Competition fine upheld: post-investigation steps interrupt limitation period for vertical price-fixing sanction.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal, să se constate intervenită prescripţia extictivă a dreptului Consiliului Concurenţei de a mai sancţiona A. pentru presupusa încălcare şi pe cale de consecinţă să dispuneţi anularea parţială a deciziei nr. 82/2016 a Consiliului Concurenţei în ce priveşte amenda aplicată.

În subsidiar, a solicitat să se constate că fapta pretins săvârşită de către A. nu există, pretinsa înţelegere dintre B. şi A. a nu putea face obiectul sancţionării, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/1996 şi, în consecinţă, anularea parţială a Deciziei nr. 82/2016 a Consiliului Concurenţei în ce priveşte amenda aplicată reclamantei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4030 din 31 octombrie 2017, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat în parte Decizia nr. 82/24.11.2016, emisă de pârât, respectiv în ce priveşte sancţiunea aplicată reclamantei.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi în rejudecare respingerea acţiunii reclamantei.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurentul a susţinut următoarele:

Prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 59 alin. (1) (actualul art. 64 alin. (1) din Legea concurenţei reţinând că doar actele emise în scopul declanşării unei investigaţii pot să conducă la întreruperea cursului prescripţiei, deoarece textul de lege în vigoare la momentul epuizării faptei avea acelaşi sens cu cel dat de legiuitor după modificarea Legii concurenţei prin O.U.G. nr. 31/2015, când, pentru evitarea oricăror confuzii, sintagma "în scopul declanşării unei investigaţii" a fost înlocuită cu sintagma "în scopul investigării".

Modificările art. 59 din lege aduse prin O.U.G. nr. 31/2015 nu reprezintă modificări de fond în ceea ce priveşte acţiunile ce întrerup termenul prescripţiei extinctive.

Un prim argument valorificat de instanţă pentru a interpreta art. 59 (actualul art. 64) din lege în sensul că prescripţia poate fi întreruptă doar de acţiuni prealabile declanşării investigaţiei, iar nu şi ulterioare acestui moment, este că din interpretarea gramaticală a formei Legii nr. 21/1996 de la momentul epuizării faptei, premisa "în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii" ar limita actele întreruptive doar la cele efectuate anterior declanşării investigaţiei.

Prin O.U.G. nr. 31/2015, respectiva formulă a fost înlocuită cu terminologia "orice acţiune întreprinsă de Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări prealabile sau în scopul investigării unei încălcări a legii", formulă în vigoare şi în prezent.

În combaterea acestei interpretări, se arată că instituţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale în materie de concurenţă a fost inspirată de legislaţia europeană (Regulamentul (CE) nr. 1/2003), după modelul căreia a fost reglementată, la nivel naţional, această instituţie.

Astfel, referirile autorităţii la art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 nu au vizat aplicarea directă a acestuia în cauză, ci faptul că legislaţia naţională a preluat aquis-ul comunitar, inclusiv cu referire la instituţia prescripţiei şi a cauzelor de întrerupere ale acesteia. Aprecierea instanţei de fond că art. 25 alin. (3) se referă la obiecţiunile ce pot fi formulate în temeiul art. 14 din Regulament şi că acest articol nu are legătură cu situaţia din prezenta speţă este incorectă întrucât comunicarea privind obiecţiunile este echivalentul comunicării raportului din legislaţia naţională.

Or, având în vedere prevederea comunicării privind obiecţiunile ca act întreruptiv la nivel european şi având în vedere echivalenţa acestei proceduri cu cea privind comunicarea raportului de investigaţie din legislaţia naţională, prevederea acestei etape procedurale ca fiind întreruptivă de prescripţie este în acord cu dreptul comunitar.

Modificarea art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015, în ceea ce priveşte cauzele care întrerup curgerea termenului de prescripţie, a vizat doar asigurarea unei identităţi de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greşite ale normelor incidente prescripţiei extinctive în dreptul naţional.

Prin urmare, înainte de apariţia O.U.G. nr. 31/2015, care asigură doar o corespondenţă de ordin formal şi nu de conţinut cu prevederile art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie sunt acţiunile întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării.

