Liability for delayed administrative investigation of school fees not imputable to legal advisor; appeals dismissed and liability decision annulled

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 la data de 13.07.2017, reclamantul A. a solicitat anularea, ca netemeinică şi nelegală, a Hotărârii Comisiei de Jurisdicţie Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne nr. 50/25.05.2017 în dosarul nr. x/2017; anularea Deciziei de imputare nr. 121152/25.01.2017, emisă de Inspectoratul General al Politiei Romane, cu consecinţa exonerării de la plata sumei dispuse prin aceasta.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 297 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, şi Hotărârea nr. 50/25.05.2017 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor şi Internelor, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor şi Internelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost acesta formulat, casarea sentinţei civile atacate, cu respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Motivarea instanţei de fond în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, nu poate fi primită, după cum nu pot fi reţinute nici susţinerile instanţei privind inaplicabilitatea procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998.

Astfel, la baza Deciziei de imputare nr. 121152/25.01.2017 au stat dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, ale Instrucţiunilor nr. 114/22.07.2013 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse M.A.I., precum şi cele ale Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, doamna B. luliana - C. a avut calitatea de funcţionar public cu statut special, fiindu-i aplicabilă astfel legislaţia specifică ce reglementează răspunderea materială a acestei categorii socio-profesionale.

Deşi la momentul rezoluţionării Notei Raport nr. x/03.11.2015, doamna B. Iuliana - C. nu mai avea statut de poliţist, O.G. nr. 121/1998 rămâne aplicabilă în cauză în absenţa unei abrogări exprese, neexistând nicio justificare, în aceste condiţii, să se apeleze la legislaţie care reglementează o altă categorie socio-profesională, la legislaţia muncii sau civilă.

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 121/1998 privind răpunderea materială a militarilor "militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar".

Totodată, potrivit art. 7 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, răspunderea materială a personalului se poate stabili dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: există un prejudiciu; există o faptă cu caracter ilicit săvârşită de personalul M.A.I. cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare ori prin neexecutarea obligaţiilor de serviciu care îi revin din statute, regulamente sau, după caz, fişa postului; încălcarea dispoziţiilor legale ori neexecutarea obligaţiilor de serviciu s-a produs cu vinovăţie; între fapta cu caracter ilicit şi paguba materială produsă există un raport de cauzalitate, adică paguba s-a produs nemijlocit (direct) ca urmare a faptei ilicite a personalului M.A.I.; cel vinovat s-a aflat în raporturi de muncă/serviciu cu M.A.l. ori cu structurile din cadrul/subordinea/coordonarea acestuia, în momentul în care s-a produs paguba.

Or, răspunderea putea fi stabilită în sarcina doamnei B. Iuliana - C., având la bază atât dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 360/2002, care stabilesc în sarcina poliţistului care a absolvit instituţii de învăţământ din cadrul M.A.I. şi care nu a lucrat timp de 10 ani în aceste structuri, să plătească cheltuielile astfel efectuate, în mod proporţional, cât şi Angajamentul nr. 900/91 semnat de aceasta la data de 05.09.2009 prin care se obligă, în esenţă, să îndeplinească condiţiile impuse de legea amintită şi să-şi îndeplinească serviciul timp de 10 ani în unităţile şi garnizoanele ministerului, în caz contrar urmând să achite cheltuielile efectuate cu pregătirea sa.

De asemenea, conform art. 6 alin. (2) din acelaşi act "constituie pagube, în senul prezentelor instrucţiuni, contravaloarea: (...) i) cotei - părţi din cheltuielile de şcolarizare suportate de M.A.L, în cazul elevilor şi studenţilor instituţiilor de învăţământ ori în cazul personalului trimis la cursuri de pregătire sau perfecţionare, în ţară şi în străinătate, care nu au respectat contractul - angajament".

