Insurance claims under the Guarantee Fund exclude indirect repair costs and unadjudicated judicial expenses

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, modificarea Deciziei Fondului nr. 10143/20.10.2017, în sensul admiterii inclusiv a cererii de plată cu privire la suma de 11.035,76 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2442 din 25 mai 2018, a admis cererea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 10143/20.10.2017 emisă de pârât, în privinţa art. 2, referitor la respingerea cererii de plată pentru suma de 11035,76 RON şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să admită cererea de plată şi în privinţa sumei de 11035,76 RON.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 2550 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut, în esneţă, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că în mod greşit, contrar obiectului contractului de asigurare facultativă în baza căruia sunt solicitate despăgubirile şi cu nerespectarea dispoziţiilor de drept material ale art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 11 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, prima instanţă a considerat că se impune admiterea cererii de plată pentru suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparaţii efectuate la apartamentul asigurat.

Totodată, în mod greşit a fost admisă cererea de plată şi cu privire la cheltuielile reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize şi onorarii avocat, în sumă de 6424,85 RON, efectuate în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în care pârâtul nu este parte şi a cărei judecată este suspendată, nefiind dată o hotărâre prin care să fie dispusă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Or, potrivit prevederilor textelor de lege sus-menţionate, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanţe de asigurare care se achită din disponibilităţile Fondului.

Raportat la prevederile Legii nr. 213/2015, arată că Fondul nu are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment şi nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Astfel, persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de a asigurătorul falit au vocaţia de a solicita realizarea dreptului de creanţă pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, a arătat recurentul că înţelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 pentru noţiunea de "creanţă de asigurare" este cel stabilit în mod expres şi explicit de art. 4 alin. (1) lit. a) din lege, făcând trimitere şi la definiţia dată de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, iar aceste prevederi legale reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, care defineşte "creanţa de asigurări", preluate ulterior şi în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II).

În concluzie, susţine că în mod corect, prin decizia contestată, a fost respinsă plata sumei de 6424,85 RON, din disponibilităţile Fondului, pretinsă cu titlu de taxă de timbru,onorarii experţi şi onorariu de avocat solicitate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, întrucât aceste cheltuieli nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească şi nu reprezintă creanţe de asigurare întrucât nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

De asemenea, în mod corect a fost respinsă la plată şi suma de 4610,91 RON, reprezentând CAS, ajutor şomaj, taxă de valoare adăugată şi alte cheltuieli indirecte, prin poliţa de asigurare facultativă PAD Plus Bonusnu nu este asigurată plata acestor cheltuieli, care nu rezultă dintr-un raport de asigurare a locuinţei şi conţinutului. Or, despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensaţie echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură.

Prin urmare, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanţe de asigurare, în sensul definiţiei acestei noţiuni prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esenţial pentru calificarea drept creanţă de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilităţile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanţe, şi anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul faţă de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casare hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat pentru soluţionarea dosarului în primă instanţă.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând modificarea Deciziei nr. 10143/20.10.2017, în sensul admiterii integrale a cererii de plată, respectiv şi cu privire la suma de 11.035,76 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea în parte a deciziei atacate.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia Curţii de apel, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

1.1 Referitor la criticile recurentului circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, se constată că acestea nu pot fi încadrate în temeiul juridic indicat.

Înalta Curte reţine că acest motiv a fost invocat în mod formal, partea a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, fără să arate în concret în ce constau aceste critici.

Prin urmare, nefiind dezvoltate criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar nu poate analiza hotărârea atacată şi din această perspectivă, însă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru că sancţiunea nulităţii recursului priveşte cererea în întregul său, analizându-se ca un tot unitar, nefiind posibilă o anulare parţială.

1.2. Instanţa de control judiciar constată că sunt întemeiate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin Decizia contestată, nr. 10143/20.10.2017, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 27.804 RON şi a respins cererea de plată pentru suma de 11.035,76 RON, compusă din suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparaţii a apartamentului, CAS, ajutor şomaj şi taxa pe valoarea adăugată, şi suma de 6424,85 RON, reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize, onorarii avocat, cheltuieli efectuate în dosarul nr. x/2014.

Criticile recurentului vizează includerea în mod greşit a cheltuielilor în litigiu în categoria creanţelor de asigurări.

Din această perspectivă, instanţă de control judiciar reţine că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăţi, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Se reţine că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, reclamanta a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe Dosarul nr. x/2014, având ca obiect obligarea societăţii B. S.A. la plata despăgubirilor, constând în cheltuielile reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize şi onorarii avocat, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către asigurător.

Ulterior, întrucât împotriva societăţii C. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe a fost suspendată judecata cauzei, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care nu a achitat integral suma solicitată, mai exact a respins la plată suma de 11.035,76 RON.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, se reţine că Fondul este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit şi determinate de atitudinea culpabilă a acestuia.

Referitor la suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparaţii, contribuţii de asigurări sociale, ajutor şomaj şi taxa pe valoarea adăugată, instanţa de control judiciar are în vedere susţinerea recurentului, în sensul că aceste cheltuieli nu sunt asigurate prin poliţa de asigurare facultativă, aşadar nu rezultă dintr-un raport de asigurare a locuinţei şi a conţinutului.

În ceea ce priveşte suma de 6424,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorarii expertize şi onorarii avocat, se constată că judecata cauzei, în care au fost solicitate aceste cheltuieli cu titlu de despăgubiri ocazionate de deschiderea procesului aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în Dosarul nr. x/2014, a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, aşa încât acestea nu intră în categoria creanţelor de asigurări, în sensul definiţiei acestei noţiuni.

În concluzie, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, creanţa de asigurare este definită ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Or, în cauză, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, cheltuielile solicitate cu titlu de despăgubiri nu intră în categoria creanţelor de asigurări.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va respinge acţiunea formulată de reclamantă, aceasta urmând să fie obligată la plata sumei de 100 RON, cheltuieli parţiale, către recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2442 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON, cheltuieli parţiale, către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.