Municipal Mayor's Incompatibility with Individual Enterprise Status as a Natural Person Merchant Under Law No. 161/2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/29.03.2016, întocmit de pârâtă.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1445 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 11 ianuarie 2017.

1.4. La data de 6 martie 2017, reclamantul A. a depus o cerere precizatoare şi completatoare a motivelor de nelegalitate invocate împotriva raportului de evaluare contestat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 134 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 134 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că prima instanţă nu a analizat cererea precizatoare şi completatoare a acţiunii iniţiale, depuse la data de 06.03.2017, nefăcând vreo menţiune în considerente cu privire la depunerea acestei cereri.

A considerat reclamantul că sunt încălcate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul sentinţei nefiind arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale. Instanţa de fond s-a limitat la a analiza grupat o parte din susţinerile intimatei, fără a arăta în ce a constat cazul de incompatibilitate reţinut prin raportul de evaluare, respectiv împrejurarea concretă, de natură a genera o astfel de situaţie, care să fie imputabilă reclamantului.

Recurentul-reclamant a susţinut că în cauză s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a existat vreo ingerinţă în exercitarea demnităţii publice, a fost respectat principiul transparenţei decizionale, iar activitatea imputată nu a fost de natură să influenţeze îndeplinirea obligaţiilor oficiale ce-i reveneau reclamantului. De altfel, raportul de evaluare nu indică în mod concret cum au fost încălcate obligaţiile de integritate şi transparenţă decizională.

În opinia recurentului, sintagma de "comerciant persoană fizică" nu i se aplică, noţiunea de "apicultor" nefiind sinonimă cu cea de comerciant, iar recurentul nu a efectuat acte de comercializare a produselor apicole. Prin lege, crescătorii de albine au un statut aparte, fiind producători care, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 383/2013, efectuează o îndeletnicire tradiţională, cu rol ecologic şi social. Această ramură zootehnică nu se identifică cu activitatea de exercitare a unor fapte de comerţ, astfel cum sunt acestea indicate în art. 3 din Codul comercial.

A susţinut recurentul-reclamant că simpla înregistrare a întrepriderii individuale nu conduce la existenţa unei stări de incompatibilitate, fără o analiză concretă a situaţiei sau a naturii speţei. Existenţa stării de incompatibilitate nu implică doar analiza unui factor formal, ci şi a unui factor subiectiv, respectiv a condiţiilor sau împrejurărilor concrete care pot conduce la concluzia unei inadecvări a funcţiei sau la naşterea unor dubii cu privire la modul de îndeplinire a funcţiei de demnitate publică. Aceste aspecte, deşi invocate în faţa instanţei de fond, nu au fost analizate, din perspectiva verificării în concret a condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 161/2003.

De asemenea, recurentul-reclamant a considerat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi în privinţa dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008. A susţinut că dosarul său de candidat a fost anterior verificat de către Biroul Electoral de Circumscripţie de Votare, iar problema incompatibilităţii nu a fost vreodată ridicată la nivelul secretariatului prefecturii.

Legea nr. 161/2003 nu defineşte incompatibilitatea, art. 80 din acest act normativ având doar caracterul unei norme de trimitere, iar legislaţia naţională nu poate deroga de la Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, care stabileşte că nu poate exista o stare de incompatibilitate sau de conflict de interese fără probarea existenţei unui interes material, care să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate.

În opinia recurentului, norma internă nu respectă regulile de tehnică legislativă cu privire la cerinţele de precizie şi claritate, ducând în practică la situaţii în care organele publice adaugă la lege împrejurări nedescrise ori definite de norma aplicabilă.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant, interdicţia de a face parte din alte entităţi poate fi justificată doar de existenţa unui interes serior, care să conducă la ideea unei ingerinţe în exercitarea demnităţii publice. În realitate, existenţa situaţiei de incompatibilitate a fost considerată a exista prin simpla consacrare legislativă, fără a fi realmente analizată în raport de împrejurările cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele expuse în cuprinsul actului procesual aflat la dosarul Înaltei Curţi.

