Applicability of the one-year statute of limitations to continuous acts of ethnic discrimination before the National Council for Combating Discrimination

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanţe, prin sentinţa civilă nr. 4719 din 06.09.2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 50/20.01.2016, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2917 din 11 iulie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A. şi B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamantul susţine că instanţa nu s-a pronunţat in mod clar şi dovedit faţă de excepţia de tardivitate invocata in mod nelegal si nedovedit de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care face o confuzie gravă reţinând în Hotărârea pronunţată faptul ca reclamanţii au sesizat o singura fapta produsa in 12.01.2013 când, in fapt, aşa cum rezulta din petiţie, 12.01.2013 constituie doar începutul unui lung sir de ameninţări si instigări, discriminări rasiste si anti-semite.

Arată recurenţii că orice acţiune de instigare, presupune, prin natura sa, un subiect pasiv, precum şi elemente suficiente de natură a reliefa gradul de pericol social concret al acţiunii de instigare, precum, descrierea unor fapte ce se sugerează publicului ţintă şi o anumită intensitate a acţiunii de sugestie astfel încât acest public să considere mesajul suficient de serios pentru a acţiona.

Soluţia dată de Consiliu în prezenta speţă are un pronunţat caracter conjunctural şi nu are la bază o analiză amănunţită şi pertinentă a situaţiei de fapt aşa cum trebui in fapt sa fie, si cum C.N.C.D. prin lege a fost desemnata sa o facă.

Recurenţii susţin că pentru a se invoca tardivitatea in cazul sesizării în discuţie ar fi trebuit ca CNCD sa emită o adresa către secţia 3 Politie adresa in care sa C.N.C.D. sa solicite precizări privind data la care aceste infracţiuni ar fi fost săvârşite precum si stadiul cercetărilor

De asemenea instanţa trebuia sa constatate daca data respectiva de la care s-a calculat tardivitatea plângerii a fost determinata prin probe, aşa cum obliga legea si trebuia sa se pronunţe in mod motivat cu prioritate fata de aceasta excepţie ceea ce in mod nelegal nu s-a întâmplat.

Or, termenul de tardivitate poate fi invocat numai daca urmare a cercetărilor s-a constatat prin probe o data certa si anume: zi, luna si an.

Cu atât mai mult nu au fost avut in vedere toate aspectele - infracţiunile sesizate si dovedite fiecare dintre aceste infracţiuni având termene diferite de săvârşire si prescriere.

In acest caz suntem in fata unei infracţiuni progresive care de asemenea are un termen diferit de calcul al termenului de prescripţie (conform art. 154 pct 3 C. pen.: în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.)

In privinţa termenului de prescripţie a răspunderii penale la o infracţiune progresiva, in doctrina penala mai noua s-au conturat doua puncte de vedere: primul care susţine ca acesta poate fi calculat de la data când a luat sfârşit activitatea fizica, iar nu din momentul in care procesul de amplificare a rezultatului s-a încheiat, iar cel de-al doilea promovează ideea ca începerea prescripţiei răspunderii penale va fi aceea a comiterii acţiunii si a producerii rezultatului provizoriu considerat, chiar daca a trecut o perioada de timp pana la producerea lui.

Forma de vinovăţie a infracţiunii progresive poate fi intenţia, culpa sau preterintenţia. Încadrarea juridică a faptei va fi data, însă, in raport cu rezultatul produs, in toate cazurile când încadrarea este condiţionata de producerea unui anumit rezultat.

O dovada in plus este si faptul ca excepţia de tardivitate nu a fost invocata si dovedita legal este si faptul ca si secţia 3 Politie in dosarul x/2013, dosar penal care a avut si are ca obiect incendierea cu intenţie a ap. nr. 2 din str. x sector 1 Bucureşti, nu a efectuat nici un fel de cercetări aşa cum ii obliga legea. Dl. A. s-a adresat instanţei - Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti unde prin încheierea de şedinţă din 16.03.2018 in dosarul penal nr. x/2018 instanţa a constatat in mod definitiv ca cercetările in dosarul penal x/2013 nu au fost efectuate de loc, ca cercetările sunt tergiversate fără motiv si a obligat secţia 3 Politie sa efectueze cercetările ce se impun.

