Insurance guarantee fund liability for late-payment penalties and court costs arising from insolvent insurer's default

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea formulată la data de 18.05.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei: anularea Deciziei nr. 5610/24.04.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 3.037,86 RON, formulata in conformitate cu prev. legale in vigoare; obligarea paratei la emiterea unei noi decizii prin care sa se admită cererea de plata a sumei de 3.037,86 RON; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4322 din 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A anulat decizia nr. 5610/24.04.2017, emisă de pârât. A obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.037,86 RON. A obligat pârâtul la 645 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garatare al Asiguraţilor, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,8 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinţei atacate si, pe cale de consecinţa, respingerea contestaţiei formulate de intimata-reclamanta împotriva Deciziei nr. 5610/24.04.2017 emisa de pârâtă, precum şi obligarea intimatei-reclamante la cheltuieli de judecata.

A arătat recurentul că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încalcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 si art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2015, art. 4 alin. (1), lit. a), art. 1l si 15 alin. (1) din Legea 213/2015 si art. 21 din Norma 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de asemenea, recurentul a arătat că hotărârea a fost data cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că a respins cererea de plata pentru penalităţile de intarziere si cheltuieli de judecata, rezultate din sentinţa civila nr. 17109/11.11.2014 emisa de către Judecătoria sector 3 Bucureşti si decizia civila nr. 1183/26.05.2015 emisa de către Tribunalul Bucureşti in dosarul nr. x/2014, prin care S.C. B. S.A. a fost obligata la plata penalităţilor de intarziere in cuantum de 1.035,05 RON, calculate de la data scadentei debitului si pana la plata, precum si la plata sumei de 2.002,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, motivat de faptul ca acestea nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar recurenta-pârâtă nu este o continuatoare/mandatara/succesoare a asigurătorilor faliţi, obligaţii fondului fiind proprii, noi, si nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor in faliment.

Cu privire la acest motiv de respingere, a susţinut recurentul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că "...pentru plata despăgubirilor, sunt necesare şi suficiente existenţa unui contract de asigurare legal încheiat şi existenţa disponibilităţilor financiare".

A mai arătat recurentul că, deşi instanţa de fond citează prevederile art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si cele ale art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, totuşi, nu ţine cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor restrictiv si clar definit .

Arată recurentul că Fondul de Garantare a Asiguartilor a fost înfiinţat si funcţionează în vederea protejării creditorilor de asigurări, Fondul acoperind creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, si cu atât mai puţin ca obligaţii ale asigurătorului aflat în faliment, iar creanţele de asigurări sunt definite de prevederile Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015, acest tip de obligaţii fiind singurele stabilite de lege ca fiind posibil de satisfăcut din fondurile FGA in cazul in care creditorul de asigurări înţelege sa li se adreseze, urmând procedura administrativa de plata prevăzuta de lege, Fondul având prin urmare o specializare a capacităţii de folosinţa, in măsura in care patrimoniul de care dispun este afectat scopului definit de art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015.

Totodată, a mai arătat recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispoziţiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B. S.A.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prin urmare, textul Legii nr. 213/2015, ca lege speciala care se aplica exclusiv in cazul falimentului unui asigurator, stabileste clar ca prin creanţa de asigurări se intelege doar cea care rezulta dintr-un contract de asigurare, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum si primele datorate de asigurătorul debitor, iar regula de interpretare a unei defintii legale este de a da textului interpretarea sa literara, expresa si restrictiva, care rezulta din textul respectiv, si nu un conţinut larg sau prin asimilare cu alte dispoziţii, aflate in alte acte normative, chiar daca este vorba de dispoziţii ale C. civ. (în ce priveşte repararea integrală a prejudiciului), potrivit principiului specialia generalibus derogant, o astfel de interpretare greşita adăugând la lege, situaţie care se regăseşte in motivarea soluţiei sentinţei recurate.

Astfel, este evident faptul ca textul de lege limitează conţinutul creantelor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizaţii si prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasa neacoperita), iar conţinutul noţiunii de despăgubire nu poate fi stabilit prin raportare la alte acte normative, având in vedere ca este vorba de o definiţie stabilita intr-o lege cu caracter special, care se aplica doar in cazul falimentului unui asigurător, respectiv cazul de fata.

Totodată, a mai învederat recurentul că, prin asimilarea penalităţilor de întârziere si cheltuielilor de judecata despăgubirilor stabilite de Legea nr. 213/2015, instanţa de fond a încălcat si prevederile art. 11 din aceeaşi lege, care prevăd:

"Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege." Prin urmare, aceste dispoziţii reiterează aspectul restictiv al acestei legi, stabilind neechivoc faptul ca ceea ce se plăteşte in temeiul acestei legi de către Fondul de garantare sunt despăgubiri sau indemnizaţii, iar acestea se plătesc în condiţiile si in limita plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare- stabilite de această lege."