5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin cererea înregistrată la data de 9 septembrie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a) Cu privire la interpretarea art. 49 şi art. 50 din Carta Drepturilor Fudamentale a Uniunii Europene, respectiv dacă în aplicarea acestor texte este permis statelor membre să adopte în legislaţia naţională norme prin care pentru aceeaşi faptă de conflict de interese să fie reglementate în paralel două răspunderi juridice şi mai multe sancţiuni penale şi administrative?

b) Dacă aceeaşi faptă prevăzută în două contexte, unul penal (art. 2531 din C. pen. 1968 şi art. 301 din C. pen.) şi unul administrativ (art. 70, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 din Legea nr. 176/2010) se circumscrie principiilor de drept ale Uniunii Europene prezentate în Tratatul Uniunii Europene şi în Directivele Consiliului European?

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurentul-reclamant a redat textele din legislaţia naţională, menţionate în cuprinsul celei de-a doua întrebări formulate.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Referitor la cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Tot în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Înalta Curte constată că, prin prima întrebare preliminară propusă de recurentul-reclamant, se solicită opinia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea prevederilor cuprinse în art. 49 şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Dincolo de indicarea formală a art. 49 şi 50 TFUE, recurentul-reclamant nu a arătat motivele pentru care apreciază a fi aplicabile în cauză aceste prevederi. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, recurentul-reclamant a făcut o trimitere generală la "principiile de drept ale Uniunii Europene prezentate în Tratatul Uniunii Europene şi în Directivele Consiliului European", fără a indica un principiu sau o normă de drept incidentă în speţă, de a cărei aplicare ar depinde soluţionarea cauzei.

Înalta Curte reţine că principiile de drept unional sau prevederile Cartei drepturilor fundamentale, a căror interpretare este cerută pe calea propunerii de adresare a întrebărilor preliminare, sunt incidente numai în situaţiile în care o altă normă de drept unional este, de asemenea, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, întrucât protecţia acestor principii generale ca şi a drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă este asigurată când statele membre acţionează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene. Când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu îşi găsesc aplicabilitatea nici principiile generale de drept unional, nici drepturile fundamentale garantate prin Cartă.

De asemenea, CJUE nu este competentă să examineze situaţia juridică respectivă doar pe temeiul principiilor generale de drept unional sau a invocării prevederilor Cartei drepturilor fundamentale, când nu există niciun element care să permită să se considere că litigiul priveşte interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene, alta decât principiile generale sau normele care figurează în Cartă (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa CJUE din 8 februarie 2016, în cauza C-407/15).

Conform jurisprudenţei CJUE (Hotărârea din 6 martie 2014, în cauza C-206/13, B., Hotărârea din 27 martie 2014, în cauza C-265/13, C.), noţiunea de punere în aplicare din cadrul art. 51 al Cartei necesită un anumit grad de legătură cu dreptul Uniunii Europene. În cazul în care o situaţie juridică nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, Curtea nu are competenţa de a se pronunţa asupra acesteia şi niciuna dintre prevederile invocate ale Cartei nu poate, în mod independent, să constituie baza unei astfel de competenţe.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că reclamantul nu a invocat vreo normă sau principiu de drept unional aplicabile raportului dedus judecăţii.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu există legătură între motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului şi conţinutul întrebărilor preliminare. Recurentul solicită ca interpretarea CJUE să intervină cu privire la conflictul de interese în cazul aleşilor locali, iar în speţă, chestiunea litigioasă priveşte o situaţie de incompatibilitate generată de deţinerea simultană a funcţiei de primar şi a calităţii de comerciant persoană fizică. Mai mult, sesizarea reclamantului este circumscrisă modului de aplicare a legii în cazul existenţei concomitente a unei răspunderi penale şi a uneia de tip administrativ, situaţie care nu a fost relevată în speţă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A..

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de cazurile de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

II.2.1. Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a invocat o pretinsă neanalizare a cererii precizatoare şi completatoare a acţiunii introductive, depuse la termenul din 06.03.2017, în dosarul Curţii de Apel Piteşti.

Deşi este reală susţinerea recurentului în sensul neprezentării, în considerentele sentinţei recurate, a depunerii acestei cereri şi a conţinutului său, Înalta Curte constată că această omisiune nu s-a reflectat şi în analiza de către instanţa de fond a argumentelor de nelegalitate formulate prin cererea precizatoare şi completatoare.

