Church property retrocession appeal dismissed: subsequent requests deemed new claims filed after statutory deadline

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 5323/19.02.2016 emisă de pârâtă având ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Babadag, situat în Babadag, ce a reprezentat biserica şi terenul aferent acesteia;

- să se constate că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii;

- să se constate că reclamanta a făcut dovada preluării abuzive a imobilului şi, în consecinţă, să fie obligată pârâta la evaluarea bunului.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 159 din 23 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 159 din 23 septembrie 2016, pronunţată de instanţa de fond, a declarat recurs reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa criticată cuprinde motive contradictorii şi, în acest sens, a citat un paragraf din hotărâre (paragraful 6, pagina 6), din cuprinsul căruia rezultă că judecătorul fondului a apreciat "că reclamanta nu a completat cererea iniţială de retrocedare cu înscrisurile doveditoare, că cererile ulterioare reprezintă noi cereri de retrocedare, depuse peste termenul defipt de lege, respectiv că nici în referire la ultima cerere modificatoare nu au fost depuse toate documentele solicitate de autoritatea pârâtă".

Recurenta-reclamantă susţine că, atât timp cât a îmbrăţişat punctul de vedere al autorităţii pârâte, în sensul că cererile ulterioare reprezintă noi cereri de retrocedare, depuse peste termenul defipt de lege, judecătorul fondului ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată cu această motivare, fără să mai analizeze dacă în referire la ultima cerere modificatoare au fost sau nu depuse toate documentele solicitate de autoritatea pârâtă.

Or, procedând astfel, deşi a afirmat în ultimele două paragrafe de la pagina 5 din sentinţa recurată că cele două cereri ulterioare formulate de reclamantă la 28.05.2009, respectiv la 13.11.2011, nu constituie cereri precizatoare ale cererii iniţiale, întrucât nu aduc precizări/completări în referire la imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat iniţial, ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare, în fapt, în opinia recurentei-reclamante, judecătorul fondului a considerat ultima cerere pe care aceasta a formulat-o (depusă la Comisia Specială de Retrocedare prin adresa nr. x/13.11.2011, înregistrată în cadrul dosarului/cererii de retrocedare nr. x/17.01.2006), drept o cerere precizatoare, pe care a analizat-o şi asupra căreia s-a pronunţat.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat faptul că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de fond a încălcat principiul ubi lex non distinguit, nec nos debemus, procedând la aplicarea unei pretinse norme de drept material, neprevăzută de legea specială. Astfel, în mod greşit a calificat instanţa de fond adresa nr. x/13.11.2011, drept o cerere modificatoare prin care s-a schimbat obiectul cererii iniţiale de retrocedare, iar nu o cerere precizatoare, astfel cum susţine recurenta-reclamanta că a denumit-o şi a considerat-o, în condiţiile în care, O.U.G. nr. 94/2000 nu conţine o definiţie a cererii modificatoare sau a celei precizatoare şi nici nu interzice efectuarea unor precizări ori chiar modificări ale cererii iniţiale, depuse în termen legal, după momentul expirării termenului limită prevăzut de lege, pentru depunerea cererilor de retrocedare.

De altfel, chiar intimata-pârâtă a arătat într-un alt recurs (respectiv recursul formulat de Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 113/29.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2007) că, în practica sa, Comisia a admis cererile precizatoare prin care erau îndreptate erorile materiale.

Recurenta-reclamantă susţine că, în speţă, prin adresa nr. x/13.11.2011 a îndreptat o eroare materială din cuprinsul cererii iniţiale, respectiv menţionarea greşită a adresei imobilului, astfel că respectiva adresă reprezintă o cerere precizatoare.

Chiar Comisia Specială de Retrocedare a apreciat iniţial adresa nr. x/13.11.2011, ca fiind o cerere precizatoare, acest aspect fiind dovedit prin aceea că actele depuse ataşat acestei adrese au fost primite şi înregistrate sub numărul cererii iniţiale de retrocedare din anul 2006, fără să fie înregistrată separat sau să fie respinsă ca tardivă.