Subliniază recurenţii că au dovedit in cadrul audierii de la C.N.C.D. că unele ameninţări cu caracter discriminatoriu si antisemit le-au fost transmise chiar cu o zi înaintea audierii si chiar in ziua audierii, deci tardivitatea cu siguranţă nu putea fi invocata in mod motivat.

În continuare, recurenţii susţin că instanţa de fond a trecut ce vederea faptul dovedit la fila x art. III unde se poate observa cu uşurinţă faptul ca C.N.C.D. a tergiversat cu buna ştiinţa soluţionarea intr-un termen legal si rezonabil a petiţiei lor, ajungând să soluţioneze petiţia după mai mult de 8 luni când termenul legal este de 30 zile.

Instanţa de fond nu analizat cu celeritate, prin prisma legislaţiei in vigoare, acţiunea formulată împotriva Hotărârii nr. 50/20.01.2016 emisa de C.N.C.D. in baza petiţiei înregistrate la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/05.12.2014 şi care a format obiectul dosarului C.N.C.D. nr. x/2015, in care reclamanţii au sesizat fapte de discriminare si antisemitism, care au început cu data de 12.01.2013 si au continuat in mod permanent pana in prezent.

În baza sesizării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării era obligat sa efectueze demersuri, verificări, să dea curs solicitării şi, indiferent de rezultat, să comunice răspunsul in termenul legal, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanţa de fond nu a reţinut faptul că negarea Holocaustului este o formă pură de antisemitism, susţin recurenţii, antisemitismul având consecinţe grave care aduc atingere demnităţii umane, care încalcă cele mai elementare drepturi ale persoanei care este victima antisemitismului.

Efectele Antisemitismului pot fi indentificate şi resimţite numai de persoane de etnie mozaica (evrei) si asemenea unei dureri cronice sunt adesea greu de dovedit si de explicat celor care nu sunt in poziţia de a trăi si de simţi pe pielea lor ce înseamnă antisemitismul.

Cert este ca efectele antisemitismului nu pot fi tratate aşa cum au fost tratate de C.N.C.D. in cazul de faţă si nu pot fi ignorate si anulate prin invocarea prescrierii lor aşa cum, din păcate, a procedat C.N.C.D.

În continuare, recurenţii susţin că instanţa de fond nu analizat şi nu a ţinut cont de probele care nu au fost niciodată contestate de către CNCD si nici de către instanţa astfel ca aceste probe au o certă valoare şi dovedesc gravitatea acţiunilor antisemite faţă de care a fost sesizat C.N.C.D.

Astfel, recurenţii arată că în instanţă, în sesizarea şi în cadrul audienţei menţionate precum şi în acţiunea lor au prezentat procesele-verbale din care reieşea că apartamentul din str. x sector 1 Bucureşti a fost incendiat şi că de fiecare dată cauza a fost focul pus cu intenţie.

Atunci când acoperişul apartamentului mamei sale a fost incendiat, în timp ce pompierii stingeau incendiul, unul dintre vecinii care asistau pe stradă la desfăşurarea acţiunii, in prezenta reclamantului şi a doi poliţişti aflaţi la fata locului, a afirmat cu voce tare şi fără nicio reţinere "jidanii ăştia o să ocupe toată strada. Foarte bine au făcut ca le-au dat foc".

Pe loc, recurentul a reacţionat, solicitând poliţiştilor să ia atitudine împotriva acelui care a făcut aceasta afirmaţie. Reacţia poliţiştilor care au afirmat că ei nu au auzit nimic l-a surprins, nu mai puţin decât afirmaţia vecinului şi ca urmare a solicitat să se legitimeze. Aceştia au refuzat să se legitimeze si l-au anunţat că ei se legitimează numai in fata şefului lor respectiv şeful de secţie.