Expresia "în scopul declanşării unei investigaţii" din cuprinsul art. 62 alin. (1) din lege, aşa cum acesta era în vigoare la data adoptării deciziei de sancţionare, nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanşare a investigaţiei, înţelesul construcţiei "în scopul declanşării unei investigaţii" fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), care nu se limitează la momentul prim de deschidere a unei investigaţii.

Doar această interpretare ar corespunde scopurilor existenţei instituţiei întreruperii cursului prescripţiei extinctive în orice materie de drept (civilă, penală).

În cauză, ulterior declanşării investigaţiei (în luna noiembrie 2010), au fost efectuate multiple acte de procedură de natură a întrerupe cursul prescripţiei, aşa cum sunt cererile de informaţii adresate părţilor implicate, printre care şi A.. Totodată, Raportul de investigaţie a fost comunicat acesteia din urmă în data de 03.10.2016.

Interpretarea avansată de societatea A. şi acceptată de instanţa de fond izolează în mod artificial actul care marchează debutul unei investigaţii, respectiv ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei, de totalitatea actelor procedurale pe care autoritatea de concurenţă le are la dispoziţie pentru investigarea încălcărilor legii, ultimul act întreruptiv al termenului de prescripţie fiind reprezentat de orice demers oficial al autorităţii, adus la cunoştinţa părţii, întreprins de autoritate pentru investigarea încălcării.

Doar în această ultimă interpretare, instituţia întreruperii termenului de prescripţie poate funcţiona.

Această interpretare este susţinută de următoarele argumentele că prescripţia previne şi sancţionează pasivitatea autorităţii, iar întreruperea termenului de prescripţie reprezintă posibilitatea conferită de legiuitor de prelungire a termenului de analiză în situaţia în care autoritatea este activă şi intervine pentru restabilirea ordinii de drept, singura limitare impusă expres de lege fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a impune sancţiuni, marcat de împlinirea perioadei egale cu dublul termenului de prescripţie aplicabil pentru săvârşirea încălcării (maxim 10 ani de la data săvârşirii/epuizării faptei).

Dacă s-ar accepta interpretarea promovată de reclamantă, întreruperea termenului de prescripţie nu poate opera în cazul în care autoritatea emite ordin de declanşare a investigaţiei pentru analiza unei încălcări continue (neepuizate) la data deschiderii investigaţiei, consumarea faptei intervenind ulterior, pe parcursul investigaţiei.

Rezultă din aceste argumente că acţiunile care întrerup termenul de prescripţie nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul declanşării unei investigaţii, ultimul act care ar putea întrerupe termenul de prescripţie fiind, astfel, Ordinul de declanşare a investigaţie, ci întreruperea cursului prescripţiei poate interveni şi ulterior acestui moment, prin acţiuni întreprinse în scopul investigării încălcării (cereri de informaţii, inspecţii etc), singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvârşirii faptei.

Noţiunii de "proceduri legale" i se circumscriu toate acţiunile oficiale întreprinse de autoritatea de concurenţă pentru investigarea unei încălcări, numeroase astfel de acte procedurale fiind ulterioare declanşării, după cum urmează:

- procedura de inspecţie;

- procedura adoptării de măsuri interimare pentru a preveni riscul apariţiei unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei;

- procedura acceptării propunerilor de angajamente;

- procedura comunicării raportului de investigaţie şi a formulării de observaţii la acesta de către întreprinderile implicate în exercitarea dreptului la apărare;

- procedura de acces la dosar în care părţilor implicate li se aduce la cunoştinţă probatoriul care demonstrează săvârşirea faptei şi existenţa vinovăţiei;

- procedura audierii părţilor.

Practic, interpretarea oferită de prima instanţă invalidează faţă de oricare din procedurile menţionate natura de act ce întrerupe termenul de prescripţie, în condiţiile în care toate aceste acte procedurale sunt, prin excelenţă, menite a întrerupe termenul de prescripţie, ca instituţii juridice prezente la nivel de principiu în activitatea de anchetă/cercetare/investigare din toate ramurile de drept.

