Revocation of excise warehousing license based on unnotified manufacturing recipe changes and unliquidated tax debts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, anularea Deciziei nr. 32/30.03.2015, emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate instituită pe lângă Ministerul Finanţelor Publice privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/28.02.2014, şi anularea Deciziei nr. 070/29.06.2015 privind respingerea contestaţiei formulate împotriva acestei decizii.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2829 din 4 iulie 2017, a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, inadmisibilităţii şi lipsei procedurii prealabile în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea rezultatului probelor de laborator consemnate în certificatele de analiză nr. 423, 424, 425, 426 din 17.11.2015, a adresei nr. x/23.02.2015 a Direcţiei Reglementari Vamale din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor şi a procesului-verbal nr. x/03.12.2014 emis de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că societatea a invocat încălcarea dreptului la informare pentru alte considerente decât cele apreciate ca neîntemeiate de instanţa de fond.

S-a arătat faptul că nu i-a fost adus la cunoştinţă că, în şedinţa Comisiei din data de 26.02.2015, nu s-a luat o decizie finală cu privire la revocarea autorizaţiei, că s-a solicitat Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală să aducă precizări suplimentare proprii sau aparţinând autorităţii competente, dar şi că în data de 30.03.2015 urma să se discute din nou posibilitatea revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal a societăţii.

Contrar opiniei instanţei de fond, din cuprinsul Deciziei nr. 32/30.03.2015 rezultă că la acea dată, au fost invocate elemente suplimentare faţă de cele susţinute în şedinţa din data de 26.02.2015, apreciate ca fiind "edificatoare pentru stabilirea încălcării prevederilor Codul fiscal".

Respectarea dreptului la informare trebuie să fie prealabilă luării deciziei, faptul că există posibilitatea contestării ulterioare a deciziei, nu acoperă încălcarea acestui drept, astfel cum stipulează disp. art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Referitor la încălcarea disp. art. 41 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul oricărei persoane la un tratament imparţial şi echitabil, instanţa de fond a reţinut că susţinerile nu sunt întemeiate, inclusiv pe considerentul că nu i-au fost solicitate DGAF explicaţii sau lămuriri suplimentare, ci "i s-a cerut să solicite noi informaţii de la autoritatea competentă privind încadrarea tarifară".

Procedând astfel, Comisia a nesocotit principiul egalităţii armelor, iar DGAF a beneficiat de un tratament privilegiat.

Societăţii nu i-a fost acordată posibilitatea să aibă acces la dosarul care cuprindea propunerea de revocare, anterior şedinţei din data de 26.02.2015, având doar posibilitatea să combată susţinerile verbale ale reprezentanţilor DGAF din şedinţa Comisiei din data de 26.02.2015.

Referitor la caracterul facultativ al invitării reprezentanţilor societăţii de către Comisie, recurenta-reclamantă consideră că Ordinul MFP nr. 1050/2014 care prevede această posibilitate nu a fost adoptat în aplicarea disp. art. 41 din Cartă, prevederi cu caracter autonom şi aplicabilitate directă.

Motivarea deciziei Comisiei nu cuprinde prezentarea considerentelor pentru care susţinerile societăţii exprimate în şedinţa din 26.02.2015 au fost înlăturate, astfel încât soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a disp. art. 41 din Cartă, art. 31 alin. (2) din Constituţie şi art. 9 din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea disp. art. 174 alin. (1) şi (2), art. 176 pct. 6 C. proc. civ., statuând că acestea nu sunt aplicabile speţei, instanţa de fond a încălcat disp. art. 2 alin. (2) C. proc. civ., art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 şi nu a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă.

În ceea ce priveşte necesitatea înştiinţării autorităţilor competente cu privire la modificarea unei reţete de fabricaţie, potrivit procedurii prevăzute de art. 20626 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu aplicabilitatea sancţiunii prev. de art. 20628 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, recurenta-reclamantă consideră că obligaţia subzistă doar asupra datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia de antrepozitar, cu minimum 5 zile înainte de producerea modificării.

Din examinarea modelului cererii privind acordarea autorizaţiei de antrepozit fiscal prevăzut în Anexa nr. 38 din Titlul VII Codul fiscal, rezultă că în cadrul informaţiilor solicitate, prin cerere, nu se regăsesc şi reţetele de fabricaţie ale produselor ce urmează a fi fabricate în antrepozitul fiscal.

Din moment ce reţeta de fabricaţie nu a fost un document prezentat instituţiilor competente cu ocazia autorizării ca antrepozit fiscal, eventuala modificare a acesteia nu putea să intre sub incidenţa obligaţiei impuse de art. 20626 alin. (1) lit. j) Codul fiscal.

