Suspension of tax assessment enforcement upheld despite insolvency proceedings

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a solicitat:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019;

- anularea actului administrativ fiscal - Decizia de impunere nr. x/29.03.2016 a A.F.PJ. Suceava şi a actului anexă - subsecvent - Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/29.03.2016, anularea creanţei stabilite în sumă totală de 6.988.357 RON şi obligarea pârâtelor la radierea creanţei din evidenţele fiscale;

- anularea Deciziei referitoare la obligaţii de plată accesorii nr. 233 în cuantum de 199.633 RON pentru perioada 28.09.2015-31.03.2016;

- obligarea organului fiscal emitent al actului la despăgubiri în cuantum de 1.933.756 RON;

- suspendarea efectelor actului administrativ-fiscal, Decizia de impunere nr. x/29.03.2016, în temeiul art. 15 Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin încheierea nr. 7 din data de 26.06.2019 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată legal de administrator special d-nul B. şi prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016 până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

3. Cererile de recurs.

Împotriva încheierii nr. 7 din data de 26.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a arătat că admiţând cererea, în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, instanţa de fond a reţinut că aceasta este îndeplinită, după o cercetare sumară a apărărilor invocate vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 104 şi art. 109 din O.G. nr. 92/2003 rep. privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la durata de efectuare a inspecţiei fiscale şi termenul de emitere al deciziei de impunere.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Curtea de Apel Suceava a concluzionat că şi aceasta este îndeplinită, raportat la consecinţa producerii unui prejudiciu material, viitor şi previzibil, derivând din punerea în executare a actului administrativ fiscal, din perspectiva activităţii comerciale a reclamantei, a executării contractelor încheiate.

În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că ambele motive reţinute sunt neîntemeiate, argumentând în acest sens:

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Potrivit art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

În ceea ce priveşte prima condiţie prescrisă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat), se impune a fi reţinut faptul că întinderea puterilor instanţei în judecarea cererii de suspendare este limitată de faptul că nu este admisibilă prejudecarea fondului litigiului, prin urmare ea va fi, inevitabil, o cercetare sumară a aparenţelor de legalitate a actului administrativ fiscal.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele sunt îndrumate să îşi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, respectiv emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competentei sale, emiterea actului administrativ în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ sau modificarea importantă a actului în calea recursului administrativ.

Actul administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat şi acordat este motivat în fapt şi în drept, iar argumentele intimatei-reclamante nu puteau fi valorificate şi analizate în acest cadru procesual, fiind necesară în acest sens administrarea unui probatoriu în cursul unei judecăţi de fond. Pe cale de consecinţă, nu se putea stabili a priori în prezenta cauză că există indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza pe fond actul administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat.

În ceea ce priveşte condiţia "pagubei iminente", Curtea a concluzionat de o manieră expeditivă că aceasta este îndeplinită în speţă, raportat la consecinţa producerii unui prejudiciu material, viitor şi previzibil, derivând din punerea în executare a actului administrativ fiscal, din perspectiva activităţii comerciale a reclamantei, a executării contractelor încheiate.

În acest sens, judecătorul fondului a reţinut că dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu afectează caracterul executoriu al deciziei de impunere, caracter ce rezultă din cuprinsul normelor fiscale, indiferent care ar fi regimul aplicabil creanţei în desfăşurarea procedurii insolventei.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa nu analizat şi nu a valorificat apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare, în legătura cu situaţia juridica a reclamantei S.C. A. S.R.L..

Astfel, prin încheierea nr. 269/6.05.2016 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul Tribunalului Suceava nr. 1889/86/2014 a fost admisă cererea formulată de debitorul S.C. A. S.R.L. şi s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva acestuia.

Ulterior, prin sentinţa nr. 412/7.07.2017, judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare a activităţii S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 139 din Legea nr. 85/2014.

De la data deschiderii procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului S.C. A. S.R.L., respectiv 6.05.2016, executarea silită a Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016 este suspendată de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 - "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor (...)".

Pe cale de consecinţă, începând cu data sus menţionată, creanţa fiscală stabilită prin Decizia de impunere nr. x/29.03.2016 nu mai putea fi executată silit prin procedura reglementată de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a aprecia asupra caracterului fondat al cererii de suspendare, instanţa de judecată era ţinută să analizeze dacă, în raport cu situaţia juridică a reclamantei S.C. A. S.R.L., Decizia de impunere nr. x/29.03.2016 este executorie şi produce efecte juridice în procedura specială a insolventei, ulterior a reorganizării judiciare, reglementate prin Legea nr. 85/2014.