Acest incident antisemit a fost menţionat si dovedit in sesizarea către C.N.C.D

De asemenea, recurenţii arată că au depus materiale şi comentarii culese din paginile unor publicaţii din România şi reţeaua C., conţinând comentarii precum: "jidane ciocul mic...că emigrezi forţat in Asia Israel ori te ajutam noi" şi alte comentarii, prin care este negat şi bagatelizat Holocaustul şi jigniţi recurenţii reclamanţi.

Însă, recurenţii arată că au fost surprinşi de faptul că, atunci cand au prezentat aceste probe si comentarii reprezentaţilor C.N.C.D. in cadrul audientei menţionate, reprezentanţii C.N.C.D. au ales sa respingă si sa ignore sesizarea sa iar doamna Secretar de Stat, membra a Colegiului Director D. a spus ca aceste comentarii sunt"...comentarii ale societăţii civile care are dreptul sa isi expună punctul de vedere" referindu-se la aceste comentarii ca la nişte "simple comentarii", ..."si ca astfel de comentarii nu sunt de competenta C.N.C.D."...! conform înregistrării de la audierea reclamanţilor la sediul C.N.C.D., asa cum reiese la minutul 19.40 de pe cd.

Decizia instanţei de fond cat si a C.N.C.D. contravine tuturor angajamentelor României si legislaţiei in vigoare respectiv Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 modificata prin legea 217/2015 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

În concluzie, recurenţii reclamanţi consideră nelegală sentinţa civilă atacată în prezentul recurs, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii lor, aşa cum a fost formulată.

4. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata CNCD a invocat excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că reclamanţii nu au dezvoltat, în concret, nicio critică aptă a fi încadrată într-unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Sintetizând circumstanţele cauzei, instanţa de recurs ia act că recurenţii reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva hotărârii nr. 50 din 20 ianuarie 2016, prin care intimata Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat necompetenţa autorităţii în soluţionarea primului capăt de cerere din petiţia înregistrată sub nr. x/05.12.2014; tardivitatea introducerii sesizării în ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere al petiţiei anterior menţionate şi, în fine, s-a reţinut caracterul echivoc al celui de al treilea capăt de cerere din sesizarea formulată de reclamanţi.

Împotriva hotărârii CNCD nr. 50/20.01.2016 reclamanţii au formulat prezenta acţiune în contencios administrativ, cererea fiind înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti şi, ca efect al declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către această instanţă, a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 2917 din 11 iulie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, pentru considerentele menţionate în cuprinsul hotărârii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 2917 din 11 iulie 2017, afirmând că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute prin dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. În combaterea recursului astfel declarat, intimata CNCD a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocând, aşadar, excepţia nulităţii recursului, excepţie ce va fi respinsă, pentru următoarele considerente. Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile(art. 483 C. proc. civ.)

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi s-au prevalat, la nivel formal, de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate invocat, este de observat faptul că acesta sancţionează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Deşi recurenţii apreciază că hotărârea atacată este afectată şi de acest motiv de nelegalitate, nu circumstanţiază în niciun mod cum s-a produs o astfel de încălcare, context în care critica la adresa legalităţii sentinţei civile din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu satisface rigorile prevăzute de art. 487 C. proc. civ.

Cu toate acestea, sancţiunea nulităţii recursului nu poate opera în cauză, în condiţiile în care parte din argumentele dezvoltate de reclamanţi în cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac pot fi încadrate, la nivel formal, în ipoteza avută în vedere prin dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aceste critic urmând a fi dezlegate efectiv în cele ce urmează.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că o primă critică a recurenţilor reclamanţi vizează greşita abordare a instanţei fondului şi subsecvent a CNCD asupra tardivităţii formulării petiţiei înregistrată sub nr. x/05.12.2014.