Astfel, reclamantul a invocat, suplimentar faţă de acţiunea iniţială, motive de nelegalitate referitoare la nerespectarea procedurii de evaluare, din perspectiva încălcării dreptului la apărare, precum şi aspecte referitoare la aplicarea în cauză a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, precum şi a art. 4 şi art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008, în ceea ce priveşte lipsa unei interferenţe între funcţia publică şi calitatea de membru al unei întreprinderi cu activitate în domeniul apicol. Or, aceste susţineri au fost analizate în mod efectiv de instanţa de fond, care a indicat atât motivele pentru care în speţă nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului în procedura de evaluare, cât şi motivele pentru care sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, raportat la art. 4, art. 6, art. 7 şi art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, starea de incompatibilitate existând în raport de deţinerea concomitentă a funcţiei publice şi a calităţii de comerciant persoană fizică.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa de fond a omis a analiza vreuna dintre pretenţiile ori susţinerile reclamantului A., astfel încât Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de reclamant, în cauză nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele recurentului-reclamant nu se subsumează acestui caz de casare, care priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat nemotivarea hotărârii atacate şi încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţineri care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recurentul-reclamant a susţinut că în cuprinsul sentinţei recurate nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale şi nu a fost analizat cazul de incompatibilitate prin raportare la situaţia concretă din speţă, fiind analizate doar argumentele pârâtei. Înalta Curte va respinge aceste critici de nelegalitate, ca nefondate, întrucât considerentele hotărârii susţin soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului şi susţinerile părţilor, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprins în raportul de evaluare contestat, precum şi apărărilor formulate de intimata-pârâtă, nu poate fi considerată o neanalizare a apărărilor reclamantului şi/sau o preluare integrală a apărărilor intimatei, în sensul celor susţinute de recurentul, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.2.3. Referitor la criticile încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, precum şi a art. 4 şi art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008.

Prin raportul de evaluare contestat, s-a reţinut că recurentul-reclamant A. a deţinut simultan, în perioada 20.10.2010 - 14.05.2015, atât funcţia de Primar al Comunei Scundu, cât şi calitatea de comerciant persoană fizică autorizată în cadrul D..

În ceea ce priveşte criticile vizând modalitatea în care prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reţine că recurentul a invocat, rezumativ, argumentul neîncadrării reclamantului în sintagma de "comerciant persoană fizică" şi cel al nedovedirii existenţei unei interferenţe asupra funcţiei publice prin activitatea prestată în cadrul întreprinderii individuale, în sensul neefectuării unor acte cu caracter comercial şi a respectării principiului transparenţei decizionale.

Sub aspectul calităţii de comerciant a reclamantului, Înalta Curte reţine că modalitatea de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele fizice este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008, care, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) stabileşte că: "Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.", iar art. 4 din acelaşi act normativ prevede că:

"Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale."

Corelativ, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, stabilesc obligativitatea întreprinderii individuale de a obţine înscrierea în registrul comerţului anterior începerii activităţii economice.

În acest context vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi sau determinabili, în scopul obţinerii unui profit."

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora:

"Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului."

Trebuie menţionat că dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 au fost redate, în prezenta hotărâre, în forma în vigoare în perioada de existenţă a cumulului de funcţii-calităţi.

Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziţii legale este aceea că reprezentanţii întreprinderii individuale au calitatea de comercianţi, întreprinderea individuală reprezentând o formă de organizare a activităţii economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obţinerii de profit. Potrivit O.U.G. nr. 44/2008 şi Legii nr. 26/1990, calitatea de comerciant persoană fizică se dobândeşte prin simpla înmatriculare în Registrul Comerţului, fără a fi necesare formalităţi sau condiţii ulterioare. Un argument suplimentar în sensul calificării persoanei fizice autorizate drept comerciant rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora referirile la comercianţi din cuprinsul actelor normative în vigoare la data intrării în vigoare a C. civ., se consideră a fi referiri la persoanele fizice sau persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului.

