Judicial review of fiscal security measures: rejection of claims of judicial overreach and insufficient reasoning in annulment action

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. Galaţi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul de inspecţie fiscală persoane juridice nr. 5, în baza art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 1751/24.07.2017 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă şi a tuturor actelor subsecvente.

Totodată, reclamanta a solicitat şi suspendarea provizorie a executării măsurilor dispuse prin decizia contestată, respectiv poprirea sumelor datorate de către clienţii societăţii: B. S.R.L şi SIMAR SPA şi poprirea asupra conturilor bancare până la judecarea definitivă a contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, potrivit disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 216 din data de 18.10.2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Galaţi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 216 din data de 18.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Galaţi invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti/exces de putere, se arată că acest motiv se întemeiază pe conceptul de exces de putere ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţei de judecată în domeniul atribuţiilor puterii executive.

Se arată că, instanţa de fond respingând cererea de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (DGRFPG nr. 1751/24.07.2017) şi implicit solicitarea de suspendare provizorie a executării acestor măsuri constând în poprirea sumelor datorate de către clienţi şi blocarea conturilor bancare - s-a substituit practic prin motivarea sentinţei recurate intimatei-pârâte (DGRFP/Galaţi), cu nesocotirea practicii judiciare şi a aquis-ului comunitar:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal contencios, prin Decizia nr. 5533/2011 (Dosar nr. x/2011), motivând respingerea recursului la suspendare a evocat respectarea recomandării nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri (Consiliul Europei) privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă precum şi a Recomandării nr. 16/2003 a aceleiaşi instituţii, potrivit căreia, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.

ICCJ, Decizia nr. 982/2013, Dosar nr. x/2012:

"Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau interesele pe care acesta înţelege să le apere. Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod corect, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului. Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă. Astfel, cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare."

Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare". în acest sens menţionăm şi jurisprudenţa Tribunalului Ilfov:

"Măsura suspendării actului administrativ, în contextul conturat, nu este de natură a crea un prejudiciu pârâtei şi oricum măsura este în acord şi cu Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, referite protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, în cuprinsul că arată că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate, poate cauza, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat în măsura posibilului". [Tribunalul Ilfov, sent. civ. nr. 2502/2014].

Potrivit disp.art. 22 (2) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, (...) în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Potrivit Deciziei Curţii de Casaţie din data de 17.02.1925, "Comite exces de putere, instanţa, când nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii."

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti se arată că, deşi într-o redactare amplă, sentinţa criticată nu abordează în mod concret şi aprofundat toate elementele despre care s-a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată introdusă la fond, simpla preluare pe scurt, de către instanţă, a argumentelor prezentate de către pârât prin întâmpinare, nefiind de natură să echivaleze cu o reală motivare a hotărârii judecătoreşti.

Doctrina din ţara noastră apreciază că, motivarea trebuie să fie:

"pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. Motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logice". [C. - Comentariile C. proc. civ. vol.l, pag. 589, Ed. AII Beck-2011).

În opinia recurentei-reclamante, excesul de putere [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ..] şi nemotivarea sentinţei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), precum şi ignorarea prevederilor art. 22 (2) C. proc. civ., încalcă dreptul acesteia la un proces echitabil, exigenţă cuprinsă în art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motive pentru care se impune cu necesitate şi cu deplin temei legal, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicţional declanşat de către recurentul-reclamant are ca obiect anularea Deciziei nr. 1751/24.07.2017 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă şi a tuturor actelor subsecvente, precum şi suspendarea provizorie a executării măsurilor dispuse prin decizia contestată, respectiv poprirea sumelor datorate de către clienţii societăţii: B. S.R.L şi SIMAR SPA şi poprirea asupra conturilor bancare până la judecarea definitivă a contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar.

Prima instanţă a respins, ca nefondată, cererea dedusă judecăţii reţinând că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii organul fiscal a arătat împrejurările pe care şi-a fundamentat aprecierea în sensul că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligaţiilor la bugetul general consolidat al statului, respectiv faptul că, în urma verificării documentelor prezentate, s-a stabilit un cuantum semnificativ al obligaţiilor fiscale, motiv pentru care s-a apreciat că este necesară dispunerea măsurilor asiguratorii.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe poate fi casată în situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti" reprezintă o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care aceasta atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public.

Astfel, nu i se poate reproşa instanţei de judecată că interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, ar constitui o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti deoarece operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante conform căreia prima instanţă s-ar fi substituit atribuţiilor intimatei-pârâte având în vedere că, prin respingerea cererii de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi implicit a cererii de suspendare a executării acestor măsuri, prima instanţă nu a depăşit a atribuţiile puterii judecătoreşti şi nu a realizat o imixtiune în atribuţiile intimatei-pârâte, ci a dat eficienţă dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, conform cărora "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile."

Într-adevăr, prima instanţă a reţinut că "în cuprinsul deciziei organul fiscal a indicat împrejurările pe care şi-a fundamentat aprecierea în sensul că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligaţiilor la bugetul general consolidat al statului", fără a le menţiona în mod expres în sentinţa pronunţată, însă această precizare s-a făcut în urma analizării temeiniciei actului administrativ din perspectiva verificării respectării de către intimata-pârâtă a dispoziţiilor art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În cuprinsul deciziei intimata-pârâtă a motivat instituirea măsurilor asigurătorii prin raportare la faptul că în contul de disponibilităţi al debitorului se află suma de 390.229 RON, iar volumul total al obligaţiilor fiscale în cuantum de 1.585.668 RON, dintre care sumele urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane fiind de 1.195.439 RON. Faţă de acest aspect în mod corect s-a dispus de către intimata-pârâtă măsuri asigurătorii asupra clienţilor şi asupra conturilor de disponibilităţi din bănci, deoarece în raport de cuantumul semnificativ al obligaţiilor fiscale ar exista pericolul ca debitorul să se sustragă sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligaţiilor fiscale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ca nefondat.

Cu privire la criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte le constată ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate aspectele esenţiale raportate la contextul faptic dat.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante referitoare la abordarea în mod concret şi aprofundat a tuturor elementelor descrise în cererea de chemare în judecată, având în vedere că, cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Aşa fiind, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, considerentele explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, iar prin argumentele de fapt şi de drept se demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 216 din 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.