Contrar celor afirmate de recurenţi, Înalta Curte constată că sentinţa civilă atacată este conformă dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

Încălcarea dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 a fost reţinută de CNCD prin hotărârea nr. 50/20.01.2016 în raport de fapta ce se pretinde că a avut loc la data de 12.03.2013, când acoperişul apartamentului mamei sale a fost incendiat, în timp ce pompierii stingeau incendiul, unul dintre vecinii care asistau pe stradă la desfăşurarea acţiunii, in prezenta reclamantului şi a doi poliţişti aflaţi la fata locului, a afirmat cu voce tare şi fără nicio reţinere "jidanii ăştia o să ocupe toată strada. Foarte bine au făcut ca le-au dat foc".

Or, raportat la data formulării sesizării(05.12.2014), în mod întemeiat a reţinut intimata pârâtă tardivitatea sesizării, soluţia primei instanţe de înlăturare a criticilor reclamanţilor la adresa hotărârii CNCD sub acest aspect fiind legală.

În acord cu considerentele de principiu expuse de recurenţii reclamanţi, potrivit cărora, în cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 nu începe să curgă decât la momentul încetării conduitei ilicite, Înalta Curte constată, totuşi, că nu există ipoteza avansată de recurenţii reclamanţi, aceea a unei încălcări continue a prevederiloe legale ce interzic discriminarea pe criterii de apartenenţă etnică.

Raportat la faptul că principala formă de răspundere prevăzută de O.G. nr. 137/2000 este cea contravenţională, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.

Multitudinea de acte şi sau fapte, ce pot fi plasate pe tărâmul discriminării pe criterii de apartenenţă etnică, nu este suficientă, însă, pentru a se considera că ne aflăm în prezenţa unei contravenţii continue, o atare ipoteză fiind întâlnită numai când elementul material al contravenţiei este înfăptuit de acelaşi contravenient, or, în cauza de faţă, recurenţii reclamanţi consideră că se află în prezenţa unei discriminări continue, făcând referire, totuşi, la o multitudine de situaţii(acţiuni sau inacţiuni ale diferitelor autorităţi, comentarii discriminatorii şi vexatorii pe diferite platforme de internet emanând de la diverşi autori) ce nu sunt caracterizate de existenţa unei rezoluţii contravenţionale unice, emanând de la un singur autor.

Totodată, în contextul aceleiaşi critici, Înalta Curte subliniază faptul că intimata pârâtă nu are competenţa de a cerceta fapte ce pot constitui infracţiunile la care fac referire recurenţii reclamanţi.

De aceea, aserţiunile recurenţilor reclamanţi pe marginea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru săvârşirea unor infracţiuni progresive nu sunt pertinente în cauză, nefiind relevante pentru aprecierea legalităţii sentinţei civile atacate.

Nefondată este şi susţinerea recurenţilor reclamanţi, potrivit cărora CNCD putea constata tardivitatea plângerii numai după obţinerea unor informaţii de la secţia 3 Poliţie în legătură cu data la care au fost săvârşite infracţiunile sesizate de reclamanţi prin petiţia lor, revenind Înalta Curte la sublinierea potrivit căreia CNCD, nefiind organ de cercetare penală, nu analizează faptele prevăzute de legea penală ci numai încălcările subsumate contravenţiilor prevăzute de art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte pretinsa tergiversare a cercetării petiţiei înregistrate la CNCD în mod întemeiat a arătat judecătorul fondului că o atare împrejurare nu este de natură a atrage anularea hotărârii nr. 50/20.01.2016.

Achiesând la cele menţionate în cuprinsul sentinţei civile recurate în prezenta cauză, Înalta Curte subliniază faptul că, reglementând contestaţia împotriva hotărârii Colegiului director de soluţionare a unei sesizări, legiuitorul a urmărit să confere subiectului de sezină posibilitatea de a obţine, în contencios administrativ, recunoaşterea încălcării drepturilor sau intereselor sale legitime şi, finalmente, sancţionarea acestora prin obligarea CNCD la emiterea unei hotărâri corespunzătoare, or o atare ipoteză nu poate fi prefigurată decât atunci când probatoriul administrat în faţa instanţei de contencios administrativ reflectă faptul că în mod greşit s-a apreciat inexistenţa discriminării, neavând nicio relevanţă depăşirea termenului de soluţionare a sesizării.