În legătură cu aprecierea instanţei de fond, în sensul că "împrejurarea că pârâta a omis a înregistra cele două cereri precizatoare ca şi cereri separate şi a le soluţiona ca atare nu atrage nelegalitatea deciziei contestate, efectul asupra soluţionării cererii iniţiale de retrocedare fiind acelaşi", recurenta-reclamantă susţine că, dimpotrivă, faptul neînregistrării şi soluţionării ca cereri separate, a celor două cereri precizatoare ulterioare, a avut efect asupra soluţionării cererii iniţiale de retrocedare. Astfel, crezând că cererea precizatoare nr. 1455/C/13.11.2011 a fost primită şi însuşită de către Comisie, nu a mai comunicat un răspuns la adresa Comisiei nr. x/29.06.2015, prin care i se solicitau dovezi în completarea dosarului pentru imobilul solicitat iniţial prin cererea de retrocedare.

Recurenta-reclamantă arată că O.U.G. nr. 94/2000 nu face nicio referire la momentul până la care se pot preciza cererile de retrocedare, astfel încât, neexistând un termen imperativ în acest sens, Comisia nu putea să o decadă din dreptul de a aduce precizări unei cereri deja formulate. Termenul de 25.01.2006, prevăzut de lege, este un termen limită de depunere a cererilor de retrocedare, şi nu de precizare a cererilor iniţiale, care au fost depuse cu respecarea acestui termen.

De asemenea, referitor la faptul că şi cu privire la imobilul pentru care se solicită măsuri compensatorii prin ultima cerere precizatoare nu s-a depus documentaţia completă, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 4 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000, neprocedând la coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosar, care întemeiau atât prezumţia existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, cât şi a faptului preluării abuzive în sine.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare sub nr. x/15.11.2011, şi-a precizat cererea iniţială, menţionând că cererea înregistrată la Comisie sub nr. x/17.01.2006 are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Armene din Babadag, imobil ce ulterior a fost înstrăinat Parohiei Armene din Tulcea prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938. Prin aceeaşi cerere precizatoare a indicat adresa imobilului, respectiv str. x din Tulcea, şi a depus şi actul de proprietate în original. A menţionat că ultimele date pe care le are despre acest imobil sunt din 1941, depunând în acest sens acte din respectiva perioadă, proces-verbal de constatare nr. x/27.07.1941, proces-verbal de revizuire nr. x/4.02.1941 şi schiţă plan imobil, din toate aceste înscrisuri primite de la Direcţia Judeţeană Tulcea a Arhivelor Naţionale rezultând, în opinia recurentei-reclamante, dovada irefragabilă a dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat.

Ulterior, contrar susţinerilor instanţei de fond referitoare la faptul că nu ar fi făcut demersuri pe lângă autorităţile/instituţiile publice pentru obţinerea actelor care să facă dovada preluării abuzive, Primăria Municipiului Tulcea - Compartiment Arhivă a înaintat la dosarul cauzei o adresă, la care au fost ataşate un borberou cuprinzând piesele ce compun documentaţiile pentru demolarea imobilului din Tulcea, str. x, memoriu justificativ, schiţa imobilului, fotografii imobil, prin care i se aducea la cunoştinţă, totodată, faptul că proprietatea a fost preluată de stat prin Decretul nr. 613/1953 (dar că Primăria nu deţine textul acestuia) şi că, ulterior, imobilul a fost demolat în vederea construirii Casei Sindicatelor din Oraşul Tulcea.

De asemenea, la data de 8 august 2016, a fost depusă la dosarul cauzei şi adresa nr. x - 374 - C/04.08.2016, emisă de Biroul Judeţean Tulcea al Arhivelor Naţionale, prin care i se aducea la cunoştinţă că au fost cercetate documentele aparţinând fondului arhivistic Primăria Oraşului Tulcea şi că a fost identificată adresa nr. x/25.04.1941, din care rezultă că se transmitea către Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor Bucureşti un Tablou cu toate proprietăţile Parohiilor din cuprinsul Oraşului Tulcea, în care figurează şi proprietăţile Parohiei Bisericii Armene, la poziţia 19 din acest tabel regăsindu-se şi Parohia Bisericii Armene, având în proprietate un loc viran, pe strada x nr. 46.