In condiţiile în care raporturile de serviciu au încetat din iniţiativa persoanei menţionate, iniţiativă ce nu are drept temei raţiuni absolut obiective şi străine de voinţa acesteia, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 din O.G. nr. 121/1998, astfel că obligaţia de plată a cheltuielilor de şcolarizare nu poate fi calificată decât ca fimdu-i imputabilă. Aşadar, în considerarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, contrar celor reţinute de instanţa de fond, existau premisele unei angajări a răspunderii materiale a

In contextul celor menţionate, angajarea răspunderii materiale a intimatului reclamant a avut loc ca efect al nerespectării dispoziţiilor legale anterior menţionate, dispoziţii legale care stabileau, în mod clar şi neechivoc procedura de urmat în situaţia care a generat paguba, deci raportul litigios.

In motivarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantului, instanţa de fond, dând o interpretare eronată atât situaţiei de fapt, cât şi dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, a reţinut faptul că prin decizia de imputare i s-a reproşat reclamantului neîndeplinirea unei obligaţii imposibil de realizat, constând în faptul că acesta nu a făcut demersurile necesare obţinerii angajamentului de plată de la doamna B. Iuliana C. pentru paguba constând în contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare.

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unităţii, cercetare care trebuie să fie făcută, iar actul de cercetare să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţa de producerea pagubei prevăzut de art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Aşadar, ceea ce i s-a reţinut intimatului reclamant prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 nu este faptul că nu a obţinut angajamentul de plată de la doamna B. Iuliana C., angajament care nici nu putea fi obţinut fără efectuarea unei cercetări administrative, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (3) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a întreprins demersurile necesare declanşării cercetării administrative în termenul prevăzut de lege şi care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unităţii a uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 70 din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013.

Tocmai nedeclanşarea cercetării administrative şi nefinalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, a condus la admiterea plângerii doamnei B. Iuliana C. de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Aşa cum a arătat şi prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, obligaţia intimatului-reclamant de a întreprinde măsurile necesare recuperării pagubei, în condiţiile în care acesta a luat cunoştinţă de conţinutul Ordinului M.A.I. nr. 11/4015/16.10.2015 prin dispoziţia rezolutivă a şefului I.P.J. Caras Severin reiese din faptul că, printre îndatoririle înscrise în fişa postului se numără şi luarea de măsuri pentru obţinerea titlurilor executorii şi punerea acestora în executare, în vederea realizării creanţelor şi a altor drepturi patrimoniale; Decizia de imputare şi Angajamentul de plată constituie titluri executorii, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2), respectiv art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.

Prin urmare, ceea ce i s-a imputat intimatului-reclamant a fost pasivitatea de a efectua demersurile necesare dispunerii de către comandantul unităţii şi efectuării în termen a cercetării administrative, unitatea la nivelul căreia s-a produs paguba, I.P.J. Caraş-Severin pierzând dreptul de a obţine recuperarea acesteia pe calea deciziei de imputare ori pe calea angajamentului de plată, în situaţia în care acea persoana care a produs paguba ar fi acceptat asumarea unui asemenea angajament.

De asemenea, cele reţinute de instanţă referitoare la inutilitatea sarcinii trasate în ceea ce priveşte obţinerea angajamentului de plată, întrucât raportul de serviciu al doamnei B. luliana C. era deja încetat începând cu 20.10.2015, sunt eronate, având în vedere că tocmai încetarea raportului de serviciu al acesteia din motive imputabile a fost faptul juridic care a stat la baza producerii pagubei, pagubă ce izvorăşte din contractul-angajament încheiat de aceasta cu Ministerul Afacerilor Interne. Prin urmare, este evident că obligaţia de plată a doamnei B. luliana C. a cheltuielior şcolarizare nu se putea naşte decât în momentul încetării din motive imputabile a raporturilor de serviciu, iar recuperarea acesteia în mod firesc se va fi realizat ulterior încetării acestor raporturi.

Insă acest fapt nu poate conduce la concluzia că faţă de aceasta nu se mai putea obţine angajament de plată sau emite decizie de imputare, conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 121/1998.

