Suspension of tax objection pending criminal referral invalidated by four-year delay without initiated prosecution and direct challenge to tax assessment deemed inadmissible

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2017, sub numărul x/2017, reclamanta A. S.R.L a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generala Regionala A Finanţelor Publice Iasi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala - Directia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 247/28.09.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. înregistrata la DGSC din cadrul ANAF sub nr. x, emisa de ANAF - DGSC, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscala pentru persoane juridice înregistrata sub nr. F-VS 104 din 15.06.2016 emisa de AJFP Vaslui, raportul de inspecţie fiscala înregistrat sub nr. F-VS 90 din 15.06.2016 emisa de AJFP Vaslui, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4142 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal Respinge cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Vaslui, Agenţia Naţională de Administare Fiscală - Direcţia Generala de Solutionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4142 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei detaliate prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că atât DGSC, cât şi instanţa de fond au reţinut în mod eronat legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, pe motiv că au fost sesizate organele de urmărire penală.

Astfel, în sentinţa recurată instanţa reţine regula cunoscută în sensul că penalul ţine în loc civilul, însă art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. precizează "când s-a început urmărirea penală", ceea ce nu este cazul speţei de faţă, în care doar au fost sesizate organele de urmărire penală.

A mai apreciat recurenta că din prevederile art. 277 Codul de procedură fiscală, care a constituit temeiul de drept al suspendării soluţionării contestaţiei fiscale, rezultă două teze, respectiv: "bănuiala legată de săvârşirea unor infracţiuni" în domeniul de interes al inspecţiei fiscale şi o "imposibilitate " a organului fiscal de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi a mijloacelor de probă care îi sunt accesibile, astfel că numai anumite categorii de infracţiuni pot justifica suspendarea soluţionării contestaţiei.

Mai mult decât atât, simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, neputându-se pune semn de egalitate între "fictivitate" şi "nedeductibilitate", astfel cum se evidenţiază în hotărârea CJUE pronunţată în cauza 277/14.

Or, o astfel de situaţie poate conduce la executarea silită a deciziei de impunere pentru că subiectului fiscal îi este interzis accesul la justiţie pentru a contesta decizia de impunere înainte de a avea o soluţie la contestaţia administrativă.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că instanţa de fond a preluat susţinerile DGSC referitor la termenul acordat pentru formularea unui punct de vedere, în sensul că societatea ar fi avut timpul necesar şi că deşi a primit înştiinţarea după data la care ar fi trebuit să se prezinte, ar mai fi avut 15 zile la dispoziţie, precum şi susţinerile privitoare la decizia de impunere nr. xnr. 104/15.06.2016.

În fine, recurenta-reclamantă a criticat legalitatea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscala pentru persoane juridice înregistrata sub nr. F-VS 104 din 15.06.2016 emisa de AJFP Vaslui şi a raportul de inspecţie fiscala înregistrat sub nr. F-VS 90 din 15.06.2016 emisa de AJFP Vaslui, apreciind că facturile emise de reclamantă au fost legal întocmite pentru achiziţiile de mărfuri ce au fost utilizate de societate în folosul desfăşurării de operaţiuni taxabile, respectiv în vederea revânzării, livrările de bunuri au fost realizate efectiv, reclamanta nu a luat parte la un mecanism al unei fraude şi nu a avut de unde să cunoască faptul că furnizorii furnizorilor au un comportament fiscal neadecvat, şi, pe cale de consecinţă, obligaţiile de plată stabilite suplimentar privind TVA şi impozit pe profit nu au la bază un motiv de fapt şi un temei de drept corelativ.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

În esenţă, intimata a susţinut că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că organele fiscale au asigurat respectarea dreptului la apărare al contribuabilului, drept care nu a fost îngrădit, acesta având posibilitatea formulării unei contestaţii fiscale pe cale administrativă, de care a şi uzat.

De asemenea, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite două cele condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală privind suspendarea soluţionării contestaţiei, având în vedere că au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unor infracţiuni şi că faptele respective au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, făcând trimitere în acest sens la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la jurispudenţa CEDO.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care judecarea cauzei a fost amânată la data de 9 septembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 6 din C. proc. civ. au fost invocate formal de către recurenta-reclamantă, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind formulate critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate şi prin prisma cărora să se efectueze controlul judiciar.