Prin urmare, având în vedere probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, şi făcând aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, în care se arată că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării, precum şi în condiţiile în care din răspunsul primit la adresele efectuate către autorităţile/instituţiile statului nu rezultă că s-ar fi plătit şi respectiv că s-ar fi încasat despăgubiri de către Parohia Bisericii Armene din Tulcea, pentru exproprierea acestui imobil, instanţa de fond ar fi trebuit să constate, în temeiul art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, că probele administrate în cauză, coroborate, întemeiază atât prezumţia existentei dreptului de proprietate, cât şi pe cea a preluării abuzive.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Constanţa.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, intimata-pârâtă susţinând că sentinţa recurată nu conţine motive contradictorii, raportate la prevederile legale, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Iniţial, pentru depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (5) din acest act normativ a prevăzut un termen de şase luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a guvernului, Legea nr. 501/2002, termen care a fost prelungit cu 30 de zile, prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004. Prin urmare, primul termen de depunere a cererilor de retrocedare a expirat la data de 2 martie 2003.

Ulterior, prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a stipulat un nou termen de şase luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2006.

Susţine intimata-pârâtă că aceste termene stabilite pentru depunerea cererilor de retrocedare sunt termene de decădere, legale şi imperative, iar nu facultative.

În acest context, recurenta-reclamantă a depus, la data de 17.01.2006, cererea de retrocedare nr. x, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.240 mp şi construcţie cu destinaţia de biserică armenească, în suprafaţă de 160 mp, situat în oraşul Babadag, judeţul Tulcea. Prin adresa nr. x/15.11.2011, depusă după mai mult de cinci ani de la expirarea celui de-al doilea termen imperativ (25.01.2006), reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a menţionat că îşi precizează cererea de retrocedare nr. x/14.01.2006, în sensul indicării adresei şi suprafeţei exacte de teren, respectiv imobilul teren situat în str. x, judeţul Tulcea, în suprafaţă de 218,50 mp.

Intimata-pârâtă arată că, prin adresa nr. x/15.11.2011, recurenta a dorit să schimbe în totalitate obiectul cererii, între cele două imobile neexistând nicio legătură. Or, solicitarea de restituire a unui imobil după expirarea termenelor pentru depunerea cererilor de retrocedare în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 era tardivă.

În consecinţă, instanţa a reţinut în mod corect în cuprinsul sentinţei atacate, faptul că "cele două cereri ulterioare, formulate de reclamantă la 28.05.2009 şi, respectiv la 13.11.2011, nu constituie cereri precizatoare ale cererii iniţiale, (...) ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare. Or, în contextul în care aceste cereri intitulate precizatoare au fost formulate cu depăşirea termenului limită pentru formularea cererii de retrocedare, în mod corect autoritatea pârâtă nu le-a analizat, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre acestea se referă la imobile diferite".

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă îl apreciază nefondat, de asemenea, arătând, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speţă, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000.

După expunerea pe scurt a contextului factual al cauzei, intimata-pârâtă a susţinut că, prin adresele nr. x/28.05.2009 şi nr. y/15.11.2011, reclamanta nu a dorit îndreptarea unei erori materiale, ci, înlocuirea în totalitate a obiectului cererii de retrocedare.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, deşi pârâta a omis să înregistreze cele două cereri precizatoare ca cereri separate şi să le soluţioneze ca atare, acest aspect nu atrage nelegalitatea deciziei contestate, efectul asupra soluţionării cererii iniţiale de retrocedare fiind acelaşi.

4.2. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare .

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a prevederilor legale incidente, precum şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte reţine că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta - reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 5323/19.02.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006 depusă de parte, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.240 mp şi construcţie cu destinaţia de biserică armenească, în suprafaţă de 160 mp, situat în oraşul Babadag, judeţul Tulcea. În motivarea acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, emitentul, analizând documentaţia prezentată, a reţinut că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei anterior arătate pentru aceleaşi argumente factuale şi juridice reţinute şi de emitentul acesteia.

Examinând punctual motivele de casare invocate, Înalta Curte constată neîntemeiată prima critică la adresa legalităţii sentinţei atacate, nefiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiei legale ce reglementează motivul de casare invocat, acesta devine incident în situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Şi motivele contradictorii echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ca urmare, pentru a se reţine că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii trebuie ca această contradicţie să fie esenţială, să conducă la concluzia inexistenţei unei motivări, ducând la imposibilitatea stabilirii realelor considerente pentru care judecătorul a pronunţat hotărârea şi a exercitării controlului judiciar.

