Disciplinary liability for judicial misconduct: limits of bad faith and gross negligence in reviewing appellate interpretations of tax law and procedural principles

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.12.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenţia de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia Inspecţia Judiciară pentru judecători solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună, în principal, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi a Rezoluţiei nr. 7768/IJ/2018 pronunţată de inspectorul şef şi să se dispună trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar, iar, în subsidiar, să se dispună admiterea cererii, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi a Rezoluţiei nr. 7768/IJ/2018 pronunţată de inspectorul şef şi să se dispună începerea cercetării dsiciplinare a doamnei judecător Ioniţă B. şi a domnului judecător C. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1793 pronunţată în data de 22 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Reclamanta Agenţia de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea, pe fond, a cererii de chemare astfel cum a fost formulată, respectiv: în principal, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2018, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 7768/IJ/2018, pronunţată de inspectorul şef şi trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar; în subsidiar, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2018, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 7768/IJ/2018, pronunţată de inspectorul şef şi să se dispună începerea cercetării disciplinare a doamnei judecător loniţă D. şi a domnului judecător E. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare enumerate în cuprinsul plângerii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a arătat că îşi menţine toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, pe care instanţa de la fondul cauzei nu le-a analizat, respectiv nu le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei, atât pe situaţia de fapt necesară analizării aplicării temeiurilor de drept, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea temeiurilor de drept situaţiei concrete învederate. Instanţa de fond nu a răspuns criticilor pe care le-a învederat, având argumente care sunt date de o interpretare eronată a legii, strict teoretică, fără a se aplica/analiza temeiurile de drept învederate la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Atât rezoluţia organului de control, cât şt rezoluţia inspectorului-şef prin care se menţine rezoluţia organului de control, se bazează pe lipsa unei cercetări efective a condiţiilor preliminare de demarare a cercetării diciplinare. Argumentele empirice oferite de organul de control, dar şi de către inspectorul şef converg către ideea lipsei unor indicii suficiente pentru demararea cercetării disciplinare a judecătorilor reclamaţi. Aceeaşi abordare a fost preluată şi de către instanţa de judecată, care nu răspunde efectiv la cele învederate de către recurenta.

Recurenta a sesizat organul de inspecţie Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce intră în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

În materia răspunderii disciplinare, s-a apreciat că independenţa judecătorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să-i permită nesocotirea responsabilităţilor specifice funcţiei, limitele independenţei fiind raportate la cerinţa respectării legii, principiul independenţei judecătorului neputând constitui un argument de natură a justifica încălcarea legii sau de natură a înlătura orice responsabilitate în nerespectarea obligaţiei de a asigura supremaţia legii şi de a respecta drepturile recunoscute părţilor din proces.

În argumentarea soluţiei, Inspecţia judiciară a reţinut că aceste critici formulate nu întrunesc elementele unei abateri disciplinare, ci reprezintă simple nemulţumiri în legătură cu soluţia pronunţată prin decizia civilă nr. 1189 din 27.06.2017, în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel Bucureşti, în completul format din domnii judecători E. şi Ioniţă B.. Prin motivarea organului de control, se precizează că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. Mai mult decât atât, organul de control menţionează faptul că prin atribuţiile sale nu poate cenzura hotărârile instanţelor de judecată.

Aceste susţineri sunt preluate în mod neîntemeiat de către instanţa de judecată, care consideră că nu poate să cerceteze grava neglijenţă şi interpretarea eronată a legii, deoarece judecătorii au aplicat legea, respectiv au interpretat greşit art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Recurenta susţine că s-a interpretat greşit prevederea din art. 99 alin. (1) al legii 303/2004, respectiv judecătorii au interpretat cu rea-credinţă un text de lege prin care se preciza clar că nu poate fi tradusă legalizat o copie decât dacă se prezintă şi originalul acesteia. Aceştia au denaturat sensul legii şi au constatat că legalizarea vizează doar semnătura traducătorului, deşi prevederile art. 318 şi 324 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013, prevăd explicit că notarului trebuie sa i se prezinte originalul pentru a legaliza traducerea, instanţa neobservând din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezenţa originalului.

Scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecţia judiciară să analizeze cauza pe fondul său şi să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, ci doar să constate încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiţi, aspect ce constituie elementul material al faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Prin decizia lor, judecătorii din cadrul Curţii de Apel Bucureşti au admis apelul formulat de către apelanţii-intimaţi, motivând faptul că se impune o operaţie de legalizare pentru actele private, considerând că hotărârea arbitrală reprezintă un act privat şi că trebuia să fie chiar actul legalizat. S-a afirmat faptul că această operaţie de legalizare nu înseamnă încălcarea principiului lipsei cerinţei de "alta legalizare" arătată de textul Tratatului, ci ar reprezenta un aspect extrem de raţional, şi anume, autentificarea actului respectiv, adică prezentarea acestuia într-o formă care sa demonstreze realitatea existenţei şi a conţinutului. La dosarul cauzei s-a depus o fotocopie a sentinţei în limba sârbă şi o traducere legalizată în limba română (legalizarea vizând semnătura traducătorului), instanţa apreciind faptul că, în temeiul articolului 47 din Tratat, actul utilizat trebuia să fie cel cu sigiliu/semnătură sau chiar actul legalizat.

Recurenta a arătat că este de neacceptat ca un complet format din judecători ai unei curţi de apel să îşi fundamenteze soluţia pe baza unor motive pe care nu le-a pus în discuţia părţilor în cursul procesului, potrivit principiului fundamental al contradictorialităţii (art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ.). Prin urmare, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil şi reprezintă o îndatorire atât pentru părti, cât şi pentru instanţă. Pe cale de consecinţă, aceasta trebuie să se manifeste nu numai în raporturile dintre părţi, ci şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.

Cu toate acestea, inspecţia judiciară apreciază că actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual. Or, în acest fel organul de control apreciază că în sfera abaterii disciplinare intră şi nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual, însă apreciază că nu au fost încălcate principiile dreptului la apărare, contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului în vederea aflării adevărului.

În mod total greşit se reţine de către organul de control atunci când apreciază că argumentele soluţiei pronunţate au fost tratate pe larg în considerentele hotărârii, fiind în acest fel respectate dispoziţiile procedurale.

Nu se răspunde la criticile sale, nici de către Inspecţia Judiciara, nici de către prima instanţă, respectiv de ce tocmai din aceste considerente recurenta a aflat care a fost elementul pe baza căruia s-a fundamentat hotărârea. În acest sens, potrivit principiului contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului, instanţa avea obligaţia în cursul procesului să pună în discuţia părţilor solicitarea oricăror acte pe care le considera imperios necesare în aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Completul de judecată nu a învederat în niciun moment vreun indiciu legat de acest aspect, nepunându-i-se în vedere necesitatea depunerii vreunui alt document necesar judecării prezentului dosar. Mai mult decât atât, recurenta şi-a manifestat tot timpul judecării cauzei disponibilitatea de a depune orice alte înscrisuri pe care instanţa le-ar fi considerat esenţiale.

Recurenta a criticat în parte şi considerentul reţinut mai sus de către organul de control, întrucât judecătorul trebuie să îşi fundamenteze o soluţie în urma analizării actelor şi în urma interpretării normelor de drept, însă un rol primordial în acest sens îl are respectarea principiului legalităţii (art. 7 alin. (2) C. proc. civ.). Or, completul de apel a acţionat contrar dispoziţiilor legale, atunci când în considerentele hotărârii se precizează în mod expres faptul că "cererea nu poate fi admisă, indiferent de convingerea instanţei că acea hotărâre există sau de recunoaşterea existenţei hotărârii de către pârâte". Prin urmare, deşi intanţa admite faptul că nu există îndolieli cu privire la existenţa înscrisului şi nici partea adversă nu a contestat acest aspect, totuşi necesitatea depunerii originalului hotărârii arbitrale nu a fost pusă în vedere intimatei-reclamante în cursul procesului, deşi aceasta şi-a manifestat explicit disponibilitatea de a depune alte înscrisuri la dosar.