De asemenea, în ceea ce priveşte criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate cu privire la nerespectarea dreptului contribuabilului de a fi informat şi ascultat în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii, recurenta expunând aceleaşi argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, care, în mod judicios, au fost analizate de prima instanţă.

Însă în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. după cum urmează.

Reţine instanţa de recurs că prin decizia de impunere nr. x/15.06.2016 emisă de A.J.F.P. Vaslui în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.06.2016, în sarcina reclamantei A. S.R.L. s-a stabilit suplimentar de plată suma totală de 19.293.435 RON, reprezentând 4.567.801 RON impozit pe profit, 3.167.594 RON accesorii aferente impozitului pe profit, 6.850.584 RON TVA şi 4.707.456 RON accesorii aferente TVA-ului.

Împotriva acestei decizii de impunere, reclamanta a formulat contestaţie fiscală înregistrată la Decizia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care a fost soluţionată prin decizia nr. 247/28.09.2016 în cadrul căreia organul fiscal a constatat că la emiterea deciziei de impunere a fost respectat dreptul contribuabilului de a fi informat şi ascultat şi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.

În acest context, societatea A. S.R.L. s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în cauza ce face obiectul recursului de faţă, cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 247/28.09.2016 şi de obligare a pârâtelor la soluţionarea, pe fond, a contestaţiei cu care au fost învestite, precum şi anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscala pentru persoane juridice înregistrată sub nr. F-VS 104 din 15.06.2016 emisa de AJFP Vaslui şi a raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. F-VS 90 din 15.06.2016 emisă de AJFP Vaslui.

În decizia astfel atacată, s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală au constatat că societăţile B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., principalii furnizori ai A. S.R.L., au realizat achiziţii de la societăţi comerciale care nu declară livrările efectuate, nu sunt înregistrate la organele fiscale teritoriale ca plătitoare de TVA, au certificatul de plătitor TVA anulat, introducând mărfuri în circuitele comerciale fără a înregistra în evidenţa contabilă obligaţii de plată de natura impozitului pe profit, respectiv TVA de plată. Totodată au constatat că acest circuit tranzacţional a fost creat între aceleaşi societăţi, care îndeplinesc atât calitatea de furnizor, cât şi pe cea de beneficiar, iar administratorul A. S.R.L., controlează mai multe societăţi din lanţul tranzacţional.

Organele fiscale au apreciat că faptele descrise mai sus referitoare la impozitul pe profit şi TVA pot întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prejudiciul stabilit fiind în sumă totală de 19.293.435 RON, motiv pentru care au întocmit sesizarea penală nr. 748/22.07.2016 pe care au înaintat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.06.2016, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. x/15.06.2016, şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că în speţă se pune problema înregistrării de achiziţii care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, constând în crearea de TVA deductibilă şi diminuarea profitului pentru A. S.R.L., ultima societatea din lanţul de tranzacţionare, în vederea diminuării obligaţiilor fiscale.

Organele de inspecţie fiscală au reţinut că şi în situaţia în care condiţiile de formă pentru exercitarea dreptului de deducere TVA ar fi îndeplinite, respectiv dacă ar exista documente justificative, reclamanta nu are drept de deducere în condiţiile în care operaţiunile nu sunt reale.

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptaşilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu este cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, au concluzionat că Decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

Înalta Curte constată că temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, "organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Din lecturarea conţinutului acestui articol, rezultă faptul că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, desigur, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată.

În acelaşi timp, instanţa de control judiciar observă că adoptarea măsurii analizate este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În acest sens, în cuprinsul deciziei nr. 247/28.09.2016 s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Vaslui au formulat sesizarea penală nr. 748/22.07.2016 pe care au înaintat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu privire la faptul că societatea reclamantă a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fiscale de la diverşi furnizori, în care sunt înscrise operaţiuni fără un conţinut economic, scopul fiind acela de a crea un avantaj societăţii prin deducerea de cheltuieli şi TVA înscrise în documente care nu atestă operaţiuni reale, prejudiciind astfel bugetul statului cu suma totală 19.293.435 RON, sumă la care se referă şi Decizia de impunere nr. x/15.06.2016.

