după intrarea în vigoare a acestei legi.

A arătat că, în cauză, cererea de plată formulată este condiţionată de insolvenţa/falimentul asigurătorului RCA, întrucât acesta este un garant subsidiar şi nu un debitor principal, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care Fondul nu a putut avea calitate procesuală şi nu a putut fi parte responsabilă civilmente în dosarul penal, interesele asigurătorului fiind reprezentate de lichidatorul judiciar.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 care, din punctul său de vedere, nu trebuie interpretate că de la data prevăzută în text se naşte dreptul de plată, pentru că dreptul la plată al asiguratului este unic şi născut deja, nu ca drept pur şi simplu, ci ca drept afectat de o dublă condiţie suspensivă (producerea evenimentului asigurat, pe de o parte, şi falimentul/insolvenţa asigurătorului, pe de alta parte) încă de la data emiterii poliţei de asigurare.

Prin urmare, acest drept devine actual şi, deci, eficace, abia în momentul producerii evenimentului asigurat şi este valorificabil contra pârâtului (garant subsidiar) dacă şi numai daca asigurătorul (debitor principal) este în insolvenţă/faliment.

Dacă însă asigurătorul RCA este în insolvenţă/faliment, cum este în cazul de faţă, cererea de plată trebuie să fie soluţionată potrivit legii în vigoare la data naşterii dreptului asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate şi nu potrivit legii în vigoare la data emiterii deciziei ASF (dată la care obligaţia de garantare devine actuală) şi nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată (dată la care se deschide procedura de plată de către Fond - procedură supusă legii procesuale în vigoare la data înregistrării cererii de plată).

Potrivit recurentei, este gravă încercarea primei instanţe de a susţine legalitatea plafonării în limita sumei de 450.000 RON, pe baza simplei interpretări a dorinţei legiuitorului, apreciind că hotărârile trebuie să se bazeze pe lege şi nu pe interpretări.

Aşa cum a mai arătat, recurenta a precizat că principala lege aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, completată de către Ordinul nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a

Normelor privind Fondul de Garantare, făcând trimitere la art. 60 din lege.

Aşadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, reţinute de prima instanţă, operează începând cu data intrării in vigoare a respectivei legi aşa încât nu sunt incidente în cauză, prin urmare a apreciat că se impune obligarea intimatului-pârât la plata întregii despăgubiri, nu doar la plata parţială.

În fine, în privinţa dreptului potestativ, invocat prima instanţă, a susţinut că nu se raportează la momentul falimentului asigurătorului RCA, ci la momentul emiterii poliţei RCA, aşa încât obligaţia de plată a Fondului s-a născut ca urmare a emiterii acestei poliţie şi nu ca urmare a falimentului asigurătorului RCA.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţiile privind nulitatea şi inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare, cu motivarea că, în cauză, contrar susţinerilor recurentei, sunt incidente prevederile

Legii nr. 213/2015, de asemenea, se reţine că este neîntemeiată, criticile părţii vizând aplicarea în timp a legii civile urmează să fie analizate din această perspectivă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatului şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 11627/27.11.2017, prin care i-a fost soluţionată cererea de plată nr. x/29.09.2017.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că actul atacat este legal.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a făcut trimitere la considerentele sentinţei atacate, prin care s-a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de către Fond corespunzător unui contract de asigurare individual, care, în opinia acesteia, nu au niciun fel de fundament legal, fiind doar o încercare de a se găsi argumente pentru refuzul aplicării legii.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva incidenţei prevederilor Legii nr. 213/2005, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de reclamantă (prin care se solicitase plata sumelor de 20.000 RON daune materiale, 150.000 euro daune morale şi 1142 RON prestaţii lunare periodice acordate în dosarul penal nr. x/2016) doar pentru suma de 450 000 RON, respingând sumele solicitate ce depăşesc acest cuantum.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervenind doar pentru situaţiile în care poliţele RCA sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, aşa încât a apreciat că se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, nu doar la plata parţială.

Se observă, în ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă în cauză, că argumentele aduse de recurentă susţin teoria potrivit căreia raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului C.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare care incubă intimatului.

Instanţa de control judiciar constată însă că recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, aşa încât intimatul-pârât a soluţionat cererea de plată în raport cu voinţa manifestă de reclamantă şi cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii sale.

Totodată, se reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995,având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, aşa încât aceasta nu putea fi soluţionată în baza lui, iar argumentele recurentei cu privire la momentul naşterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, şi art. 22 din Legea nr. 503/2004.

Conform art. 20 din Normă, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere

Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

În temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

În conformitate cu acest text de lege, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Prin urmare, din conţinutul prevederilor legale menţionate, rezultă că s-a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, aşa încât susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA nu pot fi primite.

Aşa fiind, se constată că între intimat şi recurentă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

Contrar susţinerilor recurentei, nicio prevedere legală invocată de către aceasta nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiţii, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă şi asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 din C. civ., şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

În concluzie, în cauză nu se poate susţine că a fost nesocotit principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, aşa încât susţinerile recurentei, potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii contractului de asigurare, nu pot fi primite, aceasta făcând confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Cât priveşte art. 60 din Legea nr. 136/1995, invocat, la care face trimitere Ordinul nr. 10/2009 (privind completarea legii) pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare, se reţine că acesta a fost abrogat prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015, cum corect a arătat intimatul.

Prin urmare, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societăţii de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (29.09.2017).

Referitor la critica recurentei potrivit căreia în mod greşit prima instanţă a susţinut legalitatea plafonării despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, de asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi primită.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 defineşte plafonul de garantare la lit. e), "plafon de garantare - nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi".

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În cauză, se constată că intimatul-pârât a reţinut calitatea recurentei-reclamante de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată poate fi acceptată la plată, în condiţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv aceasta poate recupera în limita plafonului de garantare o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare.

Înalta Curte constată că, prin prevederile legale menţionate, scopul legiuitorului, în sensul de a se proceda la plafonarea despăgubirii acordate de Fond corespunzător unui contract de asigurare individual, este clar, acesta constituind, în sensul legii, elementul esenţial pentru definirea atât a creanţei de asigurare, cât şi a creditorului de asigurare.

Prin urmare, plafonarea despăgubirii acordate este instituită prin lege, recurenta având însă posibilitatea înscrierii creanţei la masa credală a asiguratorului, în condiţiile legii insolvenţei, pentru diferenţa din suma solicitată şi neobţinută, având acelaşi rang de preferinţă ca Fondul (art. 17 din Legea nr. 213/2015).

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, cu atât mai mult a obligaţiilor asiguratorului, în faliment.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţiile invocate de intimatul-pârât, prin întâmpinare.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile privind nulitatea şi inadmisibilitatea recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1984 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.