În acest sens, se reţine că în tabelul definitiv al creanţelor împotriva debitorului S.C. A. S.R.L. (anexat întâmpinării depuse la fond), creanţa Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice laşi este înscrisă sub condiţie suspensivă, cu consecinţa restrângerii dreptului la vot şi la distribuirea de sume în cadrul procedurii.

În concluzie, raportat la actul procedural întocmit de administratorul judiciar şi contrar celor reţinute în motivarea încheierii recurate, rezultă că Decizia de impunere nr. x/29.03.2016 nu are caracter executoriu şi nu este aptă să producă efecte juridice în procedura reorganizării judiciare a debitorului S.C. A. S.R.L..

În egală măsură, precizează că nivelul creanţelor fiscale stabilite suplimentar nu poate constitui un motiv pentru admiterea cererii de suspendare. Astfel, este necesar ca reclamanta să fie ameninţată cu producerea unei pagube iminente şi ireparabile, precum şi să facă dovada acestui aspect, I.C.C.J. reţinând, în cauze similare, că simpla menţionare a creanţei contestate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o asemenea pagubă.

Executarea unei obligaţii bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004.

Măsura suspendării executării actului administrativ fiscal este o măsura excepţională. Actul administrativ fiscal constituie titlu executoriu, neexecutarea acestuia fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept. Suspendarea executării actului administrativ, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu, care poate fi primită doar în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 5191/27.10.2005, reţinând că "prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea ceea ce într-un stat de drept este de neconceput. Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate".

În concluzie, în raport de cele expuse, apreciază că în speţă nu erau îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, iar cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016 trebuia respinsă ca nefondată, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Prin motivele de recurs formulate, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat că încheierea primei instanţe este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În primul rând, invocă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în considerarea următoarelor aspecte:

Art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala, prevede:

"Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare Agenţia, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat, conform legii".

De asemenea, art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din actul normativ menţionat mai sus, dispune:

"(1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, se înfiinţează în subordinea Agenţiei direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică.

(2) Oraşele în care au sediul direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, aria de competenţă a acestora, precum şi lista direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti care se reorganizează ca direcţii generale regionale ale finanţelor publice sunt cele prevăzute în anexa nr. 2".

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ conţine definiţiile unor termeni specifici contenciosului administrativ, preluate, de altfel, din literatura juridică de specialitate, şi care, conturează foarte clar specificul raporturilor juridice procesuale în materia contenciosului administrativ, respectiv acela că, părţile unui astfel de raport juridic procesual sunt persoana vătămată, pe de o parte, şi autoritatea administrativă emitentă a actului vătămător, pe de altă parte.

Astfel, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (1) lit. c), art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, din coroborarea cărora rezultă foarte clar că părţile unui litigiu de contencios administrativ sunt persoana vătămată şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, fără să lase loc vreunei alte interpretări.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată . . . . . . . . . . . .".

În raport de petitul cererii de chemare în judecată, precum şi de emitentul actului administrativ a cărui suspendare s-a pronunţat de către instanţă, consideră că este întemeiată excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a instituţiei în ceea ce priveşte decizia de impunere emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Faţă de argumentele expuse mai sus, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin care a invocat caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

De asemenea, a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 03 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte, a apărărilor din întâmpinările intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicţional declanşat are ca obiect suspendarea efectelor actului administrativ-fiscal, Decizia de impunere nr. x/29.03.2016, în temeiul art. 15 Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

Prima instanţă a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată legal de administrator special d-nul B. şi prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016 până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, reţinând că cele două condiţii impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite.

Cu privire la existenţa cazului bine justificat s-a reţinut că, depăşirea duratei de efectuare a inspecţiei fiscale (11 luni în loc de 3 luni, aşa cum dispun prevederile art. 104 Codul de procedură fiscală), nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 109 Codul de procedură fiscală în sensul că decizia de impunere nu a fost emisă în termen de 30 zile de la data finalizării inspecţiei fiscale, atestă îndeplinirea acestei condiţii pentru a se dispune suspendarea.