Organul de control reţine eronat că judecătorii reclamaţi ar fi instrumentat cauza prin aplicarea principiilor de drept. Este irelevant dacă partea mai avea sau nu deschisă vreo cale de atac extraordinară, instanţa trebuind să analizeze strict din punct de vedere al situaţiei concrete din dosarul în care s-a constituit abaterea disciplinară. Motivul contestaţiei în anulare formulate de către recurenta s-a întemeiat pe faptul că dezlegarea dată apelului este rezultatul uuei erori materiale. Instanţa, din eroare, a afirmat că traducerea legalizată vizează doar semnătura traducătorului, neobservând toate menţiunile făcute în cuprinsul traducerii legalizate. Aşa cum a motivat şi în cuprinsul acesteia, raportat la întreaga procedură notarială, unui notar public trebuie să i se prezinte originalul pentru a legaliza traducerea, instanţa neobservând din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezenţa originalului. În ceea ce priveşte revizuirea, motivul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa a dat mai mult decât ceea ce s-a cerut, fiind tradus în norma procesual civilă ca o extra petita. Pe această cale, inspecţia judiciară a reţinut într-un mod succint argumentul instanţei, potrivit căruia a arătat că în orice împrejurare prin extra petita se înţelege că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sub aspectul pretenţiilor formulate de părţi şi nu sub aspectul altor chestiuni care nu au legătură cu pretenţiile acestora. Mai mult decât atât, reţine faptul că instanţa de apel soluţionează apelul în limita învestirii sale, iar pe de altă parte apelul este devolutiv, aspect care i-a permis instanţei să analizeze sentinţa apelată din perspectiva dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi 479 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră recurenta ca toate aceste interpretări ale completului de judecată s-au realizat prin încălcarea într-un mod grav a normelor de drept procesual civil, aspecte care nu au fost analizate, respectiv la care nu i s-a răspuns în cadrul soluţiei pronunţate pe fondul cauzei.

Judecătorii s-au pronunţat asupra unui lucru care nu a fost cerut. Pe această cale, caracterul de extra petita reiese din faptul că argumentul pe care se fundamentează întregul dispozitiv al hotărârii este reprezentat de o neregularitate formală, aspect ce nu a fost criticat de apelanţii-intimaţi sub forma unui motiv distinct de apel. Astfel, aceştia nu au criticat prin apelul declarat lipsa originalului sentinţei de la dosar, acest aspect nereprezentând un motiv de apel distinct. În acest sens, este cert că dacă limitele învestirii instanţei sunt conturate de criticile formulate sub forma motivelor de apel, atunci o hotărâre care se fundamentează în întregime pe un aspect nesolicitat de către apelanţii- pârâţi, reprezintă o extra petita.

În drept, au fost invocate disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fot legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pârâta a arătat că acest motiv este nefondat, casarea hotărârii putându-se dispune doar în cazul în care magistratul fondului nu a făcut cunoscute părţilor temeiurile, fundamentele soluţiei adoptate, astfel încât instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei.

Hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât şi atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speţa. Hotărârea ar putea fi casata pentru acest motiv, dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea ar fi întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel încât nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte total motivarea dezlegării date de instanţă unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă; judecătorul a motivat confuz sau sumar situaţia de fapt astfel încât instanţa de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Astfel, rezultă cu evidenţă că niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând coerent soluţia dispusă, raportat la fondul cauzei.

In plus, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată. Se observă că hotărârea atacată cu recurs este transparentă şi justifică dispozitivul, permiţând realizarea controlului judiciar, astfel încât solicităm respingerea recursului sub acest aspect.