Legătura de cauzalitate dintre paguba produsă şi fapta ilicită omisivă constă în neluarea măsurilor necesare pentru efectuarea cercetării administrative în termen, cu consecinţa stingerii dreptului unităţii de a stabili răspunderea materială în sarcina autorului faptei ilicite care a avut ca urmare directă (nemijlocită) paguba produsă, este stabilită de lege. În acelaşi sens, prevederile art. 7 alin. (1) pct. 3 din Instrucţiuni stabilesc că, în cazurile în care răspunderea materială se stabileşte în subsidiar, prejudiciul poate fi şi indirect (nu a fost cauzat unităţii nemijlocit de intimatul reclamant).

Aşadar, omisiunea intimatului-reclamant de a-şi exercita atribuţiile de serviciu stabilite în considerarea calităţii sale de consilier juridic şi de a întreprinde demersurile necesare în termen pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei constituie, în concret, o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a faptei ilicite, din moment ce posibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, prin angajarea răspunderii materiale în sarcina autorului direct al pagubei, este subordonată, legalmente, efectuării cercetării administrative, iar neefectuarea acesteia în termenul legal are drept consecinţă pierderea dreptului la despăgubiri anterior menţionat.

Faptele şi actele inspectorului şef al I.P.J. Caras Severin care, în opinia instanţei de fond au fost menite a împiedica efectuarea cercetării administrative, au fost analizate şi au antrenat şi răspunderea comandantului unităţii în solidar cu intimatul reclamant, fără ca acestea să poată exclude culpa acestuia care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu. In acest sens, suma imputată intimatului-reclamant, reprezentând cotă - parte din totalul pagubei este pe deplin justificată.

Recurentul nu a indicat temeiul în drept al cererii sale de recurs.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române

Pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121 152/25.01.2017 s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă M.A.I.

Aşa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii sus-menţionate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii numitei B. Iuliana C. a fost faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.PJ. Caraş-Severin nu a fost respectat, comisia reţinând că "având în vedere data constatării producerii pagubei (cel mai târziu data de 20.10.2015), respectiv data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă (29.03.2016), prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, rezultă că termenul de efectuare a cercetării administrative nu a fost respectat, devenind astfel aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998 coroborate cu prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unităţii, cercetare care trebuie să fie făcută, iar actul de cercetare să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţa de producerea pagubei prevăzut de art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile O.G. nr. 121/1998, ale I.M.A.I. nr. 114/2013, şi ale O. M.A.I. nr. 1122/2006, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, având în vedere calitatea numitei B. Iuliana C. de personal al Ministerului Afacerilor Interne, calitate în legătură cu care s-a produs paguba, cât şi calitatea acestor acte normative de legi speciale în raport cu Legea nr. 188y'1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Mai mult decât atât, întrucât Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 a fost întemeiată pe dispoziţiile actelor normative sus-menţionate, consideră că legalitatea şi temeinicia acesteia trebuia analizată prin prisma acestor dispoziţii, însă instanţa de fond în mod eronat a considerat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999. Prin urmare, Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române în sarcina reclamantului este legală şi temeinică.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea celor două recursului depuse de pârâte.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. Referitor la cererea de recurs formulata de recurentul Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generala Juridica

Pe cale de excepţie, a invocat tardivitatea recursului formulat pentru depăşirea de către parata a termenului legal in promovarea caii de atac.

Prin cererea de recurs, parata a invocat faptul că instanţa de fond a făcut o analiza superficiala a cauzei si a aplicat in mod greşit dispoziţiile legale incidente, constatând ca instanţa de fond a constatat in mod nelegal ca in cauza sunt incidente prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Or, instanţa de fond a făcut doar o raportare la dispoziţiile Legii nr. 188/1999, intemeindu-si soluţia adoptata pe prevederile O.G. nr. 121/1998, drept pentru care apărările formulate in acest sens de recurenta sunt neîntemeiate. Astfel, instanţa de fond a aplicat legea speciala existenta in cauza, iar apărările pe care se bazează întreaga cerere de recurs, conform cărora a fost aplicata legea generala in detrimentul celei speciale sunt lipsite de suport legal.

