Public official salary litigation: Jurisdiction of court at claimant’s domicile versus union’s headquarters under Law 554/2004

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

1. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în numele şi pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, a solicitat obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum şi obligarea pârâtului la calcularea şi achitarea diferenţelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare funcţie în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ţinând cont de condiţiile de studii şi de vechime, şi cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflaţie respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 şi până la data plăţii efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 695 din data de 16 octombrie 2019, Tribunalul Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, formulate de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în numele şi pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. şi E., împotriva pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, având ca obiect litigiu cu funcţionari publici, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Arad a reţinut că reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în numele şi pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, a solicitat obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum şi obligarea pârâtului la calcularea şi achitarea diferenţelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare funcţie în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ţinând cont de condiţiile de studii şi de vechime, şi cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflaţie respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 şi până la data plăţii efective.

Instanţa a reţinut că, prezentul litigiu are ca obiect drepturile salariale ale funcţionarilor publici, motiv pentru care, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/2009, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe". Aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială şi funcţională a instanţei de judecată, în cauzele privind raportul de serviciu al funcţionarului public, respectiv competenţa ratione materiae care aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Cu toate acestea, dispoziţiile sus citate nu stabilesc competenţa teritorială a instanţei competente să soluţioneze astfel de litigii, motiv pentru care, ele se completează cu prevederile legislaţiei muncii, după cum rezultă din dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora:

"dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice". Ca atare, prezentul litigiu nu poate fi disociat de legislaţia muncii, el privind un raport de muncă al funcţionarului public, motiv pentru care îi sunt aplicabile şi prevederile din legislaţia muncii, cu care se completează prevederile Legii Statutului funcţionarilor publici.

Or, în materia legislaţiei muncii, potrivit celor statuate de instanţa supremă în cuprinsul Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunţată în interesul legii, în dosar nr. x/2012:

"prin instituirea dreptului organizaţiilor sindicale de a formula acţiuni în justiţie în numele membrilor lor, chiar şi în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziţie procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizaţii, depăşind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală. Această interpretare a dispoziţiilor art. 28 a fost susţinută de o parte a jurisprudenţei, dar şi de doctrina care a abordat direct situaţia calităţii procesuale a organizaţiilor sindicale din perspectiva dispoziţiilor menţionate anterior, aşa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizaţiilor sindicale de a formula acţiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizaţiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Această concluzie se desprinde atât din formularea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, situaţie în care interesele sunt cu precădere individuale, cât şi din dispoziţiile fostului art. 282 din Codul muncii (actual art. 267 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părţi în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariaţi, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale ori al C. proc. civ.

Ţinând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse şi conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenţei şi doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizaţiile sindicale acţionează în calitate de reclamante, a reprezentat şi voinţa legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, şi anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.

Atât timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare şi aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenţei teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor membrilor organizaţiei sindicale.

Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care organizaţia sindicală acţionează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripţiile unor tribunale diferite, în acelaşi temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizaţiei sindicale.

În concluzie, raportat la acţiunile reglementate expres de lege, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant".

În consecinţă, nu se poate susţine că sindicatul are doar un drept de reprezentare, acţionând în numele membrilor săi, întrucât s-a statuat că acesta are legitimare procesuală activă şi nu este doar un simplu mandatar. De altfel, în legea nouă, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, se dispune expressis verbis faptul că "în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă". Ca atare, sindicatul are calitate procesuală activă de a acţiona în numele membrilor săi în calitate de reclamant, iar, potrivit Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în dosar nr. x/2012, "în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant".

Prin urmare, în condiţiile în care, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în calitate de reclamant, îşi are sediul în Municipiul Bucureşti, rezultă că, Tribunalul Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale nu este competent teritorial de a soluţiona prezentul litigiu, competenţa teritorială de soluţionare a acestuia, aparţinând Tribunalului Bucureşti, în a cărui raza teritorială este situat sediul reclamantului.

În consecinţă, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu şi a declina competenţa de soluţionare a cererii, formulate de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în numele şi pentru membrii de sindicat, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.11.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2344 din data de 24 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D. şi E., toţi prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual şi pe pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, în favoarea Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, în fapt, acţiunea este formulată în numele reclamanţilor, în calitate de membri ai sindicatului reclamant şi are ca obiect litigiu privind funcţionarii publici, respectiv plata unor drepturi salariale.

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât reclamanţii sunt funcţionari publici, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."

Se constată aşadar că Legea nr. 188/1999 nu reglementează competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor privind drepturile salariale ale funcţionarilor publici, astfel că pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze un astfel de litigiu, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 (cu modificările aduse prin Legea nr. 212/2018), potrivit cărora "(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului. 4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

În cauză, sindicatul acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor săi, dar în baza unor împuterniciri scrise din partea acestora, sindicatul fiind reprezentantul acestora în faţa instanţei, nefiind şi titularul drepturilor salariale deduse judecăţii. Ca atare, nu se poate reţine incidenţa Capitolului VI din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în cauză nefiind incidente normele de drept comun, în condiţiile în care norma specială prevăzută de art. 109 din Legea nr. 188/1999 califică în mod evident litigiul ca unul de contencios administrativ, în care dreptul comun este reprezentat de Legea nr. 554/2004, atât sub aspectul normelor de competenţă, cât şi al procedurii de judecată şi al căilor de atac.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii, Tribunalul reţine că aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv a unei norme de competenţă reglementate de Codul muncii şi la recunoaşterea calităţii procesuale active a organizaţiei sindicale. Argumentele deciziei pronunţate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoaşterea legitimităţii procesuale a organizaţiei de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres şi, pe cale de consecinţă, stabilirea competenţei, doar în această ipoteză, la sediul sindicatului.