4.2. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de cel de-al doilea motiv de casare invocat de către recurentă, se arată că hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar dacă instanţa ar fi aplicat o normă generală nesocotind existenţa normei speciale (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor -norme speciale în materie disciplinară). Or, legea specială în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede la art. 74 alin. (1) lit. e) că inspectorii judiciari au ca atribuţie efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecţiei Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora, cu trimitere şi la Legea nr. 303/2004, republicată, care prevede abaterile invocate de recurent şi, în plus, sancţiunile aplicabile.

De asemenea, acest motiv de casare ar fi incident dacă instanţa ar fi aplicat o normă care nu ar fi incidenţă în speţă (ipoteză exclusă faţă de natura actului contestat); dacă, în fine, s-ar fi dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt (ipoteză, de asemenea, exclusă, raportat la obiectul cauzei şi la motivarea clară a sentinţei).

Intimata a arătat că în mod corect prima instanţă a apreciat că ansamblul considerentelor reclamantei cu privire la greşita soluţionare a dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti de către judecătorii F. şi lonîţă B. din cadrul secţiei a V a civilă, care, în opinia reclamantei atrag, prin nesocotirea nerespectarea principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., neexercitarea unui rol activ în vederea aflării adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nerespectarea principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., răspunderea disciplinară din prisma prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, au primit un răspuns punctual şi efectiv din partea pârâtei.

Modalitatea concretă de soluţionare a cauzei la care a făcut referire petiţionara şi temeinicia soluţiilor adoptate inclusiv în ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept incidente în cauzele analizate mai sus, administrarea probatoriului în cauză, argumentarea soluţiei adoptate, întră în atributul exclusiv al instanţei, soluţie ce poate fi cenzurată doar în căile de atac în cazul în care este reglementată de lege si nu poate face obiectul acţiunii disciplinare.

Astfel în mod just a apreciat instanţa de fond, contrar celor arătate de către reclamantă prin contestaţie, că argumentele utilizate în substanţă în susţinerea plângerii, respectiv a contestaţiei de faţă, echivalează cu o critică pe fondul modalităţii de soluţionare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a civilă.

Mai mult decât atât, prima instanţă, analizând temeinicia şi legalitatea soluţiei dispuse sub acest aspect prin Rezoluţia din 27 septembrie 2018, a constatat că obiectul acţiunii disciplinare îl constituie "numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia". Au fost apreciate ca fiind relevante sub acest aspect şi considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea: "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Tot astfel, s-a reţinut de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 96/2017, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, că:

"(i) din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata.

Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale.

În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, s-a concluzionat că probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În cauza dedusă judecăţii instanţa de fond a constatat că judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluţiile adoptate şi criticate de către reclamantă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ. Nu se reţin astfel nici alegaţiile reclamantului cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 99 1 Legea nr. 303/2004.

De asemenea, sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Astfel, în raport cu circumstanţele cauzei, a înscrisurilor de la dosar, contrar criticilor formulate de reclamantă, Curtea a constatat că, în mod întemeiat Inspecţia Judiciară a dispus clasarea sesizării petentului sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de către reclamantă, reţinând, în acord cu considerentele din rezoluţia contestată, că nu sunt indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 498 din C. proc. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 23.01.2020 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 15 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, petiţionara Agenţia de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a formulat critici referitoare la modul de soluţionare a unui litigiu în stadiul procesual apel şi a reclamat activitatea judecătorilor F. şi Ioniţă B., din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care au instrumentat şi soluţionat dosarul nr. x/2016, în care a avut calitatea de parte.

Prin rezoluţia emisă în data de 27 septembrie, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în dosarul nr. x/2018, a dispus clasarea sesizării formulată de petiţionar, întrucât a rezultat că nu au fost constatate indicii privind săvârşirea vreunei abateri disciplinare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.

