Suspension of fiscal assessment execution: res judicata applicability to successive requests based on new grounds and imminent harm in insolvency proceedings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.02.2019, ca efect al declinării de la Tribunalul Timiş, reclamanta A. S.A. - în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a solicitat instanţei suspendarea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoanele juridice seria x-TM nr. 431/30.06.2014 şi a Dispoziţiei nr. 88/30M.2914, până la pronunţarea instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ-fiscal şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei F-TM nr. 431/30.06.2014 privind impunerea unor obligaţii fiscale suplimentare de plată şi a Dispoziţiei nr. 88/30.06.2014, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta - pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care cererea reclamantei de suspendare a Deciziei de impunere xnr. 431/30.06.2014 a mai făcut obiectul unui dosar, respectiv al dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Timiş în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1307/2017 din 12.04.2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4712/2017 din 25.08.2017 a Curţii de Apel Timişoara.

Faptul că, în opinia instanţei de fond, reclamanta invocă alte motive în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu justifică respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în cauză existând tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, şi cu atât mai mult cu cât motivele invocate au fost avute deja în vedere şi în dosarul nr. x/2017.

De asemenea, recurenta a susţinut că soluţia de admitere a cererii de suspendare a Deciziei de impunere xnr. 431/30.06.2014 şi a Dispoziţiei nr. 88/30.06.2014 este nelegală, având în vedere că instanţa de fond a reluat în considerente argumentele avute în vedere la analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi, mai mult decât atât, a adăugat cererii reclamantei alt temei de drept, şi anume art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (1) din lege.

A mai susţinut recurenta că cererea de suspendare este neîntemeiată, reclamanta nefăcând dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ.

Astfel, reclamanta a invocat motive care pot fi analizate doar în cadrul acţiunii în anulare, iar până la eventuala anulare a actelor administrative de către instanţă, acestea se bucură de prezumţia de legalitate.

Cu privire la cuantumul sumelor care fac obiectul actului administrativ atacat, simpla valoare a acestora este nerelevantă cauzei, neputând constitui un caz bine justificat.

De asemenea, contrar reţinerilor instanţei de fond, reclamanta nu a făcut dovada promovării acţiunii în anulare şi nici formularea contestaţiei prealabile la organele fiscale împotriva actului administrativ fiscal de impunere. Cu privire la aceasta din urmă, recurenta a susţinut că nu poate fi considerată suficientă pentru a se putea considera îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Referitor la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, recurenta - pârâtă a arătat că cerere de suspendare formulată de reclamantă nu justifică urgenţa, întrucât actul administrativ ce face obiectul cererii de suspendare a fost emis în anul 2014, iar societatea se află în insolvenţă din anul 2012.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. S.A. - în reorganizare judiciară, prin C., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

La data de 4 octombrie 2019, recurenta - pârâtă a depus la dosar note de şedinţă, cuprinzând precizări referitoare la acţiunea în anulare, în sensul că nu există dovada promovării acesteia în instanţă, precum şi un răspuns la argumentele intimatei - reclamante formulate în întâmpinare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

În cauză, recurenta-pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu o soluţie definitivă de respingere a unei cereri de suspendare formulată anterior în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 până la pronunţarea instanţei de fond, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Timiş.

Or, în baza art. 430 coroborat cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune întrunirea triplei identităţi: părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu poate fi reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2017, iar interpretarea dată de prima instanţă excepţiei autorităţii de lucru judecat va fi însuşită de instanţa de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente:

În principiu, o hotărâre pronunţată asupra unei cereri de suspendare a executării actului administrativ se bucură de o autoritate de lucru judecat restrânsă. Ea se opune exclusiv unei noi cereri de suspendare formulată pe acelaşi temei procedural (art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004) şi în care se invocă aceleaşi motive (conform art. 14 alin. (6) din lege).

Problema esenţială care se impune a fi dezlegată în cauză vizează interpretarea art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, conform căruia "Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive".

Înalta Curte constată că dispoziţia legală are în vedere cereri întemeiate pe acelaşi temei juridic şi prezentate aceleaşi motive de fapt, pentru a fi aplicabile prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul având în vedere că nu este posibilă formularea a mai multe cereri, cu acelaşi obiect şi aceeaşi motivare.

Scopul urmărit de legiuitor prin art. 14 alin. (6) este acela de a opri reclamantul să reitereze motive identice după ce i se respinge o cerere de suspendare, ignorând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii instanţei.

În cauză, cererea de suspendare ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată pentru motive noi referitoare la condiţia pagubei iminente, altele decât cele invocate în cererea de suspendare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

Astfel, reclamanta a invocat faptul că, în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului Timiş, având ca obiect procedura de insolvenţă, organul fiscal a solicitat înscrierea în Tabelul de creanţe a sumelor cuprinse în decizia de impunere, a obţinut modificarea planului de reorganizare şi a programului de plăţi şi a formulat cerere de deschidere a procedurii de faliment.

Motivele prezentate de reclamantă reprezintă elemente noi, în condiţiile în care au intervenit ulterior formulării şi soluţionării primei cereri de suspendare.

De asemenea, reţinerea de către instanţa de fond a prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 nu constituie o adăugare a unui nou temei de drept la cererea de suspendare a reclamantei, cu atât mai mult cu cât aceasta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 14 din lege.

Pe fondul cererii de suspendare, este de necontestat împrejurarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, însă, în cadrul examinării cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanţa de judecată procedează la o analiză minimală a condiţiilor de legalitate ale actului atacat, precum şi a existenţei unei pagube iminente a se produce în patrimoniul reclamantei, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

În prezenta cauză, instanţa de fond a procedat la analizarea acestor elemente, concluzionând în mod corect în sensul întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că sunt corecte consideraţiile instanţei de fond referitor la faptul că argumentele invocate de reclamantă în susţinerea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, şi anume că, cel puţin aparent, condiţia unui caz bine justificat este îndeplinită, prin aceea că, prin sentinţa comercială nr. 1400/27.06.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 1738/R/21.11.2013 a Curţii de Apel Timişoara, instanţa a dispus anularea contractelor nr. x/01.08.2012 şi nr. y/31.08.2012 încheiate de către reclamantă cu S.C. D. S.R.L., reclamantei fiindu-i refuzat dreptul de deducere a TVA din facturile aferente unor achiziţii de bunuri de la S.C. D. S.R.L. în baza acestor contracte.

Sub aspectul analizării condiţiei "prevenirii unei pagube iminente", instanţa de fond a reţinut că este dovedită cerinţa privind prevenirea unei pagube iminente, prin aceea că, dat fiind cuantumul creanţei fiscale, executarea actului administrativ fiscal ar produce în patrimoniul reclamantei un prejudiciu material viitor şi previzibil, prin pierderile pe care le-ar suporta, în condiţiile în care societatea nu mai beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA, având în vedere totodată şi împrejurarea că organul fiscal a solicitat înscrierea în Tabelul de creanţe a sumelor cuprinse în decizia de impunere, a obţinut modificarea planului de reorganizare şi a programului de plăţi şi a solicitat declanşarea procedurii falimentului faţă de societate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 63 din 20 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2019.