FGA guarantee cap applies per subrogated claim, not per insurer creditor

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SOCIETATEA A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, anularea Deciziei nr. 2764/22.11.2016 emisă de intimat prin care se refuză plata către A. a sumei de 1.912 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/11.03.2016.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2081 din 31 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Societatea A. S.A., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu înălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 şi a C. civ., în ceea ce priveşte aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei în contextul dat.

A susţinut recurenta că instanţa de fond a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare, respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de prevederile Legii nr. 213/2015.

1.4. Apărările intimatei

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat de Societatea A. S.A., va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va admite în parte acţiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2764/22.11.2016 emisă de intimat prin care a refuzat plata către reclamanta A. a sumei de 1.912 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea formulată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 2764/22.11.2016, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, de 1912 RON, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligaţia de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.

Instanţa de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment A., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilităţile Fondului. Instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plăţile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar disputa dintre părţile litigante privind înţelesul acestei noţiuni a fost dezlegată de instanţa de fond. Astfel, instanţa a reţinut că este necontestat de către pârât faptul că reclamanta, în urma subrogării în drepturile asiguraţilor săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deţinând mai multe creanţe de asigurări. De altfel, reclamanta figurează înscrisă ca unic creditor de asigurare în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei A., publicat în B.P.I nr. 6676/04.04.2016, la poziţia nr. 513, ca deţinătoare a mai multor creanţe de asigurare, având o valoare acceptată de 12.300.833 RON.

A apreciat instanţa de fond că reclamanta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obţine de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii, prin acoperirea în mod egal a creanţelor de asigurări deţinute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurenţa sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plăţii integrale a tuturor creanţelor de asigurări.

Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate, având în vedere că instanţa de primă jurisdicţie a pronunţat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susţină motivarea pe pct. 6 a recursului.

Înalta Curte reţine că este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Având în vedere decizia pronunţată de instanţa supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât şi interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanţa de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, precum şi a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.

Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.

Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei de plată reţinând că creditorul de asigurare a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.

Or, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de Societatea A. S.A., va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va admite în parte acţiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2081 din 31 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Admite în parte acţiunea.

Anulează Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA.

Obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/29.02.2016 formulată de reclamantă.

Obligă intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurenta Societatea A. S.A.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2020.