RCA compensation capped by authorized repairer rates: actual costs prevail under ASF Norm 23/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 septembrie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 8855/31.08.2017;

- obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor în suma totala de 11.671,77 RON şi la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 11.671,77 RON, de la data scadenţei obligaţiei de plată (28 august 2016) şi până la data achitării efective a debitului principal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu, conform art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 416 din 06 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 416 din 06 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Recurenta-reclamantă învederează că sentinţa recurată încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, ale art. 2 alin. (3) şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi arată că plata despăgubirilor nu se poate face în mod arbitrar şi aleatoriu de către pârât, ci în limitele şi condiţiile prevăzute de prevederile legale anterior menţionate.

Se critică sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 51 alin. (3) şi (6) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv nesocotirea dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Norma ASF nr. 2/2015, care au abrogat prevederile art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014. Susţine că dispoziţiile care reglementează modalitatea de calcul a despăgubirilor la data producerii eventimentului asigurat şi care sunt aşadar aplicabile inclusiv în procedura instrumentată de pârât, sunt reprezentate în speţă de Norma ASF nr. 23/2014.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică sentinţa recurată din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv încălcarea art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Apreciază că, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, pârâtul este dator ca pe lângă diferenţa de despăgubire neachitată, să îi plătească şi penalităţile de întârziere prevăzute de lege, întrucât normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună, precum şi plata despăgubirilor, nu se aplică în mod selectiv.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 aprilie 2018, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 8855/31.08.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor în suma totala de 11.671,77 RON, precum şi la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 11.671,77 RON, de la data scadenţei obligaţiei de plată (28 august 2016) şi până la data achitării efective a debitului principal

Prin Decizia nr. 8855/31.08.2017, emisă de pârâtul F.G.A., a fost admisă parţial cererea de plată, pentru daunele ce au fost produse autoturismului asigurat în urma accidentului rutier din data de 23 iunie 2016, în sensul acordării sumei de 10.355,97 RON şi a respingerii cererii de plată pentru diferenţa de 1.315,80 RON, ca efect al reducerii tarifului pentru ora de manoperă de la 240 RON/oră la 155 RON/oră, astfel cum acesta este practicat de către unităţile service de reprezentanţă, decizia fiind întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de art. 51 din Norma 23/2014 şi pe dispoziţiile Legii 213/2015.

Înalta Curte constată fondate criticile recurentei-reclamante, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de la art. 2 a deciziei contestate, de respingere a cererii de plată formulată cu privire la suma de 1.315,80 RON.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma A.S.F. nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare şi nu de o medie a preţurilor practicate de unităţile de specialitate, ori de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În speţă, nu poate fi reţinută limitarea acordării despăgubirile la preţurile practicate de către unităţile de reprezentanţă, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Aşa fiind, instanţa de control judiciar, contrar opiniei judecătorului fondului, reţine că în lipsa unui temei legal, instanţa nu poate considera ca întemeiată decizia autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Înalta Curte constată că diferenţa respinsă la plată, potrivit deciziei atacate şi documentaţiei administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, faţă de dispoziţiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală şi temeinică pentru că păgubitul nu poate fi condiţionat de a-şi efectua reparaţiile la o anumită unitate.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la preţurile stabilite de unităţile service în fiecare din cazurile concrete şi prin raportare la documentele justificative eliberate de unităţile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat intimatul-pârât.

Totodată, reţine Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă (care este conform poliţei aflate la dosarul de fond de 1.000.000 euro pentru pagubele materiale), iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

De asemenea, argumentele expuse în justificarea refuzului, în esenţă necesitatea evitării unei discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare, respectiv pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia, nu pot conduce la pronunţarea unei soluţii de menţinere a deciziei contestate.

Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegală decizia contestată, respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege şi anume preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În cauză, dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit, întrucât, în ceea ce priveşte operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparaţiilor efectuate la o unitate specialitate şi probat de reclamantă cu documente justificative, nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite preţuri de reprezentanţă, verificare care a excedat obligaţiei de diligenţă a pârâtului, în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este nelegală, nefiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză şi se impune anularea în parte a Deciziei nr. 8855/31.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte soluţia de la art. 2 de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma de 1.315,80 RON.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la aplicarea/interpretarea greşită de către judecătorul fondului a dispoziţiilor legale ce reglementează creanţele creditorilor de asigurări, respectiv cu privire la obligarea F.G.A. inclusiv la plata penalităţilor de întârziere, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere ori dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că societatea B. S.A. nu datorează penalităţi de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalităţile de întârziere/dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Totodată, Normele ASF nr. 16/2015 prevăd clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului societatea B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, va anula în parte Decizia nr. 8855/31.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte soluţia de la art. 2, de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma de 1.315,80 RON şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a sumei de 1.315,80 RON.

În baza art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, conform chitanţei de la fila x şi a ordinului de plată de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 416 din 06 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează în parte Decizia nr. 8855/31.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte soluţia de la art. 2 de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma de 1.315,80 RON.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a sumei de 1.315,80 RON.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.