Prin cea de a treia categorie de argumente, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa fondului nu a analizat şi nu a ţinut cont de probele care nu au fost niciodată contestate şi care dovedesc gravitatea acţiunilor antisemite faţă de care reclamanţii au sesizat CNCD.

Prin aceste argumente, recurenţii reclamanţi încearcă să demonstreze, în realitate, netemeinicia sentinţei civile atacate, aspect ce nu poate fi valorificat în calea de atac a recursului, fiind de observat, mai ales faptul că recurenţii reclamanţi nu combat concret considerentele pentru care judecătorul fondului a apreciat ca fiind neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ.

Astfel, instanţa fondului reţine că în privinţa primului capăt de cerere din petiţia înregistrată sub nr. x/05.12.2014, CNCD a reţinut că nu are competenţă materială raportat la obiectul sesizării privind abuzuri din partea autorităţilor statului, reţinând în acest sens Decizia nr. 1530 din 10 martie 2009 a ÎCCJ conform căreia "O.G. nr. 137/2000 analizează faptele de discriminare care prin criteriile mai sus anunţate se diferenţiază de fapte care sunt de natură să producă aceleaşi consecinţe, dar intră sub incidenţa altor acte normative".

Şi în acest context, instanţa fondului concluzionează că elementele de fapt privind acţiuni, modalităţi de soluţionare a sesizărilor adresate de unor autorităţi, privind abuzuri, presiuni din partea acestora, nu pot face obiectul analizei CNCD.

După cum se poate observa din cuprinsul memoriului de recurs, reclamanţii nu dezvoltă niciun argument de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material de către prima instanţă cu prilejul pronunţării hotărârii, mărginindu-se să afirme că intimata pârâtă şi subsecvent instanţa de judecată nu au sancţionat comportamentele vădit antisemite la care au fost supuşi.

În egală măsură, instanţa fondului a subliniat că nici faptele menţionate în cadrul celui de al treilea capăt de cerere din petiţia adresată CNCD nu au fost verificate pe fond, întrucât la soluţionarea sesizării privind aceste fapte s-a avut în vedere neîndeplinirea condiţiilor de formă a sesizării.

Arată judecătorul fondului, sub acest aspect că procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor în faţa C.N.C.D. publicată în Monitorul Oficial nr. 348 din 6 mai 2008, în art. 11 alin. (1) dispune:

"Petiţia privind acte sau fapte de discriminare va cuprinde: a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. Dacă reclamatul locuieşte în străinătate, se va arăta domiciliul ales, unde urmează să i se facă toate comunicările privind soluţionarea petiţiei; b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional; c) obiectul petiţiei; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază petiţia; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; 1) semnătura,..."

În consecinţă, prima instanţă a validat argumentele prezentate de pârâtă în sensul că individualizarea joacă un rol esenţial atât sub aspect substanţial, faptele de discriminare fiind asimilate contravenţiilor, cât şi sub aspect procedural, din punctul de vedere al sancţionării, în lipsa individualizării faptei atât sub aspectul momentului cât şi a persoanei care a săvârşit-o, nu poate fi constatată contravenţia şi subsecvent dispusă sancţionarea contravenţională.

De asemenea, având în vedere că petenţii nu au indicat în mod clar părţile reclamate, nu pot fi aplicate prevederile privind principiul inversării sarcinii probei, în sensul clarificării potenţialelor fapte de discriminare, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. (...)".

Nici cu privire la aceste considerente ale judecătorului fondului reclamanţii nu au dezvoltat argumente de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material de către prima instanţă, argumente ce ar trebui să demonstreze că în mod greşit a fost respinsă petiţia reclamanţilor fără a fi cercetate pe fond aspectele sesizate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul de faţă va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2917 din 11 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2020.