Exclusion of late-payment penalties and court costs from insurance guarantee fund coverage for insolvent insurers

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.06.2017, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea deciziei nr. 6150/23.05.2017, cu consecinţa admiterii cererii de plată nr. x/28.06.2016 formulată de aceasta către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4447 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs A. S.A., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligaţia plăţii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată rezultate din creanţele de asigurare avute de recurentă faţă de societatea B. S.A., aflată în procedura falimentului.

Recurenta apreciază că este greşită interpretarea instanţei de fond potrivit căreia dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile şi/sau cheltuielile generate de propria sa culpă şi nu şi cele stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Recurenta a arătat că instanţa de fond în mod greşit a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i). din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. Arată că obligaţia de a achita penalităţi de întârziere este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

În al treilea rând, recurenta a arătat că faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată.

În al patrulea rând, recurenta a susţinut că referitor la faptul că FGA nu are calitatea de asigurător şi că funcţionează în temeiul Normei 16/2015 şi al Legii nr. 213/2015 şi nu cel referitor la legislaţia aplicabilă societăţilor de asigurare nu poate echivala cu exonerarea acestuia de la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere.

În al cincilea rând, recurenta arată că faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi faptul că Norma 16/2015 şi Legea nr. 213/2015 nu prevăd expres obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate.

În al şaselea rând, recurenta a precizat că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, iar orice separare a acestora şi încercare de plasare sub regimuri juridice diferite este nefirească şi lipsită de temei juridic.

În al şaptelea rând, recurenta arată că invocarea prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluţiei pronunţate este una greşită.

În al optulea rând, recurenta a arătat că obligaţia FGA de plată nu se limitează strict la creanţele de asigurare, iar o astfel de interpretare restrictivă vine în contradicţie cu raţiunea instituirii schemei de garantare, funcţiile pe care trebuie să le realizeze aceasta şi principiile sale de funcţionare

1.4. Apărările intimatului

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la motivele de recurs comunicate, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă, reclamanta A. S.A. a supus controlului judiciar Decizia nr. 6150/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea cererii de plată nr. x/28.06.2016 formulată de către reclamantă.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea reclamantei. A reţinut instanţa de fond că, prin cererea de plată nr. x/05.12.2016, reclamanta a solicitat pârâtului plata sumei de 23.827,56 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, al penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Prin Decizia nr. 6150/23.05.2017, supusă controlului judiciar, a fost respinsă cererea de plată, în principal, ca tardivă, şi în subsidiar, ca neîntemeiată în privinţa penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Astfel, în ceea ce priveşţe tardivitatea formulării cererii, instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cererea de plată se poate depune la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Faţă de aceste dispoziţii, în contextul în care în privinţa B. S.A. hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a rămas definitivă la data de 28.04.2016, rezultă că la data de 05.12.2016 reclamanta era decăzută din dreptul de recuperare a creanţei de asigurare din disponibilităţile pârâtului.

În continuare, referitor la motivul subsidiar de respingere a cererii de plată, în privinţa penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a reţinut că, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că Societatea de B. S.A. eventual datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Prin urmare, a concluzionat instanţa de fond că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Înalta Curte reţine că prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu au fost aduse critici cu privire la motivul principal pentru care a fost respinsă cererea de plată a reclamantei de către pârât şi menţinut de instanţa de fond, respectiv cu privire la faptul că este tardivă cererea de plată.

Criticile formulate de recurentă vizează respingerea despăgubirilor constând în penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Înalta Curte nu poate primi aceste critici formulate de recurenta-reclamantă având în vedere argumentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd faptul că: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

De asemenea, dispoziţiile art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului."

Ca atare, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, nefiind în sarcina fondului plata penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Or, fiind lămurit prin decizia pronunţată de Înalta Curte sensul noţiunii de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că penalităţile nu sunt creanţe de asigurare.

Înalta Curte reţine faptul că penalităţile reprezintă o sancţiune patrimonială, "pedeapsă civilă" aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de către debitor.

În cazul dedus judecăţii recurenta-reclamantă solicită penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

În acest caz penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât intimatul-pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile.

Penalităţile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancţiune de drept procesual civil aplicată de instanţa de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligaţie de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistenţa debitorului şi care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Reglementarea penalităţilor în C. proc. civ. la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviinţarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligaţiei de a face sau de a nu face.

Utilizarea penalităţilor prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanţial, în raporturile dintre creditor şi debitor, anterior obţinerii titlului executoriu şi începerii executării silite.

Constatând că nu sunt incidente cazuri de casare a sentinţei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4447 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2020.