S-a motivat de către parata ca in cauza nu sunt incidente prevederile art. 51 din O.G. nr. 121/1998, prin aceea ca numita B. luliana C. are obligaţia de plata a cheltuielilor de şcolarizare. Or, acest fapt este de necontestat, iar Inspectoratul de Politie al Judeţului Caras-Severin nu a pierdut dreptul de stabilire a răspunderii materiale in sarcina persoanei vinovate de producerea pagubei, având in vedere ca unitatea păgubita a formulat acţiune in răspundere contractuala pentru recuperarea cheltuielilor de şcolarizare privind pe numita B. luliana C..

De asemenea, parata susţine vinovaţia reclamantului, a subsemnatului, cu privire la stingerea dreptului unităţii de a recupera prejudiciul cauzat de către numita B. luliana C.. Reclamantul a arătat că nu este dovedita in nici un mod nerespectarea atribuţiilor de serviciu.

4.2. Referitor la cererea de recurs formulata de recurentul Inspectoratul General al Politiei Romane

Reclamantul a arătat că in cauza nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 din Instrucţiunile MAI 114/2013 privind angajarea răspunderii materiale, întrucât drepturile şi obligaţiile numitei B. luliana C., născute prin contractul încheiat după admiterea la Academia de Poliţie, reprezintă drepturi şi obligaţii de natură civila, supuse dreptului comun, motive ce nu au fost combătute in nici un mod de către paraţi. Inspectoratul de Politie al Judeţului Caras-Severin nu a pierdut dreptul de stabilire a răspunderii materiale in sarcina persoanei vinovate de producerea pagubei, având in vedere ca Inspectoratul de Politie al Judeţului Caras-Severin a formulat acţiune in răspundere contractuala pentru recuperarea cheltuielilor de şcolarizare privind pe numita B. luliana C..

In cazul de faţă, drepturile şi obligaţiile contestatoarei s-au născut printr-un contract încheiat în anul 2009, după admiterea în Academia de Poliţie. Drepturile contestatoarei constau în a i se asigura întreţinere pe timpul şcolarizării, iar obligaţia corelativă consta în prestarea unei activităţi salariate în cadrul Ministerului Internelor, timp de 10 ani după absolvire. Raportul juridic astfel născut în anul 2009 este unul de drept civil, drepturile şi obligaţiile se alcătuiesc conţinutul acesteia putând fi valorificate în condiţiile dreptului comun.

Astfel, răspunderea materială, aşa cum este prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, act normativ ce conţine norme speciale în materia răspunderii militarilor, reprezintă o formă a răspunderii juridice care constă în obligaţia celor încadraţi şi, respectiv, a militarilor de a repara, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege, prejudiciul cauzat unităţii din vina şi în legătură cu munca lor, fiind o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat/miliar.

Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 prevăd un regim special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2, atunci când militarii au provocat, din vina lor, pagube în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, precum şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu; este o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat/militar. Deosebirile dintre aceste două forme de răspundere juridică rezidă numai în aceea că răspunderea materială este o răspundere limitată, privind doar daunele efective, nu şi foloasele nerealizate.

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998 se stabileşte semnificaţia termenului "militar", în sensul acestei ordonanţe, şi anume: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.

Prin raportare la dispoziţiile art. 12-17 din O.G. nr. 121/1998, care detaliază condiţiile angajării răspunderii materiale şi categoriile de militari cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, răspunderea contestatoarei nu este angajată în temeiul acestui act normativ. În alte situaţii decât cele special prevăzute de O.G. nr. 121/1998, devin incidente dispoziţiile art. 51 din Ordonanţă, conform cărora:

"În situaţiile neprevăzute de prezenţa ordonanţă se vor aplica dispoziţiile legislaţiei muncii şi legislaţiei civile".

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul Ministerul Afacerilor Interne a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de reclamantul intimat A., prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului şi înlăturarea celorlalte apărări.