Prin urmare, daca Fondul de Garantare al Asiguraţilor nu a fost parte in procesul finalizat prin sentinţa civila nr. 17109/11.11.2014, nefiind un continuator/mandatar/reprezentant al asigurătorului falit obligat prin sentinţa menţionata, şi nici nu se subrogă in contractul de asigurare RCA, obligaţia plaţii despagibirilor/îndemnizatiilor rezultând din lege, daca se fac plăţile numai potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta Legea 213/2015, iar potrivit defintiilor acestei legi creantele de asigurări sunt exclusiv despăgubiri/indemnizaţii si prime care rezulta din contractele de asigurare, nu exista nicio baza legala sa fie admisă la plata, sau, in cauza de fata, sa fie obligat recurentul la plata penalităţilor si cheltuielilor de judecata pretinse de intimata-reclamanta.

Prin urmare, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este absolut necesar ca suma sa rezulte direct dintr-un contract de asigurare, respectiv sa fie o despagubire/indemnizatie/prima, condiţie neindeplinita de penalităţile de întârziere si cheltuielile de judecata, penalităţile având ca izvor un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plata de către asigurător, si nu de FGA, la fel ca si cheltuielile de judecata, care sunt datorate ca urmare a căderii în pretenţii a asigurătorului în cadrul unui proces.

Totodată, a susţinut recurentul că judecătorul fondului a adăugat la lege, dar a depăşit si atribuţiile puterii judecătoreşti, stabilind obligarea FGA la plata către intimată a sumei pretinse prin cererea de plata, respectiv 3.037,86 RON, deşi anterior stabilise obligaţia FGA de a "soluţiona pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate". Este evidenta contrarietatea dispozitivului sub acest aspect, de vreme ce odată se stabileşte ca Fondul ar trebi sa reanalizeze cererea de plata pe fond, pentru ca, ulterior, judecătorul fondului sa oblige FGA sa plătească suma pretinsa, facand astfel inutila "analiza pe fond a cererii ce a făcut obliectul deciziei anulate". Totodată, in măsura in care Fondul nu a stabilit daca intimatei i se cuvine suma de 3.037,86 RON, având in vedere ca motivul respingerii a fost lipsa calităţii de creanţa de asigurări in lumina dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a sumelor pretinse (penalitati si cheltuieli de judecata), si Fondul nu a stabilit daca in concret se datorează 3.037,86 RON, înseamnă ca instanţa a incalcat limitele puterii judecătoreşti, analiza cererilor de plata fiind data prin lege FGA (art. 13 alin. (3) si urm. din Legea nr. 213/2015 si Norma 16/2015) si nu instanţei de judecata. Acest motiv de nelegalitate este confirmat chiar de instanţa de judecata care, tot in dispozitiv, a obligat Fondul sa analizeze cererea pe fond, asa cum s-a invederat anterior.

În acest sens, recurentul a invocat practică judiciară a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv sentinţa civilă nr. 5039/19.12.2017, sentinţa civilă nr. 560/13.02.2018.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Raportat la noţiunea legala de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF reprezentând condiţiile de asigurare ale poliţelor de asigurare RCA, sumele constatate prin hotărâri judecătoreşti in cadrul acţiunilor de regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de intarziere, precum si cheltuielile de judecata, sunt despăgubiri in integralitatea lor, legiuitorul statuând fara echivoc acest fapt.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului si sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna", astfel ca prin analogie au aceeaşi natura juridica si cheltuiala de judecata.

Prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu se delimitează intre despăgubirile solicitate pe cale administrativa prin avizarea daunelor si despăgubirile reactualizate acordate in baza hotărârilor judecătoreşti si solicitate potrivit acestora.

Legea nu limitează plata creanţelor de asigurări la despăgubirile in sensul limitativ al noţiunii de despăgubiri interpretat de FGA, respectiv doar daune materiale. Legea defineşte noţiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) "despăgubire/indemnizaţie - suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment, in limita plafonului de garantare si in condiţiile prevăzute de prezenta lege;", urmând ca termenul de despăgubire sa fie definit in completare cu prev. art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 si ale Ordinului CSAnr. 14/2011.

Prin Norma ASF nr. 16/2015 chiar se distinge referitor la creanţele constatate prin titluri executorii, astfel: Titlul executoriu care constata creanţe de asigurări nevalorificate in cadrul procedurii de faliment sau in cadrul altor proceduri de executare silita prevăzute de lege se transmite Fondului, in vederea verificării lui si, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile prezentei norme si ale prevederilor legale incidente.

Susţinerea FGA ca acesta nu preia obligaţiile asigurătorului RCA este nefondata, întrucât prevederea legala precizează ca acesta "nu preia funcţiile unui asigurător" care, fiind o noţiune lato sensu, se refera la obiectul de activitate raportat la dispoziţii legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil in sensul nerecunoasterii unui titlu executoriu si a plaţii despăgubirilor.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea prev. art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limitarea despăgubirilor la suma 450.000 RON, intimata a susţinut în acord cu poziţia instanţei de judecata faptul ca, in cazul in care se impune un eventual prag de tipul celui menţionat mai sus, acesta trebuie aplicat creanţelor unui creditor corespunzător fiecărui contract de asigurare/poliţa de asigurare RCA si nu raportandu-se la un creditor general, intrucat trebuie avut in vedere un subiect de drept dintr-un raport juridic distinct, cu drepturi si obligaţii distincte.