Examinând decizia atacată, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată însă că, deşi, formal, măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, oportunitatea măsurii nu a fost corect apreciată, în special ţinând seama de principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale, exigenţă a statului de drept care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Ca atare, litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

În România, principiul celerităţii este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituţie, care prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază ca fiind semnificativă împrejurarea că decizia de impunere nr. x a fost emisă la data de 15.06.2016, că debitele stabilite în sarcina recurentei-reclamante au vizat perioada 01.10.2010-31.03.2015, iar suspendarea procedurii de soluţionare a recursului administrativ a fost dispusă prin decizia nr. 247/28.09.2016, dată de la care s-au scurs aproape 4 ani, perioadă care nu corespunde cerinţei termenului rezonabil.

Mai mult decât atât, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a derulat din anul 2016 şi până în prezent, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală - premisă a suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmării penale.

În fine, instanţa de control judiciar constată că soluţionarea contestaţiei administrative, care implică analiza realităţii operaţiunilor, poate avea loc pe baza aspectelor avute în vedere la emiterea actului de impunere.

În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condiţiile în care soluţia adoptată de autoritatea de soluţionare a contestaţiei administrative nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi interesul legitim privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, constatând că măsura suspendării generează o întârziere nepermisă a soluţionării cauzei fiscale, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/15.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/15.06.2016, emise de AJFP Vaslui, Înalta Curte apreciază că aceasta este inadmisibilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 din C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit articolului 22 alin. (1) din acelaşi Cod:

"Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", obligativitatea de respectare a principiului legalităţii decurgând primordial din prevederile constituţionale care statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată fiind prevăzute numai prin lege (art. 124,126 din Constituţia României).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că procesul trebuie să se desfăşoare potrivit normelor legale care-l reglementează atât în ceea ce priveşte judecata şi executarea silită, cât şi sub aspectul competenţei, compunerii şi constituirii instanţei.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Rezultă cu claritate din aceste dispoziţii că face obiectul sesizării instanţei de contencios-administrativ decizia emisă în solutionarea contestaţiei administrativ-fiscale, împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, şi nu actele administrative fiscale la care decizia se referă.

Legea nr. 207/2015 recunoaşte o singură situaţie în care contestatorul se poate adresa instanţei de contencios administrativ cu acţiune directă împotriva actului administrativ fiscal, şi anume aceea prevăzută de art. 281 alin. (5), în care contestaţia administrativă nu a fost soluţionată în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Aşadar, Titlul VIII din Legea nr. 207/2015, cu referire concretă la art. 281, reglementează o procedură specială de contestare a actului administrativ fiscal, obiectul controlului instanţei de contencios administrativ neputându-l constitui decât decizia de soluţionare a contestaţiei, instanţa de contencios fiind chemată a verifica dacă, în raport de susţinerile părţilor formulate în cuprinsul contestaţiei administrative, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei, contestaţia a fost corect soluţionată. Chiar dacă acest control implică şi verificarea legalităţii actului administrativ-fiscal contestat, anularea acestui act nu poate fi dispusă decât ca urmare a anulării, într-un prim capăt de cerere, a deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalităţii, care constituie o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei, astfel că cererea analizată este inadmisibilă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata-pârâtă a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, instanţa de control judiciar răspunzându-le implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, acţiunea, va anula Decizia nr. 247/28.09.2016 de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă, va obliga pârâta ANAF - DGSC să procedeze la soluţionarea contestaţiei înregistrată la DGSC - ANAF sub nr. x, va respinge cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/15.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/15.06.2016, emise de AJFP Vaslui, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4142 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Anulează Decizia nr. 247/28.09.2016 de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă.

Obligă pârâta ANAF - DGSC să procedeze la soluţionarea contestaţiei înregistrată la DGSC - ANAF sub nr. x.

Respinge cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/15.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/15.06.2016, emise de AJFP Vaslui, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.