Mai mult, actele ce întrerup termenul de prescripţie, prevăzute la art. 62 alin. (2) din lege (fostul art. 59 alin. (2), sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, fapt ce implică, fără echivoc, existenţa şi a altor situaţii care întrerup termenul de prescripţie (de exemplu, Raportul de investigaţie, audierile părţilor etc, acţiuni care, prin natura lor, sunt plasate ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei).

O dovadă în sensul existenţei unei enumerări exemplificative, iar nu exhaustive, este folosirea, în cuprinsul textului alin. (2) al art. 62, a sintagmei "în principal", ce precede enumerarea respectivă.

Prin urmare, în forma în vigoare la data adoptării soluţiei de sancţionare în cauză, comunicarea raportului de investigaţie, deşi era prevăzută în mod generic, constituia un act întreruptiv de prescripţie, prin însăşi natura sa, de acţiune oficială a autorităţii, comunicată părţilor, întreprinsă în scopul investigării încălcării.

Cererile de informaţii, prevăzute ca acte întreruptive inclusiv la momentul introducerii în lege a dispoziţiilor referitoare la prescripţie, nu puteau fi făcute decât ulterior declanşării investigaţiei

Un argument relevant că încă de la data edictării normelor privind prescripţia aplicabile în cauză (prin O.U.G. nr. 121/2003), legiuitorul a urmărit ca întreruperea cursului termenului de prescripţie să se realizeze prin acţiuni întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării este faptul că, la momentul introducerii art. 621 - 622 în lege prin O.U.G. nr. 121/2003 (actualele art. 63-64), cererile de informaţii (prevăzute ca acţiuni ce întrerup cursul prescripţiei) se puteau formula doar în cadrul investigaţiilor autorităţii privind posibile practici anticoncurenţiale şi nu anterior declanşării investigaţiei.

Prin urmare, cererile de informaţii erau acte ulterioare deschiderii investigaţiei, întreprinse în scopul investigării încălcării, întreruperea termenului de prescripţie survenind, astfel, după declanşarea investigaţiei în cauză.

Legea concurenţei nu a instituit o durată standard a investigaţiilor Consiliului Concurenţei în materia practicilor anticoncurenţiale. Investigaţia autorităţii de concurenţă nu poate fi limitată la o durată de 5 ani.

În esenţă, prin limitarea actelor întreruptive la cele efectuate în vederea declanşării investigaţiei, instanţa instituie un termen standard de derulare a investigaţiilor Consiliului Concurenţei, de maxim 5 ani de la data deschiderii investigaţiei.

Or, pe caz concret nu se poate aplica ex ante un şablon temporal unei investigaţii privind o posibilă practică anticoncurenţială, întrucât fiecare investigaţie are propriul grad de complexitate, prin prisma faptelor analizate (durata acestora, gravitatea), al numărului de întreprinderi, al pieţei analizate, al aspectelor procedurale care pot interveni în cauză etc.

Legea concurenţei prevede o procedură specifică de investigaţie care, fără a produce o vătămare a drepturilor subiecţilor săi, este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporţională cu complexitatea cazului.

Faţă de specificul analizei pe fond a faptelor posibil anticoncurenţiale, atunci când legiuitorul nu a prevăzut un termen de finalizare a investigaţiilor, a fost avută în vedere obligaţia Consiliului Concurenţei de a-şi forma concluziile pe baza unor probe temeinice, apreciate minuţios, astfel încât deciziile sale să nu prejudicieze partea investigată atât din perspectiva posibilelor sancţiuni sau măsuri dispuse, cât şi din cea a drepturilor procedurale. Astfel, normele procedurale impun transmiterea către persoanele audiate a raportului de investigaţie şi permiterea consultării, în condiţiile legii, a dosarului cazului, etc.