Cu privire la excepţia tardivităţii recursului, recurentul a arătat că sentinţa a fost înregistrată la Ministerul Afacerilor Interne cu nr. x din 23.11.2017. Prin raportare la dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din C. proc. civ., termenul pentru formularea recursului de 15 zile de la comunicare se împlineşte în data de 11 decembrie 2017. Recursul a fost transmis Curţii de Apel Timişoara, recomandat, prin poştă în data de 7 decembrie 2017 (data poştei), potrivit Borderoului pentru obiectele de corespondenţă.

Pe fondul apărărilor, s-a arătat că ceea ce i s-a reţinut prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 nu priveşte neobţinerea angajamentului de plată de la doamna B. Iuliana C., angajament care nici nu putea fi obţinut fără efectuarea unei cercetări administrative, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (3) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013, ci, faptul că nu a întreprins demersurile necesare declanşării cercetării administrative în termenul prevăzut de lege, care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unităţii a uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 70 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013.

Contrar susţinerilor din întâmpinare, potrivit cărora nu este dovedită nerespectarea atribuţiilor de serviciu, obligaţia intimatului reclamant de a întreprinde măsurile necesare recuperării pagubei, în condiţiile în care acesta a luat cunoştinţă de conţinutul Ordinului M.A.I. nr. 11/4015/16.10.2015 prin dispoziţia rezolutivă a şefului I.P.J., reiese din faptul că printre îndatoririle înscrise în fişa postului se numără şi luarea de măsuri pentru obţinerea titlurilor executorii şi punerea acestora în executare, în vederea realizării creanţelor şi a altor drepturi patrimoniale.

Prin urmare, ceea ce i s-a imputat intimatului reclamant a fost pasivitatea de a efectua demersurile necesare dispunerii şi efectuării în termen a cercetării administrative, unitatea la nivelul căreia s-a produs paguba, I.P.J. Caraş-Severin pierzând dreptul de a obţine recuperarea acesteia pe calea deciziei de imputare ori pe calea angajamentului de plată, în situaţia în care acea persoana care a produs paguba ar fi acceptat asumarea unui asemenea angajament.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 mai 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată a recursului, la data de 12 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepţia celor de urgenţă deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi corelaţiei acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020.

In raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 29 septembrie 2020.

6.3. Alte aspecte procesuale

6.3.1. Petenta B. IULIANA C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în vederea susţinerii apărărilor formulate de către recurenţi Ministerul Afacerilor Interne si Inspectoratul General al Politiei Romane, prin care a solicitat admiterea in principiu a cererii de intervenţie accesorie; admiterea cererii de recurs; obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu, in temeiul art. 453 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de intervenţie, s-au arătat următoarele:

In prezenta speţa, sunt pe deplin îndeplinite condiţiile instituite de sediul materiei (art. 63 - art. 67 din C. proc. civ., fiind in mod cert justificat interesul deţinut de intervenientă pentru a susţine apărările formulate de către recurenţi. Astfel, având in vedere considerentele eronate reţinute de către instanţa de fond prin hotărârea recurata, interesul său este justificat prin evitarea consecinţelor negative pe care le-ar avea menţinerea unei astfel de hotărâri nelegale asupra litigiului aflat pe rolul Tribunalului Caras Severin, sub nr. de dosar x/2017

Motivul pentru care Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea formulata de A. si a anulat dispoziţia de imputare nr. 121152/25.01.2017 este reprezentat de faptul ca răspunderea intimatului ar fi una subsidiara, aratandu-se (in mod nelegal) faptul ca IPJ Caras Severin are deschisa calea acţiunii de drept comun impotriva sa.

Pe fondul recursului, se arată că hotărârea supusă recursului a fost data cu incalcarea si interpretarea greşita a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aspectele reţinute de către instanţa de fond nu pot fi primite, dat fiind ca legea care reglementează in mod expres procedura de recuperare a sumei de bani datorate ca urmare a încetării raporturilor de serviciu anterior împlinirii celor 10 ani este, in mod cert, Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor, si nu Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici sau C. civ.