Reţeta de fabricaţie are relevanţă doar pentru încadrarea tarifară a produsului şi a fost inclusă în documentaţia tehnică depusă la Direcţia Generală a Vămilor.

În mod greşit, prima instanţă înlătură de la aplicare disp. art. 84 alin. (19)-195 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII Codul fiscal, deşi a reţinut că societatea trebuia să depună la autoritatea vamală centrală documentaţia completă modificatoare, iar disp. art. 20626 lit. j) şi normele de aplicare fac trimitere la autoritatea vamală teritorială/autoritatea fiscală centrală şi nu la autoritatea vamală centrală.

Prin aceste afirmaţii, prima instanţă nu face decât să confirme susţinerile societăţii potrivit cărora modificarea reţetei nu intră sub incidenţa art. 20626 lit. j) Codul fiscal.

Cu privire la constatările din certificatele de analiză nr. x din 17.11.2014, acestea au fost desfiinţate de raportul de expertiză întocmit în cauză, însă prima instanţă a considerat că independent de categoria în care poate fi încadrat produsul rezultat, nu poate fi înlăturată constatarea încălcării disp. art. 20626 lit. j) Codul fiscal, antreprenorul neînştiinţând autorităţile competente cu privire la modificarea reţetei de fabricaţie a produselor.

Instanţa de fond ignoră astfel că obiectul acţiunii în anulare l-a reprezentat şi anularea altor acte decât decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal şi anume, certificatele de analiză nr. 423-426 şi adresa nr. x/23.02.2015 a Direcţiei Reglementare Vamală din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor.

Cu privire la încălcarea de către societate a prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. .f) Codul fiscal, contrar susţinerilor primei instanţe, din conţinutul adreselor x/27.01.2015 şi nr. y/30.03.2015 a Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, nu rezultă că societatea înregistra obligaţii fiscale restante către bugetul general consolidat, ci se arată că există datorii mai vechi de 60 de zile, că societatea figurează cu decont de TVA cu opţiune de rambursare a soldului sumei negative a TVA de rambursat în cuantum de 76.470.404 RON.

Art. 116 Codul de procedură fiscală, art. 21 alin. (2), art. 24 alin. (1) Codul de procedură fiscală, art. 1471 alin. (1) şi art. 1473 alin. (6) Codul fiscal explicitează dreptul de rambursare TVA şi momentul naşterii acestuia, care este data depunerii decontului ce constituie totodată cererea de rambursare.

Instanţa de fond interpretează greşit aceste dispoziţii legale, reţinând că existenţa unui decont nu are semnificaţia unei sume de rambursat.

Referitor la criticile formulate de societate faţă de ignorarea de către Comisie a dreptului la rambursarea TVA, instanţa de fond consideră că valorificarea acestuia se face în condiţiile prevăzute de lege, încălcând astfel disp. art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (2) şi art. 1473 alin. (6) Codul fiscal, compensarea operând fără intervenţia vreunei autorităţi, de drept, nefiind necesară formularea cererii în acest sens.

În privinţa dispoziţiilor O.G. nr. 17/2015, recurenta-reclamantă arată că acestea au aplicabilitate în speţă, deşi au intervenit abia la 20.07.2015, deoarece normele de procedură intră imediat în vigoare şi au incidenţă direct asupra interpretării unuia dintre temeiurile de drept ce au stat la baza deciziei de revocare, respectiv art. 20628 alin. (2) lit. f) Codul de procedură fiscală.

3.2. Recursul incident

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs incident, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere referitoare la anularea certificatelor e analiză nr. 423-426/17.11.2015, adresei nr. x, precum şi a procesului-verbal nr. x/03.12.2014, în considerarea faptului că acestea nu sunt acte administrative în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B.

1.1. Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ce prevăd dreptul la bună administrare, dispoziţiile art. 9 din Codul de procedură fiscală care reglementează dreptul de a fi ascultat, dreptul de a avea acces la propriul dosar, obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile şi a disp. art. 31 alin. (2) din Constituţia României care garantează dreptul la informare.

Instanţa de fond a apreciat că aceste drepturi nu au fost încălcate, însă recurenta-reclamantă susţine că a invocat încălcarea dreptului la informare pentru alte considerente decât cele analizate de instanţă.

Susţine recurenta-reclamantă că, ceea ce a invocat a fost faptul că nu i s-a adus la cunoştinţă că în şedinţa Comisiei din data de 26.02.2015 nu s-a luat o decizie finală cu privire la revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal şi că s-a solicitat DGAF să vină cu precizări suplimentare proprii sau aparţinând autorităţii competente, dar şi că în data de 30.03.2015 urma să se discute din nou posibilitatea revocării autorizaţiei.