În ceea ce priveşte argumentul reclamantului privind definirea activităţilor comerciale ca fiind cele reglementate de art. 3 din Codul comercial, Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 44/2008 reprezintă un act normativ special, reglementând cadrul legal în care persoanele fizice îşi pot desfăşura activitatea de natură economică. Faptul că legiuitorul a înţeles ca, urmare a modificărilor social-economice produse de la intrarea în vigoare a Codului comercial, să încadreze în categoria de comercianţi şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice sub formele de organizare prevăzute de art. 4 din Ordonanţă, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor Codului comercial, ci o reglementare a unei situaţii nou apărute în peisajul juridic.

Nu poate fi primit nici argumentul unei pretinse excluderi a apicultorilor din categoria comercianţilor persoane fizice, Înalta Curte reţinând lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, precum şi împrejurarea că, relevantă în stabilirea sferei comercianţilor este forma de organizare, iar nu specificul activităţii efectiv prestate.

Va fi respinsă, ca nefondată, şi critica formulată de recurentul-reclamant vizând lipsa stării de incompatibilitate, ca urmare a neexercitării efective a actelor de comerţ (neefectuarea unor acte de comercializare a produselor apicole). Astfel cum s-a arătat anterior, art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008 conferă calitatea de comerciant persoană fizică reprezentantului întreprinderii individuale, fără a exista o distincţie legată de săvârşirea efectivă de acte sau fapte de comerţ. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data apariţiei stării de incompatibilitate, au un conţinut clar interdictiv cu privire la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică, simultan cu deţinerea calităţii de primar:

"(1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: g) calitatea de comerciant persoană fizică;"

Aşadar, legea nu condiţionează existenţa stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerţ, fiind sancţionat cumulul de funcţii şi/sau calităţi, independent de volumul de activitate al formei de organizare (întreprindere individuală, în cazul de faţă), sau chiar de lipsa activităţii.

De asemenea, legea nu prevede nici condiţia ca funcţia publică să fie influenţată de activitatea prestată în calitate de comerciant persoană fizică, astfel încât nu este necesar, cum în mod greşit susţine recurentul, a se dovedi existenţa unei consecinţe efective şi concrete produse de cumulul de funcţii şi/sau calităţi, sau a unui interes care să conducă la ideea unei ingerinţe în activitatea specifică funcţiei publice, norma interdictivă nefiind condiţionată în acest sens.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, reclamantul cumulând funcţia de primar şi calitatea de comerciant persoană fizică, aflându-se în situaţia de incompatibilitate.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant cu privire la greşita aplicare a art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 şi a art. 4 şi art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008. Astfel, validarea de către Biroul Electoral de Circumscripţie a rezultatului alegerii în funcţia de primar or lipsa unei sesizări a Instituţiei Prefectului cu privire la starea de incompatibilitate nu au relevanţă în prezenta cauză, instanţa fiind învestită cu analiza legalităţii raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, iar nu a conduitei altor autorităţi publice, fără competenţă legală în derularea activităţilor de evaluare a incompatibilităţilor aleşilor locali.

Vor fi respinse şi criticile referitoare la nedefinirea stării de incompatibilitate de către norma naţională (inclusiv cele privind încălcarea normelor de tehnică legislativă), în raport de conţinutul art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, care stabileşte că funcţia de primar este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică, textul de lege fiind redactat cu claritate şi precizie, într-o manieră care nu ridică probleme în interpretarea şi aplicarea sa în cursul procedurilor administrative şi judiciare.

Cât priveşte invocarea Recomandării nr. 10/2000 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, recurentul nu a indicat articolul din cuprinsul acestei recomandări, pe ale cărui dispoziţii îşi întemeiază argumentaţia. Însă trimiterile la dovedirea unui interes material corespund conţinutul art. 13 din această Recomandare, care, însă, priveşte exclusiv conflictul de interese, iar nu şi situaţia de incompatibilitate analizată în speţă.

De asemenea, trebuie avut în vedere că actul Comitetului de Miniştri reprezintă o recomandare adresată statelor membre în vederea reglementării unui cod de conduită pentru funcţionarii publici, fără caracter obligatoriu, în raport de prevederile art. 288 (fost art. 249) din TFUE, potrivit cărora:

"Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii".

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 134 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2020.