Militarii răspund material, indiferent daca, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (in speţa, poliţist). Ceea ce retine eronat instanţa de fond este modalitatea in care fostul poliţist răspunde militar, aratandu-se in sentinţa recurata faptul ca răspunderea materiala a persoanelor care nu mai au calitatea de militar/poliţist s-ar angaja in temeiul art. 84, lit. a) din Legea 188/1999 din interpretarea căruia rezulta ca decizia de impunere nu are caracter executoriu decât in cazul unui funcţionar public.

Mai mult decât atât, prima instanţă se prevalează in mod eronat de practica referitoare la modalitatea de recuperare a sumelor de bani de la persoanele care răspund in temeiul O.G. nr. 121/1998. De altfel, practica judiciara este constanta la nivel naţional: se emit decizii de imputare impotriva persoanelor care nu mai au calitatea de poliţist. Mai mult decât atât, IPJ Caras - Severin a urmat procedura angajării răspunderii materiale prevăzuta de O.G. nr. 121/1998, sens in care a si emis o decizie de imputare impotriva sa.

6.3.2. La termenul de astăzi, 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului formulat de recurentul-pârât MAI, excepţie invocată de intimatul-reclamant, pentru considerentele reţinute în practicaua prezentei decizii.

6.3.3. La acelaşi termen, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de B. Iuliana C., în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017, emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, s-a decis imputarea pe seama reclamantului a sumei de 3.116,4 RON, reproşându-se acestuia că ar fi rămas în pasivitate în privinţa recuperării pagubei produse de un alt poliţist (20.015,74 RON), respectiv doamna B. Iuliana-C., care şi-a încetat raporturile de serviciu prin demisie şi cu nerespectarea angajamentului de restituire a cheltuielilor de şcolarizare, născute prin contractul încheiat după admiterea la Academia de Poliţie.

În concret, reclamantului i se reproşează împrejurarea că, în calitate de consilier juridic, nu a întreprins demersurile legale în vederea recuperării pagubei produse de doamna B. Iuliana-C., potrivit rezoluţiei conducerii înscrise pe adresa nr. x/03.11.2015, respectiv nu a solicitat semnarea de către persoana menţionată a angajamentului de plată, aşa cum s-a dispus prin rezoluţia amintită.

Împotriva deciziei de imputare, reclamantul a formulat contestaţie, care însă a fost respinsă prin Hotărârea nr. 50/25.05.2017 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor şi Internelor, pe considerentul că reclamantul nu a dat curs rezoluţiei conducerii şi nici nu a anunţat despre imposibilitatea executării ordinului. S-a reţinut astfel că, prin inacţiunea reclamantului de sesizare în vederea declanşării măsurilor legale de recuperare a pagubei, termenul de efectuare a cercetării administrative prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 nu a mai putut fi respectat, astfel încât prin Hotărârea nr. 97/19.08.2016 cercetarea administrativă efectuată în privinţa doamnei B. Iuliana-C. a fost constatată tardivă.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenţii-pârâţi, a susţinerilor intervenientei accesorii şi a apărărilor formulate de intimatul-reclamant

Ca o primă precizare, deşi recurentul MAI nu a încadrat în drept cererea sa de recurs, din lecturarea acestora, Înalta Curte constată că acesta poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apoi, Înalta Curte constată că o serie de argumente invocate de către recurenţii-pârâţi sunt corecte şi vor determina înlocuirea unei părţi a considerentelor sentinţei primei instanţe, dar fără ca în final să ducă la admiterea recursurilor, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că argumentul legat de inaplicabilitatea procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998 în cazul intervenientei accesorii, este eronat.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că argumentul determinant reţinut de prima instanţă, conform căruia nu mai poate fi angajată răspunderea materială a funcţionarului public statutar pe calea procedurii administrative prevăzute de Capitolul III din O.G. nr. 121/1998, după încetarea raportului de serviciu, reflectă încălcarea normelor de drept material aplicabile cauzei, reprezentate prin dispoziţiile ordonanţei de guvern anterior citate, precum şi a dispoziţiilor Instrucţiunii M.A.I. nr. 114/2003 şi ale Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

Instituind o procedură administrativă pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de militari, elementele obiective şi subiective ale răspunderii materiale fiind verificate în cadrul cercetării administrative obligatorii, conform art. 22-23 din O.U.G. nr. 121/1998, ce se finalizează, după caz, prin emiterea titlului executoriu reprezentat de decizia de imputare ori angajamentul de plată asumat de către debitorul obligaţiei, legiuitorul prevede, fără nicio altă condiţionare, că dispoziţiile O.G. nr. 121/1998 se aplică indiferent dacă persoanele care au cauzat paguba mai au sau nu calitatea de militar.