Chiar şi anterior pronunţării acestei decizii, în materia contenciosului administrativ sindicatul avea recunoscută calitatea de subiect activ în lumina dispoziţiilor art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, însă în speţă, sindicatul nu acţionează în nume propriu, ci ca reprezentant convenţional al reclamanţilor, conform împuternicirilor depuse la dosar.

Ca atare, Decizia nr. 1/2013 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, în condiţiile în care prin respectiva decizie, statuându-se legitimarea procesuală activă a sindicatelor de a acţiona în justiţie în numele membrilor săi, s-a stabilit ca, în acele situaţii, acţiunile să fie introduse la instanţele de la sediile sindicatelor. În cauză însă, persoanele fizice ce exercită funcţia publică au calitatea de reclamanţi, şi nu sindicatul, care exercită doar calitatea de reprezentant al acestora.

În sensul de mai-sus Tribunalul a reţinut, de altfel, şi jurisprudenţa ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea conflictelor negative de competenţă (ex. Decizia nr. 406/06.02.2018)

Totodată, Tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 929/18.02.2020 a ÎCCJ-SCAF, instanţa supremă a reţinut în soluţionarea unui conflict de competenţă identic, faptul că "Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Având în vedere numărul mare de conflicte de competenţă cu care a fost sesizată instanţa supremă, asupra acestei probleme de drept, la data de 22 mai 2017, în şedinţa de unificare a practicii secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit cu titlu de principiu că, în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare de la acea dată, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

Această soluţie a fost ulterior consacrată legislativ prin Legea nr. 212/2018, în sensul introducerii alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Înalta Curte a reţinut că, sindicatul acţionează în numele membrilor săi, menţionaţi în tabelul anexat cererii, în baza unei împuterniciri din partea acestora, organizaţia fiind reprezentantul acestora în faţa instanţei.

În aceste condiţii, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său, astfel că va stabili competenţa în favoarea Tribunalului Arad, reclamanţii având domiciliul în raza teritorială a acestei instanţe.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa precizează aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv a unei norme de competenţă reglementată de codul muncii şi la recunoaşterea calităţii procesuale active a organizaţiei sindicale.

Argumentele deciziei pronunţate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoaşterea legitimităţii procesuale a organizaţiei de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres şi, pe cale de consecinţa, stabilirea competenţei, în această ipoteză, la sediul sindicatului." (subl. n.)

Jurisprudenţa neunitară a instanţelor cu privire la acest aspect a determinat modificarea Legii nr. 554/2004, prin art. 10 alin. (3) şi (4) adoptându-se o nouă soluţie legislativă privind competenţa instanţei de la domiciliul funcţionarilor publici, tocmai în scopul evitării supraaglomerării şi în scopul echilibrării volumului de activitate al instanţelor din municipiul Bucureşti (Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti) care, anterior Legii nr. 212/2018, judecau practic toate cauzele privind funcţionari publici formulate de organizaţiile sindicale, având în vedere că în cvasitotalitatea lor, acestea au sediul în municipiul Bucureşti.

Din verificarea elementelor de identificare ale funcţionarilor publici reclamanţi, se constată că aceştia au domiciliul în judeţul Arad.

În aceste condiţii, Tribunalul a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, instanţă cu competenţă de atribuţiune de la domiciliul reclamanţilor.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum şi obligarea pârâtului la calcularea şi achitarea diferenţelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru fiecare funcţie în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ţinând cont de condiţiile de studii şi de vechime, şi cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflaţie respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 şi până la data plăţii efective.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe se referă la stabilirea competenţei teritoriale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanţe aflate în conflict negativ de competenţă au reţinut că pentru soluţionarea acestor tipuri de acţiuni competenţa de soluţionare aparţine completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcţionar public.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. (2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres."

Însă, în privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcţionari publici, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată in vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanţe - 10.10.2018), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competenţa stabilită de textul de lege mai sus menţionat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

De asemenea, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:

"(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de faţă, deşi prin acţiunea pendinte se urmăreşte plata unor drepturi băneşti în favoarea membrilor de sindicat, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrilor de sindicat (aspect ce rezultă şi din petitul acţiunii deduse judecăţii), iar calitatea de reclamant revine membrilor de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum şi interesul promovării acţiunii aparţine acestora.

Înalta Curte, având în vedere că reclamanţii au solicitat plata unor drepturi băneşti, izvorâte din raporturi de muncă, precum şi faptul că aceştia au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Arad, constată că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., D., C., B. şi E., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, în favoarea Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.