Totodată, in considerarea faptului ca accidentul rutier s-a produs in data de 15.07.2013, iar poliţa de asigurare obligatorie RCA are valabilitate din data de 10.07.2013 la data de 09.01.2014, in virtutea principiului aplicării legii civile in timp, a arătat intimata că prevederile aplicabile garantării creanţelor născute din poliţele RCA sunt cele reţinute la art. 60 din Legea nr. 136/1995, respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Concluzionând, intimata a solicitat să se constatate ca neîntemeiate si nelegale motivele de recurs invocate de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi să se statueze asupra calităţii de creanţe de asigurare pe care le deţin penalităţile de întârziere si cheltuielile de judecata ocazionate de stabilirea despăgubirilor si sa se aprecieze asupra faptului ca in speţa de fata nu sunt aplicabile prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimată ca nefondate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii reclamantei.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, îl va admite, va casa sentinţa atacată şi în rejudecare va respinge acţiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prin cererea de plata inregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/22.12.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 1.035,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi cu suma de 2.002,81 RON, cheltuieli de judecată, depunand in susţinere sentinţa civila nr. 17109/11.11.2014 pronunţata de către Judecătoria Sector 3 si decizia civila nr. 1183/26.05.2015 pronunţata de Tribunalul Bucureşti in dosarul nr. x/2014, prin care asigurătorul B. S.A. - in faliment a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a hotărât respingerea sumelor solicitate, având in vedere ca acestea nu reprezintă creanţe de asigurări in intelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 noţiunii de creanţe de asigurări, dar, si in cazul in care sumele pretinse ar fi fost creanţe de asigurări in sensul legii speciale, plata nu s-ar fi putut face, având in vedere atingerea plafonului de garantare pentru acest creditor, sens in care s-a emis Decizia FGA nr. 5610/24.04.2017.

Împotriva Deciziei FGA nr. 5610/24.04.2017 intimata a formulat contestaţie, soluţionata de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civila nr. 4322/14.11.2017, prin care s-a anulat decizia nr. 5610/24.04.2017 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.037,86 RON.

Înalta Curte reţine că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Analiza instanţei de fond cu privire la aceste texte de lege a constat în aceea că " Din lectura textului citat reiese că, pentru plata despăgubirilor, sunt necesare şi suficiente existenţa unui contract de asigurare legal încheiat şi existenţa disponibilităţilor financiare.

Din examinarea argumentelor expuse de părţi instanţa de fond a mai reţinut că nu se contestă existenţa unui contract de asigurare legal încheiat, astfel că această condiţie legală este îndeplinită.

De asemenea, pârâtul nu a invocat lipsa disponibilităţilor financiare, astfel că şi cea de-a doua condiţie legală pentru plata despăgubirilor este îndeplinită.

De asemenea, instanţa a constatat şi calitatea reclamantei de creditor de asigurare, stabilită definitiv pe cale judiciară, prin subrogarea în drepturile asiguratului iniţial.

Din lectura considerentelor deciziei contestate se desprinde concluzia că, în opinia pârâtului, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţă de asigurare şi prin urmare nu pot fi plătite în temeiul Legii nr. 213/2015."

În opinia instanţei de fond, pentru ca penalităţile şi cheltuielile de judecată în discuţie să fie socotite şi acordate ca despăgubiri, respectiv creanţe de asigurare, trebuie îndeplinite două condiţii, şi anume existenţa unui contract de asigurare legal încheiat şi existenţa disponibilităţilor financiare, condiţii apreciate ca fiind îndeplinite, în sensul că, pe de o parte, părţile nu au contestat existenţa unui contract de asigurare legal încheiat, iar pe de altă parte pârâtul nu a invocat lipsa disponibilităţilor financiare.

Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ si clar definit. De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de fond împrejurarea că "pârâtul nu are calitatea de succesor al asigurătorului aflat în faliment, însă, pe de altă parte, acesta este obligat la plata creanţelor de asigurare în condiţiile Legii nr. 213/2015. În speţă, persoana asigurată şi ulterior reclamanta, prin mecanismul subrogării, are dreptul, conform contractului, la acoperirea integrală a prejudiciului, care înseamnă suma principală şi penalităţile de întârziere. Aceste două elemente, deşi par la prima vedere distincte, constituie în fapt prejudiciul total la care - conform hotărârii judecătoreşti -are dreptul asiguratul, respectiv reclamanta."

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B. S.A.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi, si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanţe de asigurări si sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuialile de judecată au aceeaşi natura juridica.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală fiind supusă sancţiunii casării.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi în rejudecare va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4322 din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi în rejudecare respinge acţiunea ca neîntemeiată. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.