Astfel, prevederile art. 3 din O.G. nr. 121/1998 arată că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, iar potrivit art. 47 din acelaşi act normativ, când militarii sunt trecuţi în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajaţi încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unităţi militare, unităţile militare care au în evidenţă debite din imputaţii definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Confirmarea de către aceste organe a primirii titlului executoriu constituie actul pe baza căruia creanţa se scade din evidenţa contabilă a unităţii care a transmis titlul executoriu.

Înalta Curte constată că O.G. nr. 121/1998 a fost edictată în scopul reglementării obligaţiei de reparare a prejudiciilor cauzate de militari instituţiilor prevăzute la art. 2 din actul normativ, entităţi ce au calitatea de instituţii publice, şi, prin urmare, obligaţia de acoperire a prejudiciului cauzat patrimoniului instituţiei publice are caracter imperativ, astfel că instituirea unei proceduri administrative de acoperire a prejudiciului are în vedere facilitarea apărării unui interes public, nefiind edictată în folosul debitorului; de aceea, pierderea calităţii de militar activ în persoana debitorului obligaţiei de dezdăunare nu este relevantă pentru formele juridice de angajare a răspunderii patrimoniale şi, evident, nu are efect extinctiv în privinţa obligaţiei de acoperire a prejudiciului.

De altfel, aşa cum au arătat recurentele pârâte, tocmai încetarea calităţii de militar din motive imputabile antrenează răspunderea materială în cauza dedusă judecăţii, context în care, declanşarea cercetării administrative nu poate avea loc înainte de încetarea raportului militarului pentru că nu există faptul generator al obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare.

Suplimentar considerentelor anterioare, dezvoltate în legătură cu normele de principiu prevăzute prin ordonanţa de guvern analizată, Înalta Curte constată că obligaţia de parcurgere a procedurii administrative în vederea recuperării cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării privind cadrele militare trecute în rezervă, poliţiştii şi funcţionarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, este consfinţită şi prin acte infralegale şi în acest sens este de menţionat Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/05.01.2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică în ţară şi străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate.

Înalta Curte mai reţine că, în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantului, instanţa de fond a reţinut faptul că prin decizia de imputare i s-a reproşat reclamantului neîndeplinirea unei obligaţii imposibil de realizat, constând în faptul că acesta nu a făcut demersurile necesare obţinerii angajamentului de plată de la doamna B. Iuliana C. pentru paguba constând în contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare.

Or, aşa cum în mod corect susţin recurenţii, ceea ce i s-a reţinut intimatului reclamant prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 nu este faptul că nu a obţinut angajamentul de plată de la doamna B. Iuliana C., angajament care nici nu putea fi obţinut fără efectuarea unei cercetări administrative, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (3) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a întreprins demersurile necesare declanşării cercetării administrative în termenul prevăzut de lege, care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unităţii a uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 70 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013.

Astfel, faptul reproşat de către pârâţi reclamantului a fost tocmai nedeclanşarea cercetării administrative şi nefinalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, aceea ce a condus la admiterea plângerii doamnei B. Iuliana C. de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Aşadar, înlăturând aceste aspecte din considerentele sentinţei, Înalta Curte va proceda în continuare la verificarea legalităţii soluţiei sub aspectul deciziei de imputare emise reclamantului, respectiv al îndeplinirii condiţiilor pentru tragerea la răspundere a acestuia.

In primul rând, se reţine că cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121152/25.01.2017 în sarcina intimatului-reclamant s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă M.A.I.