În acest sens, se relevă că în cazul Hoechst (T-410/2003) (în care întreprinderea sancţionată a susţinut că, din cauza perioadei îndelungate în care a fost investigată de forul european, drepturile şi interesele sale au fost afectate, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o cauză de nulitate a deciziei de sancţionare), instanţa europeană a reţinut următoarele:

"223. Rezultă că Regulamentul nr. 2988/74 a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptăţită, fără să aducă atingere exigenţei fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurenţa. În această privinţă, trebuie să se sublinieze că, în materie de amenzi, în cadrul aplicării normelor comunitare privind concurenţa, rezultă din articolul 2 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/74 că termenul de prescripţie expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripţia este întreruptă conform articolului 2 alin. (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancţiunea împlinirii termenului de prescripţie, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi (Hotărârea CMA CGM şi alţii/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 324)."

Or, potrivit legislaţiei naţionale, termenul în care Consiliul Concurenţei are obligaţia să-şi exercite prerogativele de autoritate administrativă în domeniul concurenţei este limitat de prescripţia specială, la art. 64 alin. (4) (art. 59 alin. (4) sub reglementarea de la momentul epuizării faptei).

Având în vedere argumentele expuse, din care rezultă caracterul nelegal şi netemeinic al sentinţei recurate, în speţă se impune casarea acesteia şi sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond către intimata-reclamantă A., art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., invocat de instanţă ca temei legal în motivarea acordării cheltuielilor de judecată, devenind inaplicabil în urma respingerii acţiunii formulate de societatea A..

De altfel, sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată acordate A., în condiţiile în care faptele reţinute în privinţa acestei întreprinderi prin Decizia nr. 82/2016 au fost confirmate de instanţă, din perspectiva existenţei, a gravităţii şi a duratei (pag. 6, par. 2-5 din sentinţa recurată). Toate aceste aspecte demonstrează faptul că intervenţia Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte sancţionarea A. a fost legală şi temeinică.

În aprecierea cuantumului real al cheltuielilor de judecată, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că cererile formulate şi înscrisurile depuse ca probe au fost utilizate de către A. în principal pentru susţinerea inexistenţei faptelor imputate prin Decizia nr. 82/2016, or în privinţa acestui aspect instanţa de fond, prin sentinţa recurată, s-a pronunţat în sensul constatării ca fiind legală şi temeinică decizia autorităţii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare reclamanta - intimată societatea A. S.R.L. a solititat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material în materia prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni.

În dezvoltarea acestor apărări intimata a susţinut următoarele:

În cadrul recursului formulat recurentul Consiliul Concurenţei susţine în esenţă că prima instanţă ar fi trebuit să considere că sintagma cuprinsă în art. 58 din Legea 21/1996, în forma avută în data de 31 decembrie 2010, "în scopul declanşării unei investigaţii" este identică cu cea din varianta modificată a acestui text legal, respectiv art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 31/2015 respectiv "în scopul investigării unei încălcări".

Recurentul susţine că modificarea adusă de legiuitor în anul 2015 nu este una de conţinut astfel încât şi în anul 2010 orice act al Consiliul efectuat fie înainte de declanşarea investigaţiei fie după are rol întreruptiv de prescripţie.

Această interpretare a textului legal aplicabil la data epuizării faptei, art. 59, este eronată şi conduce la aplicarea retroactivă a Legii, aplicare care este interzisă expres de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Neretroactivitate legii este un principiu constituţional fiind una din regulile de bază ale statului de drept.

Teza susţinută de recurent conform căreia cele două sintagme ar fi una şi aceeaşi nu poate fi primită având în vedere întrucât în mod evident textul legal nu a avut în vedere să confere caracter întreruptiv de prescripţie oricărui demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării ci doar a acelora efectuate în vedere declanşării unei investigaţii.

Modificarea adusă textului prin O.U.G. nr. 31/2015 este o veritabilă schimbare de optică a legiuitorului, argumentaţia din Expunerea de motive având în vedere alte confuzii precum cele referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor;

Susţinerea recurentului privitoare la faptul că, în varianta Legii nr. 21/1996 de la momentul epuizării faptei, cererile scrise de informaţii puteau fi efectuate doar după declanşarea unei investigaţii este eronată.

Legea nr. 21/1996 atât în varianta în vigoare la data epuizării faptei cât şi în cea actuală nu impune o durată standard a investigaţiilor ci o obligaţie a Consiliului de a manifesta rol activ în identificarea şi sancţionarea într-un termen rezonabil a faptelor anticoncurenţiale, nefiind de acceptat că investigaţiile Consiliului ar putea dura la infinit indiferent de momentul consumării faptei investigate.