Cu privire la necesitatea prevenirii unei pagube iminente s-a reţinut că, punerea în executare a actului administrativ atacat va produce efecte asupra activităţii comerciale a reclamantei, a executării contractelor încheiate, cu consecinţa producerii unui prejudiciu material, viitor şi previzibil.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual acestora, după cum urmează:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x din 29.03.2016, Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016 emise de AJFP Suceava, precum şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din data de 19.04.2019, emisă de ANAF.

În acest context, se constată că în speţa de faţă, calitate procesual pasivă deţine atât autoritatea publică emitentă a actului administrativ fiscal (decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală), cât şi autoritatea ierarhic superioară care a soluţionat contestaţia formulată în recursul graţios, respectiv autoritatea emitentă a deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Chiar dacă prin încheierea nr. 7 din data de 26 iunie 2019 s-a dispus suspendarea efectelor actului administrativ-fiscal emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, respectiv Decizia de impunere nr. x/29.03.2016, în temeiul art. 15 Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, cadrul procesual pasiv a fost stabilit în mod corect de prima instanţă în raport de circumstanţele cauzei şi de petitul cererii principale.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

In cauza de faţă acest motiv nu este incident deoarece, interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale şi probatoriilor administrate în cauză este corectă, iar situaţia premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realităţii.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 104 Codul de procedură fiscală stabilesc că "Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni", însă potrivit pct. 7 şi pct. 9 din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2016, emis de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, durata inspecţiei fiscale a fost de 11 luni, fără perioade de suspendare.

Prin urmare, după o cercetare sumară a apărării formulate aceasta pare a fi confirmată de înscrisurile aflate la dosar. Este adevărat că examinarea motivelor pentru care a fost depăşită durata de efectuare a inspecţie, cât şi a vătămării produse intimate-reclamante urmează a fi examinate odată cu cercetarea pe fond a cauzei, însă la o verificare sumară susţinerea acesteia în mod corect a fost apreciată ca întemeiată.

Sub acest aspect nu poate fi primită critica recurentei-pârâte conform căreia termenele stabilite de dispoziţiile art. 104 şi art. 109 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare au natura unor termene de recomandare atât timp cât acestea menţionează în mod expres că "Durata efectuării inspecţiei fiscale ...nu poate fi mai mare de 3 luni", iar instanţa de fond a constatat că aceasta a fost depăşită, fără perioade de suspendare, precum şi faptul că decizia de impunere nu a fost emisă în termen de 30 zile de la data finalizării inspecţiei fiscale.

În ceea ce priveşte condiţia "pagubei iminente", recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanţe din perspectiva dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 apreciind că în raport de aceste dispoziţii creanţa fiscală stabilită prin Decizia de impunere nr. x/29.03.2016 nu mai putea fi executată silit prin procedura reglementată de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată având în vedere că, deşi dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabilesc că "De la data deschiderii procedurii de insolvenţă se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului", acest text nu afectează caracterul executoriu al deciziei de impunere, caracter ce rezultă din cuprinsul normelor fiscale, indiferent care ar fi regimul aplicabil creanţei în desfăşurarea procedurii insolvenţei. Examinarea întrunirii condiţiilor pentru suspendarea deciziei de impunere se realizează prin raportare strictă la condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că ar mai exista şi o altă cauză de suspendare nu este relevantă pentru soluţionarea cererii pendinte, indiferent care ar fi regimul juridic aplicabil sau consecinţele modului de desfăşurare a procedurii insolvenţei, atât timp cât sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Într-adevăr, executarea unei obligaţii bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, însă împrejurările legate strict de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, precum şi impactul produs asupra activităţii comerciale a intimatei-reclamante, a executării contractelor încheiate, pot avea consecinţă directă asupra producerii unui prejudiciu material, viitor şi previzibil.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă în corpul legii.

Din actele dosarului rezultă că, prin sentinţa nr. 102/2019 din data de 15.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2016, ca nefondată; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016; a respins cererea de anulare a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016, ca inadmisibilă; a admis, în parte acţiunea şi a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019 emisă de ANAF; a anulat Decizia de impunere nr. x din 29.03.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016 emise de AJFP Suceava.

Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, măsura suspendării executării Deciziei de impunere nr. x din 29.03.2016 emisă de AJFP Suceava, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Suceava, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Iaşi şi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională De Administrare Fiscală împotriva încheierii nr. 7 din 26 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.