Insurance indemnity claims against the Guarantee Fund: peremptory nature of the 90-day administrative filing deadline under Law No. 213/2015.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei nr. 8948 din 31.08.2017 a F.G.A., act pe care îl apreciază ca fiind netemeinic şi nelegal, solicitând: admiterea contestaţiei şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON cu titlu de despăgubiri, penalităţi de 0,2% pe zi, calculate începând cu 11.05.2013, precum şi 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentinţa nr. 8985/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 429/09.11.2016, a Tribunalului Galaţi.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4934 din 14 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON cu titlu de despăgubiri, penalităţi de 0,2% pe zi calculate începând cu 11.05.2013, precum şi 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentinţa nr. 8985/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 429/09.11.2016 a Tribunalului Galaţi.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- reclamant a relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi a criticat sentinţa recurată ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând următoarele motive:

Instanţa în mod greşit a respins contestaţia formulată de către petent şi în mod greşit a apreciat că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere. În opinia recurentului, acest termen nu poate avea natura unui termen de decădere, deoarece procedura instituită de această lege este una administrativ- jurisdicţională, gratuită şi facultativă, şi, atât Decizia nr. 8948 din data de 31.08.2017, cât şi sentinţa civilă nr. 4934 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 14.12.2017, în dosarul nr. x/2017, sunt netemeinice şi nelegale.

Astfel, susţine recurentul- reclamant, din dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, reiese în mod clar faptul că există un termen de prescripţie de 5 ani înăuntrul căruia o persoană care are o creanţă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate introduce cerere de chemare în judecată pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Această dispoziţie are prioritate faţă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societăţii de asigurare.

Recurentul- reclamant apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, confundând instituţia dreptului material la acţiune cu instituţia dreptului de a cere executarea silită. în realitate, arată acesta, art. 13 alin. (6) reglementează dreptul material la acţiune al creditorului care are o creanţă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nicidecum dreptul de a cere executarea silită.

În condiţiile în care art. 13 alin. (6) reglementează dreptul material la acţiune, iar nu dreptul de a cere executarea silită, atunci termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu poate avea natura unui termen de decădere. Dacă termenul 90 de zile ar fi unul de decădere, apreciază recurentul că existenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (6) nu ar mai avea rost.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, din interpretarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 14 din Legea nr. 213/2015, reiese faptul că un creditor ce are o creanţă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor are două posibilităţi pentru recuperarea creanţei sale: fie să formuleze o cerere adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, fie să se adreseze cu o acţiune în justiţie împotriva Fondului, în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Cu alte cuvinte, în opinia sa cele două etape sunt alternative, iar neparcurgerea etapei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu se sancţionează cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge şi etapa prevăzută de art. 13 alin. (6) din acelaşi act normativ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 08 martie 2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, arătând că în mod întemeiat instanţa de fond a respins contestaţia părţii reclamante, şi a menţinut Decizia F.G.A. nr. 8948 din 31.08.2017.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţialpentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept în care poate fi încadrat, relativ la motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar şi din perspectiva apărărilor formulate în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a legii referitor la modul de soluţionare a cererii reclamantului în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât, criticile evocate se vădesc a fi nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 8948/31.08.2017 emisă de pârât, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON despăgubiri, penalităţi de 0,2% pe zi calculate începând cu 11.05.2013, precum şi 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentinţa nr. 8985/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2014, definitivă.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată, concluzionând că reclamantul a depus cererea de plată după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, constatând că termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) este distinct de termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) şi vizează o fază ulterioară celei de emitere a deciziei de soluţionare a cererii de plată, respectiv, cea de punere în executare, în vreme ce termenul de 90 de zile reglementează termenul în care cererea de plată poate fi depusă.

Recurentul-reclamant A. a susţinut interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, în opinia sa cele două etape fiind alternative; neparcurgerea etapei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu se sancţionează cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge şi etapa prevăzută de art. 13 alin. (6), termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) .

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond se bazează pe o aplicare corectă şi legală a normelor de drept substanţial incidente.

Legea nr. 213/2015, privind Fondul de garantare a asiguraţilor stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Şi potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, şi reţinând că, în speţă, recurentul- reclamant A. a formulat cererea de despăgubire abia la data de 19 aprilie 2017, corect s-a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus-arătată fiind depăşit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment al Societăţii de Asigurare- Reasigurare "B." S.A. (28.04.2016), cât şi prin raportare la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior- cazul în speţă, 09.11.2016.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menţionat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Însă, exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor termene şi proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Aşadar, Înalta Curte reţine că dreptul la despăgubire a creditorului de asigurare împotriva Fondului de garantare- recurentul-reclamant A., s.n.- este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condiţiile Legii nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, cu termene speciale, imperative, şi caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu poate avea natura unui termen de decădere, deoarece procedura instituită de această lege este una administrativ- jurisdicţională, gratuită şi facultativă, sunt total eronate, şi nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula" din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificaţia de facultate, şi nu de obligaţie, de decădere, de a formula cererea în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurentul-reclamant a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme, este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că aprecierea recurentului- reclamant potrivit căreia, instanţa de fond a interpretat greşit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, confundând instituţia dreptului material la acţiune cu instituţia dreptului de a cere executarea silită, este total nefondată.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, şi vizează reguli de desfăşurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripţie a dreptului la acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor şi, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

Astfel, în niciun caz nu se poate vorbi de două etape alternative, neparcurgerea uneia neputând fi sancţionată cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge şi cealaltă etapă, cum eronat şi cu eludarea dispoziţiilor legale interpretează recurentul- reclamant.

Termenul de 5 ani de la data naşterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseşi, şi nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor, cum greşit pretinde recurentul, şi în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil, potrivit cu care,

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraţilor.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general şi constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc şi în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispoziţiile prezentului cod de aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare"].

Prin urmare, în contextul normativ special instituit de legiuitorul român, care reglementează strict condiţiile şi termenele de exercitare a drepturilor asiguraţilor, în mod corect instanţa de fond a apreciat că cererea de chemare în judecată a reclamantului este neîntemeiată, şi, ca atare, corect fiind respinsă prin Decizia contestată, cererea sa de plată ca tardivă.

Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană. Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanşată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudenţa instanţei de contencios european.

Astfel, potrivit Curţii europene, imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţie, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 par. 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, par. 51).

Aşa fiind, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală, şi constatând că prima instanţă a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4934 din 14 decembrie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2020.