Din textul art. 59 în forma avută la data epuizării faptei rezultă clar că legiuitorul a avut în vedere ca în cazul faptelor continue care nu s-au epuizat la data declanşării investigaţiei ordinul de începere a investigaţiei nu are rol întreruptiv al termenului de prescripţie a dreptului Consiliului de sancţiona fapta.

Existenţa instrumentelor de restabilire a mediului concurenţial precum măsurile interimare şi angajamentele nu contrazice soluţia adoptată de instanţa de fond.

Pretinsa aplicarea neuniformă a dispoziţiilor Dreptului naţional şi a celui European nu există.

În mod evident textul legal nu a avut în vedere să confere caracter întreruptiv de prescripţie oricărui demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei efectuat în scopul investigării încălcării ci doar a acelora efectuate în vedere declanşării unei investigaţii, exprimarea legiuitorului fiind clară şi lipsită de orice fel de echivoc astfel încât nu este necesară vreo altă interpretare.

În completarea dispoziţiilor din prima frază a alin. (1) al articolului 59 alineatul al doilea arată care sunt acţiunile întreprinse de Consiliul Concurenţei este evident în vederea unei examinări preliminare sau declanşării unei investigaţii care au caracter întreruptiv de prescripţie:

- solicitările de informaţii, în scris;

- ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;

- începerea procedurilor legale.

Solicitările scrise de informaţii la care se referă acest text sunt cele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea 21/1996 în varianta avută la data epuizării faptei, respectiv la cele prevăzute de art. 26 alin. (2) în cadrul procedurii de examinare preliminară.

Totodată, nici sintagma începerea procedurilor legale nu are în vedere orice demers efectuat de Consiliul Concurenţei indiferent de momentul efectuării sale - anterior, concomitent sau ulterior declanşării investigaţiei, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

După cum am subliniat deja textul alin. (2) trebuie aplicat în corelaţie cu cel al alin. (1) care limitează clar caracterul întreruptiv de prescripţie al actelor şi demersurilor Consiliului Concurenţei la acelea care au ca scop fie examinarea preliminară fie declanşarea unei investigaţii. Orice altă susţinere este contrară principiului fundamental de drept referitoare la interpretarea corelată a textelor actului şi conduce la o extindere nepermisă a categoriei actelor întreruptive de prescripţie dincolo de voinţa clar manifestată a legiuitorului.

Modificări Legii concurenţei dovedesc în mod clar că nu este vorba de o simplă "cosmetizare" a textului legal menită să elimine presupuse interpretări eronate, ci de o veritabilă schimbare a modului în care legiuitorul a înţeles să reglementeze instituţia prescripţiei dreptului Consiliului de a constata şi sancţiona încălcările Legii 21/1996.

Includerea în lista acţiunilor care au caracter întreruptiv de prescripţie a inspecţiilor şi a comunicării raportului de investigaţie, acţiuni care existau şi la momentul reglementării iniţiale din anul 2003 a prescripţiei, dovedeşte schimbarea de viziune a legiuitorului, care tocmai pentru a arăta că norma modificată are o sferă de cuprindere mai mare decât cea iniţială, în sensul că orice acţiune efectuată în scopul investigării încălcării are caracter întreruptiv menţionează expres inspecţiile şi comunicarea raportului, acţiuni care sunt ulterioare declanşării investigaţiei.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurent nu există o identitate între sfera de cuprindere a textului articolului 59 (62 după republicare) şi ce a aceluiaşi articol după modificarea sa prin O.U.G. nr. 13/2015.

Legea nr. 21/1996 atât în varianta în vigoare la data epuizării faptei cât şi în cea actuală nu impune o durată standard a investigaţiilor ci o obligaţie a Consiliului de a identificarea şi sancţionarea faptele anticoncurenţiale într-un termen rezonabil

Legiuitorul a stabilit că investigaţia Consiliului trebuie să se finalizeze înainte de momentul expirării termenului de prescripţie aplicabil faptei investigate. Acest termen de prescripţie este susceptibil de întrerupere şi/sau de suspendare în situaţia în care dispoziţiile legale care prevăd aceste instituţii sunt aplicabile în respectiva speţă.

