Judicial salary equality under Art. 1(5^1) OUG 83/2014 and exemption from pre-judicial administrative challenge for normative wage claims

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. şi EE. au chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, CURTEA DE APEL BACĂU, TRIBUNALUL BACĂU şi TRIBUNALUL NEAMŢ, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei reprezentant de Ministrul Justiţiei să emită dispoziţii de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 la care să se adauge toate majorările/creşterile salariale acordate, inclusiv majorarea în procent de 10% începând cu 01.01.2016 majorare prevăzută de Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, conform prevederilor Legea nr. 71/2015, la zi şi în continuare; obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare, potrivit pct. 1 din prezenta cerere, a diferenţei dintre venitul pe care l-am fi obţinut potrivit cu Lg. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-01.01.2016) şi a diferenţei dintre venitul pe care l-am fi obţinut potrivit Legii nr. 293/2015 coroborata cu Lg. 71/2015 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 4051ei + 10% pentru perioada 01.01.2016- la zi) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 291.98 RON), sume care vor fi actualizate în raport cu indicele de inflaţie, şi la care se vor aplica dobânda legală penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011 şi dobânda Ia dobândă prevăzută de art. 1489 C. civ., calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3657 din 12 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a prescripţiei invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Bacău, ca fiind neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii AA., Z., FF., C., D., GG., A., B., DD., E., G., H., I., J., K., N., M., F. Chiriac)F., L., O., CC., P., BB., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei prin reprezentant Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău şi Tribunalul Neamţ; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, precum şi cu luarea în considerare a unei majorări de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 01.01.2016, şi a obligat pârâţii la luarea măsurilor necesare plăţii diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform dispoziţiilor prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiilor inadmisibilităţii şi a prescripţiei invocate, şi respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, pe de o parte, respectiv, ca prescrisă pe de altă parte, iar, pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamanţi, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- pârât a criticat sentinţa primei instanţe ca fiind nelegală, invocând, în esenţă, următoarele motive:

În primul rând, prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a respins eronat excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamanţii nu au urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010; având în vedere că reclamanţii au solicitat drepturi băneşti într-un alt cuantum decât cel stabilit prin ordine ale ministrului justiţiei, prin care s-au stabilit indemnizaţiile, instanţa trebuia să reţină incidenţa dispoziţiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariale, prevederi derogatorii de la Codul Muncii.

Recurentul- pârât susţine că motivarea instanţei de fond în ce priveşte neparcurgerea procedurii prealabile, în sensul că, pe de o parte, reclamanţii nu au contestat drepturile salariale neapreciindu-le nelegale, iar, pe de altă parte, că reclamanţii au dedus judecăţii pretenţii derivând din acte normative adoptate în cursul anilor 2014, 2015, nu poate fi primită, având în vedere că, în cazul nemulţumirii reclamanţilor faţă de ordinele de salarizare, atât în ce priveşte stabilirea drepturilor, cât şi a actelor normative care au stat la baza acestora, intimaţii- reclamanţi erau obligaţi să parcurgă procedura administrativă, în baza textelor legale menţionate.

În ce priveşte cea de-a doua excepţie, invocată în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, recurentul- pârât precizează că această excepţie a fost invocată în subsidiar, în cazul respingerii excepţiei inadmisibilităţii, şi motivat de faptul că intimaţii- reclamanţi nu au atacat şi ordinele emise începând cu 9.04.2015, aşa încât, cererea prin care pretind diferenţele salariale pentru o perioadă în care nu a parcurs procedura prealabilă în termen legal, apare ca fiind prescrisă, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă, faţă de temeiul invocat.

Recurentul-pârât a mai susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond, fără temei legal, a admis acţiunea reclamanţilor, în sensul calculării indemnizaţiilor acestora în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

În susţinere, recurentul- pârât a arătat următoarele:

La data de 21.12.2016, a fost emis O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a I.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi, mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 3 alin. (1)1 - (1)4 din OU.G. nr. 57/2015, introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, recurentul arătând neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, subliniată chiar şi prin Decizia nr. 839/2009 a CCR şi, astfel, consideră că pretenţiile reclamanţilor pe o perioadă anterioară acestora, nu sunt admisibile.

Totodată, recurentul- pârât a arătat că, ţinând cont de stabilirea unei noi indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, citând prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 2 din acesta.

În consecinţă, faţă de textele legale invocate şi având în vedere că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost folosită de I.C.C.J. şi C.S.M. din data de 1 octombrie 2016 şi, totodată, în conformitate cu art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, care prevede nivelul maxim în plată, recurentul-pârât consideră că intmaţii- reclamanţi nu au niciun temei legal de a pretinde aplicarea V.R.S. de 405 RON de la data de 9.04.2015, în condiţiile în care, această valoare de referinţă a fost folosită, deci era în plată, din 1.10.2016.

Aşadar, în contextul celor mai sus- arătate, recurentul- pârât apreciază că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor, acordându-le diferenţe salariale începând cu data de 9.04.2015, depăşindu-şi în acest mod atribuţiile puterii judecătoreşti, făcând o aplicare incorectă a legii.

Totodată, recurentul- pârât a mai arătat că în cuprinsul art. 1 alin. (2) din O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016 s-a prevăzut că emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi plata acestora urmează a se efectua după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari şi terţiari de credite, prin urmare, arătând totodată, că începând cu luna februarie 2017, intimaţii- reclamanţi au primit indemnizaţiile majorate cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017.

