Appeal against order compelling insurance guarantee fund to process indemnity claim dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat obligarea acestuia la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizaţiei de asigurare (despăgubiri materiale şi morale), precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4162 din data de 07.11.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să emită decizia de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 03.03.2017 şi să plătească reclamantului suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4162 din data de 07.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul arată că sentinţa primei instanţe este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Cele două articole de lege instituie o obligaţie privind parcurgerea procedurii administrative de către Fond, însă din redactarea textelor se observă că, de fapt acestea stabilesc şi definesc scopul Fondului şi temeiul juridic al soluţionării cererii înregistrate la FGA. Drept urmare, procedura administrativă instituită în temeiul acestor două articole de lege, trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr şi are un obiect şi persoane identificate corespunzător.

II. Sentinţa civilă nr. 4162/07.11.2017 încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată. La primirea cererii de chemare în judecată, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza are obligaţia de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 noul C. proc. civ., dacă este însoţită de un număr de copii egal cu numărul pârâţilor şi un exemplar pentru instanţă, dacă este ataşată dovada achitării taxei de timbru aferente pretenţiilor formulate.

Elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ. trebuie să existe în cazul oricărei cereri de chemare în judecată, indiferent de denumirea acesteia.

Procedura de soluţionare a unui dosar de către FGA, demarează în mod obligatoriu cu o cerere de plată, care trebuie să poarte un număr. În consecinţă, obiectul acţiunii de obligarea a Fondului de a soluţiona o cerere, reprezintă de fapt o obligaţie de a face în legătură cu existenţa unei cereri ce poarta un număr înregistrat Ia FGA.

Art. 15 din Legea 213/2015 explică că, pe măsura înregistrării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului.

In speţă, reclamantul nu a precizat un număr de cerere de plată, instanţa interpretând în mod generic, obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, hotărârea de a obliga FGA la soluţionarea unei cereri depuse în data de 03.03.2017, fără a avea caractere de identificare, prejudiciază grav instituţia pârâtă, conducând la posibilitatea petenţilor de a beneficia de o hotărâre judecătorească neclară, în favoarea lor, aceştia depunând în mod uzual mai multe cereri de plată în aceeaşi zi sau într-un interval apropiat.

De fapt, instanţa de judecată nu a făcut niciun fel de verificare privind cererea de plată, cuprinsul şi existenţa acesteia, ci pur şi simplu a obligat pârâtul să soluţioneze o cerere depusă la 03.03.2017.

III. O altă critică prezentată de recurentul-pârât are în vedere faptul că, hotărârea primei instanţe nu arc în vedere respectarea principiului egalităţii de tratament al petenţilor.

Fondul instrumentează şi soluţionează un volum extrem de mare de dosare de daună (peste 72.800 dosare doar în ce priveşte Societatea B. S.A.) şi cereri de plată (peste 53.380 cereri doar în ce priveşte Societatea B. S.A.) în ordinea înregistrării şi completării dosarelor, cu respectarea procedurii reglementată de Legea 213/2015 şi Norma 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor şi fiecărui creditor de asigurare, desfăşurând o activitate susţinută şi responsabilă în soluţionarea cererilor creditorilor de asigurări .Prin stabilirea de către instanţă a obligării noastre de a soluţiona o cerere a unui petent înaintea altor cereri s-ar deturna ordinea de soluţionare a cererilor, obligând astfel Fondul să soluţioneze cererea intimaţilor-reclamanţi care s-au adresat instanţei înaintea altor persoane care aveau prioritate faţă de intimaţii-reclamanţi, de exemplu, ordinea de soluţionare după criteriul vechimii cererii adresate Fondului.

Faţă de aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi, pe cale de consecinţă, să respingerea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor din întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicţional declanşat de către intimatul-reclamant are ca obiect "obligaţia de a face", respectiv obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizaţiei de asigurare (despăgubiri materiale şi morale), precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a obligat pârâtul să emită decizia de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 03.03.2017 şi să plătească reclamantului suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată, reţinând că termenul rezonabil de soluţionare a cererii a fost depăşit, iar pârâtul a avut o conduită pasivă şi lipsită de transparenţă din perspectiva ordinii şi volumului de soluţionare a cererii.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

I. Prin prima critică formulată, recurentul-pârât arată că sentinţa atacată este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Potrivit art. 11 din acelaşi act normativ:

"Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege".