Instanţa de fond a arătat în mod corect că în cadrul şedinţei Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din data de 26.02.2015 s-a discutat propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, la această şedinţă au participat şi reprezentanţii societăţii.

În urma discuţiilor purtate cu ambele părţi, Comisia a considerat necesar ca Direcţia Generală Antifraudă Fiscală să solicite autorităţii competente să verifice şi să stabilească încadrarea tarifară a produselor pentru care s-au prelevat probe, precum şi încadrarea în nomenclatorul codurilor de produse accizabile a acestora.

Prima instanţă a reţinut corect şi s-a pronunţat întocmai cu privire la cele contestate de reclamantă.

Relaţiile solicitate de Comisie au fost inserate în decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal ce a fost comunicată reclamantei şi pe care aceasta a contestat-o.

Recurenta-reclamantă a fost încunoştinţată de toate actele depuse şi informaţiile care au stat la baza emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Dreptul la buna administrare presupune dreptul oricărei persoane de a fi ascultat înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, drept care în speţă a fost respectat, prin invitarea reclamantei la lucrările şedinţei Comisiei din data de 26.02.2015.

De asemenea, dreptul de acces la propriul dosar a fost respectat prin posibilitatea reclamantei de a lua cunoştinţă de toate înscrisurile existente în dosarul administrativ.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a fost informată că s-a solicitat DGAF obţinerea unor relaţii anterior emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, nu conduce la încălcarea acestui drept.

Dreptul la informare presupune comunicarea acelor informaţii prevăzute de lege, or, nu există o obligaţie legală în sensul aducerii la cunoştinţa societăţii a faptului că în şedinţa din data de 26.02.2015 nu s-a luat o decizie finală cu privire la revocarea sau că s-au solicitat anumite relaţii suplimentare.

Nu există nicio prevedere legală care să oblige autoritatea fiscală competentă să invite societatea la lucrările fiecărei şedinţe a acesteia, ci doar obligaţia de a-i asigura contribuabilului posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere, drept ce a fost respectat.

Mai mult, Înalta Curte reţine că anularea unui act administrativ, în speţă a unui act administrativ-fiscal poate fi dispusă de instanţa de contencios administrativ în cazul în care partea invocă şi demonstrează o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Recurenta-reclamantă este datoare să demonstreze că omisiunile invocate au condus la vătămarea drepturilor sau intereselor sale legitime şi că, urmare a contestării deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal nu mai are posibilitatea să invoce aceleaşi apărări pe care le-ar fi făcut dacă ar fi cunoscut că în şedinţa din data de 26.02.2015 nu s-a luat o decizie finală sau că urmează să se depună anumite relaţii de la autoritatea competentă.

Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta a invocat aceste prevederi legale ca temei aplicabil sancţionării cu nulitatea a deciziilor contestate, aspecte de care Comisia ar fi trebuit să ţină seama.

Prevederile legale sus-menţionate sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, deoarece doar acestea pot anula actele administrative şi nu se aplică în timpul procedurii administrative, astfel că, în mod corect a reţinut prima instanţă neincidenţa acestora.

1.2. Cu privire la critica conform căreia instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşite a disp. art. 26828 alin. (2) lit. c) raportat la art. 20626 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2004 privind Codul fiscal, a disp. art. 87 alin. (24) din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, precum şi a dispoziţiilor prevăzute la pct. 84 alin. (19-195) din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII - Accize şi alte taxe speciale din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate de H.G. nr. 44/2004, Înalta Curte constată că este nefondată.

În acest context, se observă că prima instanţă a considerat că societatea a modificat reţeta de fabricaţie pe parcursul derulării activităţii de antrepozit fiscal şi că modificarea reţetei fără înştiinţarea autorităţilor competente conduce la revocarea autorizaţiei potrivit disp. art. 20628 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal.

Dimpotrivă, susţine recurenta-reclamantă, Codul fiscal impune ca autorităţile competente să fie înştiinţate despre orice modificare pe care antrepozitarul autorizat intenţionează să o aducă datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia de antrepozitar, cu minimum 5 zile înainte de producerea modificării.

Din examinarea modelului cererii privind acordarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, prevăzut în anexa nr. 38 din Titlul VII Codul fiscal, rezultă că, susţine recurenta-reclamantă, în cadrul informaţiilor solicitate nu se regăsesc şi reţetele de fabricaţie ale produselor ce urmează să fie fabricate în antrepozitul fiscal.

Reţeta produsului bere vrac 15% vol. nu a fost depusă de societate nici la BVI Bucureşti, în calitate de autorizate fiscală teritorială, şi nici la Comisie, în calitate de autoritate fiscală centrală.