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii menţionate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii doamnei B. Iuliana C. a fost faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.P.J. Caraş-Severin nu a fost respectat, comisia reţinând că "având în vedere data constatării producerii pagubei (cel mai târziu data de 20.10.2015), respectiv data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă (29.03.2016), prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, rezultă că termenul de efectuare a cercetării administrative nu a fost respectat, devenind astfel aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998".

Înalta Curte mai reţine că simpla depăşire a termenului de efectuare a cercetării administrative nu duce la atragerea automată a răspunderii celor însărcinaţi cu această cercetare, trebuind să fie îndeplinite condiţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998:

"După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen."

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unităţii, cercetare care trebuie să fie făcută, iar actul de cercetare să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei prevăzut de art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine că au fost îndeplinite condiţiile enunţate în cuprinsul art. 34 din O.G. nr. 121/1998, respectiv vinovăţia reclamantului pentru neefectuarea cercetării administrative şi pentru neemiterea deciziei de imputare.

Astfel, conform prev. art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, "comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative."

Or, aşa cum reiese din cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x din 03.02.2017, viza pusă de comandant a fost următoarea:

"S.Financiar şi comp. Juridic-rog cf. procedurii, angajament de plată în momentul în care se prezintă cu fişa de lichidare."

Este incontestabil că despre această rezoluţie reclamantul a luat cunoştinţă la data de 3.11.2015 şi de asemenea, că la momentul emiterii acestei rezoluţii, intervenienta solicitase acordarea de timp pentru a se prezenta în vederea semnării angajamentului de plată şi a fişei de lichidare, împrejurări de fapt care nu s-au produs, fără vreo justificare din partea acesteia.

Dincolo de aspectul dacă angajamentul de plată putea fi semnat numai în cadrul unei proceduri de cercetare administrativă deja declanşate sau se putea lua act de acesta şi în afara unei asemenea proceduri, se constată că în mod cert, la data de 3.11.2015, comandantul nu emisese o rezoluţie clară şi indubitabilă de declanşare a cercetării administrative.

Or, reclamantul nu avea asemenea atribuţii, în cadrul compartimentului juridic unde funcţiona ca şi consilier juridic având doar atribuţiile de punere în executare a unei asemenea dispoziţii, dacă aceasta ar fi existat în mod clar. Aceasta a fost şi apărarea reclamantului, în faţa comisiilor care l-au cercetat administrativ, în sensul că nu a efectuat niciun act de cercetare administrativă cu privire la intervenientă, deoarece nu fusese declanşată o asemenea cercetare.

Ca urmare, dincolo de aspectul incontestabil al depăşirii termenului de 60 zile în care se putea efectua cercetarea administrativă în cazul intervenientei, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite şi nici vinovăţia reclamantului pentru o asemenea depăşire. Pe cale de consecinţă, nici legătura de cauzalitate nu poate fi analizată.

Aşadar, nu poate fi reţinută omisiunea intimatului-reclamant de a-şi exercita atribuţiile de serviciu stabilite în considerarea calităţii sale de consilier juridic şi de a întreprinde demersurile necesare în termen pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei, cât timp nu fusese declanşată printr-o dispoziţie clară şi evidentă de către persoana competentă potrivit legii cercetarea administrativă împotriva intervenientei. Ca urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina reclamantului.

Faţă de cele reţinute, nu vor mai fi analizate aspectele legate de caracterul subsidiar al răspunderii reclamantului, fiind lipsite de folos practic.

Cu privire la cererea de intervenţie accesorie, faţă de considerarea ca nefondate a criticilor aduse prin cererile de recurs, se impune respingerea acesteia ca nefondată, niciuna din susţinerile intervenientei nefiind de natură să ducă la admiterea recursurilor şi la atragerea răspunderii militarului în cauză.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date

Pentru aceste motive şi cu schimbarea considerentelor sentinţei recurate, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate; în temeiul art. 67 din C. proc. civ., va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva sentinţei civile nr. 297 din 16 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2020 .