Plângerea formulată de către petentă împotriva rezoluţiei din 27 septembrie 2018 a fost respinsă prin Rezoluţia nr. 7768/IJ/2018 din 19 noiembrie 2018 emisă de inspectorul judiciar.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor aduse de intimata-pârâtă

7.2.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond nu a răspuns criticilor sale, având argumente care sunt date de o interpretare eronată a legii, strict teoretică, fără a se aplica/analiza strict temeiurile de drept învederate la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 din noul C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată, cât timp instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea G. împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, H. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalităţi de aplicare va fi verificată de instanţa de recurs în cadrul criticilor referitoare la aplicarea greşită a legii, dar nu se poate reţine o motivare contradictorie sub acest aspect. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

7.2.2. Motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecţie judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele reţinute de prima instanţă şi extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 şi referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esenţial invocat de recurentă este acela că prima instanţă a interpretat greşit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamaţi au interpretat cu rea-credinţă un text de lege. Astfel, recurenta a invocat faptul că deşi textul de lege (art. 318 şi 324 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013) preciza clar că nu poate fi tradusă legalizat o copie decât dacă se prezintă şi originalul acesteia, aceştia au denaturat sensul legii şi au constatat că legalizarea vizează doar semnătura traducătorului.

Înalta Curte constată că acest argument adus de recurentă este contradictoriu prin el însuşi: deşi se invocă interpretarea cu rea-credinţă făcută de judecătorii reclamaţi, în acelaşi paragraf, chiar recurenta arată că instanţa nu a observat "din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezenţa originalului".

Or, dincolo de aspectul că nu se pot invoca şi eroarea de fapt şi reaua credinţă simultan, o astfel de prezentare a argumentaţiei in sine nu poate susţine concluzia unei rele credinţe, reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Astfel, sub aspectul laturii subiective, se reţine că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deşi recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecţia judiciară să analizeze cauza pe fondul său şi să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, prin modul de structurare a argumentaţiei, se fundamentează existenţa abaterii disciplinare exclusiv pe încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiţi, fiind invocată identitatea dintre această încălcare şi elementul material al faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Deşi, aşa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

Astfel, aceştia au invocat, pe de o parte, o aplicare greşită a unei norme de drept material (referitoare la necesitatea legalizării sentinţei arbitrale) şi pe de altă parte, o aplicare greşită a unei norme de drept procesual (soluţia a fost fundamentată pe baza unor motive nepuse în discuţia părţilor în cursul procesului, ceea ce a dus la încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, a rolului judecătorului în aflarea adevărului şi la situaţia de plus petita).

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluţiei date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu işi puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătoreşti sau a analizei instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale. Pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte nu va răspunde, în mod similar modului în care a procedat prima instanţă, criticilor din prezentul recurs, prin care se invocă încălcarea normelor de drept material şi procesual în cauza judecată de către completul reclamat.

Aşa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Diferenţa de esenţă între o încălcare gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă a normelor de drept material sau procesual şi o încălcare care nu are aceste atribute se stabileşte de la caz la caz, raportat şi la consecinţele aduse de eventuala hotărâre judecătorească care a realizat această încălcare. De aceea, rezoluţia atacată a analizat şi modalitatea în care ulterior partea a putut obţine recunoaşterea dreptului său, acesta fiind un aspect care este de natură să înlăture concluzia producerii unor consecinţe iremediabile. Pe de altă parte, prin încălcare nescuzabilă nu se poate înţelege orice încălcare a unor norme de drept material sau procesual (pentru că altfel ar fi teoretic supuşi sancţiunii judecătorii tuturor sentinţelor reformate), ci acea încălcare care este în totală opoziţie cu regulile de bază ale procesului civil, fiind inexplicabilă şi complet nejustificată prin considerentele hotărârii incriminate.

Or, aşa cum a subliniat prima instanţă, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenţia de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia împotriva sentinţei civile nr. 1793 din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2020.