Reţeta de fabricaţie se depune la autoritatea vamală centrală, iar modificarea reţetei trebuie adusă la cunoştinţa aceleiaşi autorităţi, potrivit pct. 84 alin. (19-195) din Norme, iar sancţiunea nu este cea prevăzută de art. 20626 lit. j) rap. la art. 206 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal.

Înalta Curte reţine că disp. art. 20628 alin. (2) lit. c) şi f) din Codul fiscal au fost reţinute coroborat cu cele ale disp. art. 20626 alin. (1) lit. j) din Codul fiscal.

Astfel, conform celor sus-menţionate, autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal dacă antrepozitarul înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.

Totodată, antrepozitarul autorizat are obligaţia de a înştiinţa autorităţile competente despre orice modificare ce intenţionează să o aducă asupra datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia de antrepozitar, cu minimum 5 zile înainte de producerea modificării.

Recurenta-reclamantă susţine că reţeta de fabricaţie nu se încadrează în categoria datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia de antrepozitar, deoarece în Anexa nr. 38 din Titlul VII Codul fiscal, nu se regăsesc şi reţetele de fabricaţie ale produselor ce urmează a fi fabricate în antrepozitul fiscal.

În cuprinsul Codul fiscal şi al Normelor Metodologice de aplicare a Codul fiscal nu sunt enumerate datele iniţiale ce intră în componenţa disp. art. 20626 lit. j) Codul fiscal.

Însă, pentru a se obţine o autorizaţie de antrepozit fiscal, antrepozitarul are obligaţia să prezinte autorităţii vamale centrale documentaţia tehnică care reglementează caracteristicile fiecărui produs, pentru a se putea realiza încadrarea tarifară.

Faţă de acestea, afirmaţia recurentei-reclamante în sensul că modificarea reţetei de fabricaţie nu reprezintă şi o modificare adusă datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia, nu poate fi primită.

Un alt aspect contestat este acela al ignorării de către prima instanţă a faptului că în reţeta de fabricaţie nu a fost menţionată compoziţia unui sub-produs, astfel că şi cu referire la această situaţie au fost interpretate şi aplicate greşit disp. art. 20626 lit. j) şi art. 20628 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal.

În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă are observaţii în legătură cu interpretarea probelor administrate în cauză şi nu cu dispoziţiile legale invocate, astfel că, Înalta Curte va constata că acestea nu pot fi subsumate motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.3. Referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 20628 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, coroborat cu art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (1), art. 116 din Codul de procedură fiscală şi art. 1471 alin. (1), art. 1473 alin. (6) din Codul fiscal, Înalta Curte urmează să reţină neîntrunirea criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

Art. 20628 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal permite autorităţii fiscale competente să dispună revocarea autorizaţiei pentru un antrepozit fiscal, în cazul în care antrepozitarul înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile faţă de temeiul legal de plată.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, potrivit adresei nr. x/30.03.2015 a Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, reclamanta figura în evidenţele fiscale cu obligaţii în sumă de 46.671.933 RON, mai vechi de 60 zile.

Împrejurarea depunerii unui decont de TVA cu opţiune de rambursare a soldului sumei negative a TVA de rambursat în cuantum de 76.470.404 RON nu poate conduce la concluzia că societatea nu înregistrează datorii mai mari de 60 zile, deoarece textele legale indicate din Codul de procedură fiscală nu pot fi interpretate în favoarea celor susţinute de societate, cât timp nu s-a urmat şi finalizat procedura aprobării compensării, iar dispoziţiile modificatoare ale O.G. nr. 17/2015, în mod evident nu pot fi aplicate deoarece acestea au fost publicate în Monitorul Oficial al României, în data de 20.07.2015, în timp ce actul administrativ-fiscal de revocate a autorizaţiei a fost emis la 30.03.2015.

2. Cu privire la recursul incident formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs incident fără să formuleze şi întâmpinare în cauză.

Potrivit art. 474 din C. proc. civ., apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711din acelaşi Cod.

În temeiul art. 491 din acelaşi act normativ: "(1) Recursul incident şi recursul provocat se poate exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 si 473, care se aplică în mod corespunzător; dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile. (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Înalta Curte reţine aplicabilitatea disp. art. 491 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 474 C. proc. civ., conform cărora recursul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal.

Termenul de depunere a recursului incident este absolut şi peremptoriu, cererea se depune odată cu întâmpinarea, or, pârâta nu a formulat şi nici nu a depus la dosar întâmpinarea, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate şi prin urmare, recursul incident este inadmisibil, aceasta fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi, ce poate fi exemplificată prin Decizia nr. 5217/31.10.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se respingă ca nefondat recursul formulat de reclamantă şi ca inadmisibil recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 2829 din 4 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident, formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 2829 din 4 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 octombrie 2020.