Recurentul-pârât arată că procedura administrativă instituită în temeiul acestor două articole de lege, trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr şi are un obiect şi persoane identificate corespunzător.

Or, în speţa de faţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, la data de 01.03.2017, reclamantul a formulat o cerere de despăgubire în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Sub acest aspect, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 (definitivă la data de 17.03.2017, prin neapelare) Tribunalul Sibiu a dispus intrarea în faliment a societăţii C. S.A., iar cererea de plată a intimatului-reclamant fost depusă între cele două momente, respectiv la data de 01.03.2017, cu respectarea dispoziţiilor legale. Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu stipulează un termen special în vederea soluţionării cererii prevăzute de art. 14, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nesoluţionarea cererii într-un interval de 8 luni nu poate fi justificată şi ca atare termenul rezonabil de soluţionare a cererii a fost depăşit.

II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că sentinţa încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată deoarece, la primirea cererii completul avea obligaţia de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., dacă este însoţită de un număr de copii egal cu numărul pârâţilor şi un exemplar pentru instanţă, dacă s-a ataşat dovada achitării taxei judiciare de timbru.

De fapt, recurenta-pârâtă reiterează în recurs apărările formulate în primă instanţă, în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, fără a combate argumentat considerentele primei instanţe, reţinute în motivarea admiterii acţiunii.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, din conţinutul motivării reiese clar că aceştia doresc să fie soluţionată cererea lor de despăgubire de către autoritatea administrativă, adică aceasta să se pronunţe asupra cererii într-una din modalităţile indicate de lege, fie prin aprobarea sumelor solicitate şi plata lor, fie prin respingerea sumelor printr-o decizie.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-pârât cu privire la numărul de exemplare al cererii de chemare în judecată atât timp cât în faţa primei instanţe recurentul-pârât a depus întâmpinare, în care şi-a prezentat apărările, iar cu privire la dovada achitării taxei judiciare de timbru, din dispozitivul hotărârii rezultă că acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de către intimatul-reclamant.

III. Cu privire la motivul trei de recurs, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanţă apărarea recurentului-pârât referitoare la încălcarea principiului egalităţii de tratament, raportat la numărul mare de dosare de daună, atât timp cât acesta nu a făcut dovada acestei apărări, prin niciun mijloc de probă nu a dovedit demersul făcut cu privire la soluţionarea cererii reclamantului, ci a stat în pasivitate.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cererii adresată recurentului-pârât, Legea nr. 213/2015 ca lege specială nu prevede un termen de soluţionare, însă, în această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 care prevăd un termen de 30 de zile de a răspunde solicitantului la cererea depusă.

Instanţa de recurs împărtăşeşte opinia primei instanţe în sensul că nesoluţionarea cererii de despăgubire de către autoritatea administrativă într-un termen rezonabil nu poate fi justificată în principiu de existenţa unui număr mare de cereri, cât timp nu s-a dovedit imposibilitatea analizării sau cel puţin a demarării analizării cererii reclamanţilor.

În completarea argumentelor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că obligaţia de a soluţiona cererile pe măsura analizării acestora, urmată de întocmirea listei creditorilor de asigurări ale căror creanţe urmează să fie plătite de disponibilităţile Fondului şi înaintarea listei către Comisia Specială, constituie o operaţiune reglementată de dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 distinct de cele care reglementează condiţiile de efectuare a plăţii în limitele plafonului de garantare stabilit de lege.

Prin urmare, chiar dacă cererile adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor ar trebui soluţionate în ordinea înregistrării şi completării dosarelor cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor şi fiecărui creditor de asigurare, atât timp cât de la data înregistrării cererii la această etintate (01.03.2017) şi până la pronunţarea instanţei de recurs (07.11.2017) acesta nu a prezentat nicio dovadă care să-i susţină apărarea, rezultă că nesoluţionarea cererii adresată recurentului-pârât se perpetuează în timp.

De asemenea, Înalta Curte constată că ulterior, la data de 09.08.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 16295 prin care a soluţionat cererea de despăgubire formulată de intimatul-reclamant, însă, în raport cu cele prezentate, se apreciază că emiterea acestei decizii, nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru ansamblul argumentelor prezentate, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat şi va menţine hotărârea atacată.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei nr. 4162 din 07 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.