Astfel, ipotezele în care se poate reţine o nemotivare a hotărârii judecătoreşti în sensul motivului de casare analizat prin prisma contrarietăţii considerentelor sunt, potrivit dispoziţiei legale ce îl reglementează: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi al justificării în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, jurisprudenţa a mai stabilit că motivarea sumară şi confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.

Niciuna din aceste ipoteze nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, fapt ce rezultă din însăşi argumentarea adusă acestui motiv de casare de către recurentă.

De altfel, prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esenţă, o greşită interpretare a probelor administrate, aspect care nu se circumscrie ipotezei prevăzute de acest motiv de casare.

Prin urmare, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cât priveşte motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, act pe care şi-a întemeiat reclamanta acţiunea, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Dispoziţiile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu pct. 13 din Normele metodologice, prevăd faptul că proba dreptului de proprietate rămâne în sarcina solicitantului, rezultând din dispoziţiile legale aplicabile faptul că solicitanţii cererilor de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 au obligaţia de a proba îndeplinirea cerinţelor de retrocedare a imobilelor, anume împrejurarea că au deţinut imobilele în proprietate şi că imobile au fost preluate abuziv.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută în mod corect de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, prin cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, este vizat imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.240 mp şi construcţie cu destinaţia biserică armenească, în suprafaţă de 160 mp, situat în oraşul Babadag, judeţul Tulcea.

Din analiza documentaţiei aferentă cererii de retrocedare, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu s-a conformat solicitărilor Comisiei din adresa nr. x/13.09.2007 (în sensul că nu a depus la istoricul de adresă şi de număr poştal, acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii de către solicitantă la momentul preluării abuzive, respectiv acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), dar nici ultimei adrese a Comisiei nr. x/C/29.06.2015 (respectiv nu a depus actele solicitate, în termenul de 120 de zile, prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013).

Atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin recurs, recurenta-reclamantă susţine că, prin adresa înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare sub nr. x/15.11.2011, şi-a precizat cererea iniţială, în sensul că aceasta are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Armene din Babadag, imobil ce ulterior a fost înstrăinat Parohiei Armene din Tulcea prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938, depus în original, şi că acest imobil este situat în str. x, judeţul Tulcea, având o suprafaţă de 218,50 mp.

Pe de altă parte, susţinerea din recurs a recurentei-reclamante vizavi de adresa nr. x/15.11.2011 este în sensul că acest înscris reprezintă în mod clar o cerere precizatoare, dat fiind că prin acesta a îndreptat eroarea materială din cuprinsul cererii iniţiale, în referire la adresa imobilului.

Autoritatea intimată, învestită prin lege cu atributul soluţionării cererilor de retrocedare a unor bunuri mobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a apreciat că adresa din anul 2011, precum şi cea anterioară, formulată de reclamantă la data de 28.05.2009, prin care a arătat că înţelege să îşi completeze cererea iniţială de retrocedare, în sensul că prin aceasta solicită restituirea în natură sau compensarea cu alt bun pentru imobilul situat în oraşul Sulina, judeţ Tulcea, anexând, ca act doveditor, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/902, nu au caracterul unor precizări ale cererii iniţiale, astfel cum a susţinut solicitanta, ci reprezintă cereri noi de retrocedare, vizând un alt imobil, fiind formulată cu depăşirea termenului legal, motiv pentru care nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei nr. 5323/19.02.2016, contestată în cauză.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că, prin cererea de retrocedare iniţială (x/C/17.01.2006) s-a solicitat un imobil situat în oraşul Babadag, judeţul Tulcea, iar prin adresa nr. x/28.05.2009 s-a solicitat restituirea unui imobil situat în oraşul Sulina, judeţul Tulcea (imobil care nu are legătură cu cel iniţial), pentru ca ulterior, prin adresa nr. x/15.11.2011, reclamanta să precizeze că obiectul solicitării sale îl constituie imobilul teren, în suprafaţă de 218,50 mp, situat în str. x, municipiul Tulcea, judeţ Tulcea (imobil care, de asemenea, nu are legătură cu cel iniţial).