În fine, în ce priveşte dispoziţia instanţei privind obligarea pârâţilor la luarea măsurilor ce se impun în vederea plăţii drepturilor, recurentul-pârât aminteşte că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a vira banii, şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, obligaţie care de altfel, arată recurentul, incumbă Tribunalului Bacău, instanţă cu personalitate juridică al cărei preşedinte este ordonator terţiar de credite, întrucât intimaţii îşi desfăşoară activitatea ca judecători la Judecătoria Bacău.

4. Apărarea în cauză

Intimaţii- reclamanţi nu au formulat întâmpinare în recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 21 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, pe calea acţiunii în contencios administrativ deduse judecăţii, reclamanţii au solicitat, în principal, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită noi ordine de salarizare în conformitate cu prevederile legale şi cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014.

Având în vedere calificarea pe care prima instanţă a dat-o demersului judiciar al reclamanţilor, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menţionat.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."

În doctrina relevantă se apreciază că reglementarea procedurii administrative prealabile este pe deplin justificată, având ca scop atât protecţia autorităţii publice emitente care, prin repararea eventualelor erori săvârşite cu ocazia emiterii actului, poate evita chemarea sa în judecată în calitate de pârât, suportarea unor cheltuieli suplimentare ori plata unor daune mai mari şi chiar lezarea prestigiului său prin pierderea unui proces public, cât şi pe cea particularului care are posibilitatea de a obţine anularea actului printr-o procedură mai simplă şi scutită de taxă de timbru.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că norma în discuţie reprezintă un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţii a actului administrativ atacat, prin examinarea lui de către organul emitent sau de către organul ierarhic superior (Decizia nr. 184 din 6 martie 2007).

Potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

Ca atare, se poate observa faptul că voinţa legiuitorului a fost în sensul că interesul procesual nu mai este unul public, ci unul privat, mai precis, al celui în favoarea căruia se recunoaşte dreptul de a o invoca.

În cauza pendinte, intimaţii-reclamanţi au solicitat, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, drepturi salariale derivând din acte normative adoptate succesiv, în anii 2014 şi 2015, din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, şi astfel cum au fost interpretate prin decizii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a urmărit înlăturarea situaţiei de plată a unor remuneraţii diferite pentru aceleaşi condiţii de vechime şi, respectiv, de muncă.

În condiţiile în care procedura prealabilă a fost concepută ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine mai rapid rezolvarea diferendului prin recunoaşterea dreptului sau interesului legitim vătămat fără mijlocirea instanţei, şi cum intimaţii- reclamanţi, în speţă, nu contestă, în sine, drepturile salariale ce le-au fost calculate, ci solicită obligarea la recunoaşterea unui drept, excede prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 susţinerea recurentului- pârât conform căreia aceştia erau ţinuţi să formuleze contestaţie/plângere prealabilă, nefiind necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Ca atare, contrar celor susţinute de către recurentul- pârât, cererea de chemare judecată este admisibilă, partea nefiind ţinută a respecta prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, pentru depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, nefiind fondată. Intimaţii- reclamanţi nu contestă un anumit Ordin de salarizare, spre a fi necesar a formula plângere prealabilă adresată emitentului actului contestat, cu atât mai puţin, împotriva ordinelor emise începând cu 9.04.2015, cum greşit susţine recurentul.

Ca atare, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de fond, acţiunii deduse judecăţii nu îi este aplicabil termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În fine, în ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată, de asemenea, că şi aceste critici formulate de recurentul- pârât sunt nefondate.

Intimaţii- reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază şi al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcţii similare, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susţinut, şi mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României, că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi şi nu toţi destinatarii actului normativ în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Concluzia Curţii de apel este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, aprecierea recurentului-pârât că în mod nelegal a fost admisă cererea intimaţilor- reclamanţi de acordare a valorii de referinţă sectorială începând cu 09.04.2015 nu poate fi reţinută.

De asemenea, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor şi procurorilor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Către această dezlegare conduc şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):

"echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari."

Înalta Curte constată, astfel, că în mod legal instanţa a reţinut obligaţia recurentului-pârât Ministerul Justiţiei de a emite ordinele de salarizare pentru perioada 09.04.2015- 01.10.2016 în favoarea intimaţilor- reclamanţi care să cuprindă un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute prin raportare la o valoare de referinţă de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicabilă de la 01.12.2015.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanţi, a obligat pârâţii la luarea măsurilor necesare plăţii diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform dispoziţiilor hotărârii, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

Instanţa a obligat pârâţii la luarea măsurilor pentru plata drepturilor salariale, însă, din considerentele sentinţei recurate, rezultă că instanţa a reţinut obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite ordinele de salarizare pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016 în favoarea reclamanţilor care să cuprindă un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute prin raportare la o valoare de referinţă de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicabilă de la 01.12.2015, pârâţii Tribunalul Bacău, respectiv, Tribunalul Neamţ, urmare a emiterii ordinelor de către pârâtul Ministerul Justiţiei, având obligaţia de a face plata acestor drepturi salariale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nefiind fondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI împotriva sentinţei civile nr. 3657 din 12 octombrie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2020.