Este adevărat că prin alin. (4) al art. 59 ulterior 62 legiuitorul a stabilit că durata maximă a investigaţiei, inclusiv emiterea deciziei, nu poate poate depăşi dublul termenului de prescripţie pentru fapta investigată, dar acest lucru nu înseamnă că în mod automat orice investigaţie se poate întinde pe această durată.

Astfel, în situaţia în care termenul de prescripţie nu este întrerupt prin una dintre acţiunile prevăzute de art. 59 alin. (2) atunci acesta este 5 ani şi nu de 10.

Contrar susţinerilor recurentului textul art. 59 nu instituie o aplicabilitate a instituţiei întreruperii prescripţiei la orice speţă indiferent că aceasta se circumscrie sau nu ipotezei avute în vedere de legiuitor.

Un text legal trebuie să se aplice pe deplin tuturor situaţiilor care se circumscriu ipotezei sale. El nu poate fi aplicabil şi în acele situaţii care nu se încadrează în ipoteza normativă avută în vedere de legiuitor la edictarea sa.

Existenţa instrumentelor de restabilire a mediului concurential precum măsurile interimare şi angajamentele nu contrazice soluţia adoptată de Curtea de Apel Bucureşti

Măsurile interimare se adoptă după declanşarea investigaţiei în caz de urgenţă determinată de riscul unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei, în cazul în care Consiliul constată, la o primă evaluare, existenţa unor fapte de natură anticoncurenţială prohibite expres de lege şi care trebuie eliminate fără întârziere.

Fiind vorba de acţiuni ale Consiliului care sunt efectuate după declanşarea investigaţiei acestea nu au efect cu privire la întreruperea prescripţiei. S-ar putea pune însă problema unui efect suspensiv al procedurilor judiciare de contestare a acestora declanşate de cei vizaţi.

În ce priveşte angajamentele, această instituţie era reglementată prin dispoziţiile art. 462 din Legea 21/1996, text care nu vine în contradicţie cu cel al articolului 59 în sensul că acceptarea angajamentelor duce la încetarea investigaţiei astfel încât nu mai există justificarea Consiliului de a sancţiona.

Decizia de acceptare a angajamentului deşi nu poate avea caracterul unui act întrerupător de prescripţie poate avea caracter suspensiv, pe perioada stabilită prin decizie.

Prin urmare, nu există niciun fel de contradicţie între existenţa măsurilor interimare şi a angajamentelor şi textul articolului 59 din Legea nr. 21/1996.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii cauzei, formulată de către recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată.

Pârâtul se prevalează în susţinerea cererii de suspendare de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa poate suspenda judecarea cauzei atunci "când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară".

Această normă de procedură a fost introdusă în C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, astfel că în raport de art. 24 C. proc. civ. dispoziţiile acestei norme noi de procedură sunt aplicabile numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare.

Prezentul litigiul s-a declanşat la data de 24.04.2017 (data înregistrării cererii de chemare în judecată), anterior intrării în vigoare normei anterior enunţate, astfel că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile cauzei, iar pârâtul nu se poate prevala de efectele ei.

Prin urmare, cererea de suspendare este nefondată şi va fi respinsă în consecinţă.

2.2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu controlul jurisdicţional de legalitate al Deciziei nr. 82/24.11.2016 emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a constatat că reclamanta alături de alţi distribuitori ai produselor societăţii B. S.R.L., inclusiv această din urmă societate, a încălcat dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, prin aceea că în relaţia de distribuţie cu furnizorul au fost încheiate contracte în care a fost stipulată o clauză contractuală prin care a fost restrânsă capacitatea distribuitorilor de a-şi determina în mod independent preţurile, prin stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul al produselor de către furnizorul B..

Prin acest act administrativ reclamantei A. i-a fost aplicată sancţiunea amenzii în cuantum de 123.252 RON, reprezentând 0,660% din cifra de afaceri realizată în anul 2015.