Potrivit notei de evaluare, ataşată cererii de retrocedare nr. x/17.01.2006, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România deţinea în Babadag, judeţul Tulcea un imobil teren (1240 mp) şi construcţie cu destinaţia biserică (160 mp).

În schimb, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938, procesul-verbal de constatare nr. x/27.07.1941 şi procesul-verbal de revizuire nr. x/4.02.1941, anexate adresei nr. x/15.11.2011, fac referire la un imobil situat în Tulcea, str. x, în suprafaţă de 218 mp, având destinaţia de loc viran.

Or, este evident că în baza acestor înscrisuri nu se poate ajunge la concluzia că imobilul descris în nota de evaluare de la dosar fond, situat în Babadag, judeţ Tulcea, este acelaşi cu imobilul situat în Tulcea, str. x, descris în actele depuse în probaţiune la dosarul de fond şi nici că titulara cererii ar fi îndreptat o eroare materială conţinută de cererea iniţială.

În raport de aspectele reţinute, instanţa de control judiciar apreciază că nu există dubii asupra manifestării de voinţă a solicitantei, prin adresa depusă în anul 2011 aceasta înţelegând să solicite un alt imobil (situat la o altă adresă şi în altă localitate), faţă de cel solicitat spre restituire prin cererea iniţială de retrocedare, depusă în anul 2006.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că argumentele recurentei referitoare la presupusa eroare materială îndreptată prin adresa din anul 2011, sunt nefondate, întrucât, această adresă nu reprezintă o precizare a cererii iniţiale, din moment ce recurenta a schimbat în totalitate obiectul cererii, între cele două imobile neexistând nicio legătură.

În ceea ce priveşte termenul de depunere a cererilor de retrocedare, Înalta Curte constată că au fost acordate de către legiuitor două termene distincte în acest sens.

Un prim termen pentru depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, prevăzut în art. 1 alin. (5) din acest act normativ, a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a guvernului, Legea nr. 501/2002, termen care a fost prelungit cu 30 de zile, prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004. Acest prim termen de depunere a cererilor de retrocedare a expirat la data de 2 martie 2003.

Prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a stipulat un nou termen de 6 luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar acest termen s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2006.

Contrar celor exprimate de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar apreciază, raportat la prevederile legale sus enunţate, că, atâta timp cât adresa nr. x/15.11.2011 nu reprezintă o precizare a cererii iniţiale, aceasta a fost depusă cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează termenul legal înăuntrul căruia trebuia formulată cererea de retrocedare.

În acest context, în mod corect a reţinut prima instanţă că cele două cereri ulterioare (din 2009 şi 2011), formulate de reclamantă, nu constituie cereri precizatoare ale cererii iniţiale, întrucât se aduc precizări/completări în referire la imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat iniţial, ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare, fiind formulate cu depăşirea termenului limită de depunere a cererilor de retrocedare - 25.01.2006, care este un termen de decădere.

Concluzionând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanţa de fond făcând o corectă analiză a naturii şi efectelor juridice ale adresei nr. x/15.11.2011, în raport cu textele de lege incidente.

În raport de această împrejurare, se reţine ca fiind esenţial în cauză că, relativ la imobilul situat în Babadag, judeţul Tulcea, pentru a cărui retrocedare s-a formulat în termenul legal o cerere în acest sens, nu s-a făcut dovada preluării acestui imobil în condiţiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000 şi nici a momentului în care ar fi avut loc această preluare, pentru a se putea stabili raportat la aceasta existenţa dreptului de proprietate la momentul preluării, aşa cum impun dispoziţiile actului normativ ce constituie temei al acţiunii reclamantei.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante în sensul că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumţia existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat.

Deşi în cursul judecăţii la fond, urmare încuviinţării probei cu înscrisuri, au fost depuse acte de către instituţiile competente, acestea nu se referă la imobilul din cererea iniţială, ci la imobilul aferent adresei din anul 2011, depusă cu nerespectarea termenului de decădere prevăzut de legiuitor (25.01.2006).

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a legii, iar măsura dispusă de autoritatea intimată prin decizia atacată este legală, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind găsit nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România împotriva sentinţei civile nr. 159 din 23 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2019.