Din analiza efectuată, instanţa de fond a constatat că reclamanta prin conduita avută în relaţia cu destribuitorul a încălcat interdicţia prevăzute la art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1996, pârâtul sesizând în mod corect existenţa unei fapte anticoncurenţiale.

În schimb, au fost valorificate argumentele reclamantei referitoare la legalitatea aplicării sancţiunii, constatându-se că dreptul pârâtului de a aplica amenda este prescris, criticile cu care a fost învestită instanţa de recurs fiind circumscrise numai acestui aspect.

În esenţă, în această privinţă, instanţa de fond a constatat că dreptul autorităţii de concurenţă a început să curgă la data epuizării faptelor (31.12.2010), ulterior ordinului de declanşare a învestigaţiei, şi s-a împlinit înainte de momentul emiterii deciziei de sancţionare.

În acest sens s-a apreciat că din analiza art. 59 şi 60 a Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare aplicabilă cauzei, rezultă că nu orice act emis de Consiliul Concurenţei întrerupe prescripţia, ci doar acelea care sunt emise în scopul declanşării unei investigaţii, care sunt întotdeauna anterioare investigaţiei.

În alte cuvinte, s-a apreciat că noul termen de prescripţie care începe să curgă după ce a fost întreruptă prescripţia anterioară printr-un act emis în scopul declanşării unei investigaţii nu este susceptibil de întrerupere întrucât legiutorul nu a reglementat situaţiile de fapt sau juridice cu acest efect, astfel că acest termen curge în mod continuu până la împlinirea sa, când produce efectele prevăzute de lege.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 58 şi 59 din Legea nr. 21/1996, criticile pârâtului în această privinţă fiind fondate.

Prin art. 58 din Legea nr. 21/1996, în forma aplicabilă în cauză, legiutorul a prevăzut că dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie într-un termen de 3 sau 5 ani, funcţie de natura contravenţiilor constatate. Acest termen începe să curgă de la data săvârşirii încălcării, care în cazul faptelor juridice lato sensu ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, este data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Acest termen este susceptibil de întrerupere, legiutorul prevăzând în art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 că are efect întreruptiv orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii.

Într-adevăr, textul legal anterior menţionat, are în vedere orice acţiune care intră în sfera de competenţă a Consiliului Concurenţei, anterioară sau cel mult concomitentă ordinului de declanşare a investigaţiei, inclusiv, acte sau fapte cărora legiuitorul le recunoaşte caracter întreruptiv de prescripţie şi în raport de care începe să curgă un nou termen de prescripţie de aceeaşi durată.

Acest nou termen, contrar aserţiunilor instanţei de fond, este la rându-i susceptibil de întrerupere, instituţie juridică care este de esenţa prescripţiei, legiutorul nefăcând nici o distincţie şi, implicit, derogare de regim juridic între prescripţia iniţială şi cea care începe să curgă după întreruperea acesteia.

Reglementarea prescripţiei dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurenţiale şi a aplica sancţiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege acestuia, şi, implicit, sancţionarea rămânerii în pasivitate faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurenţial, fiind astfel de neeacceptat ca ieşirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripţie.

În această notă, trebuie interpretată dispoziţia art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie, legiutorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de competenţă în limitele sale de competenţă cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva acestuia.

Această enumerare nu este limitativă, ci exemplificativă, aspect care rezultă din utilizarea de către legiuitor a sintagmei "în principal", sugerându-se că legiutorul a avut în vedere şi alte acţiuni "secundare", neindividualizate însă, astfel că orice încercare a recurentei de încadrare a acţiunilor identificate de legiutor în competenţele Consiliului situate temporal anterior sau concomitent declanşării investigaţiei este inutilă.

De altfel, interpretarea propusă de reclamantă şi însuşită de instanţa de fond ar face imposibilă aplicarea art. 59 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 21/1996, contrar principiului de drept conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Prin această normă s-a instituit o prescripţie specială a dreptului Consiliului de a aplica sancţiuni autorilor faptelor anticoncurenţiale constatate, stabilindu-se că termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege.

Plecând de la premisa că declanşarea investigaţiilor a avut loc înainte de împlinirea termenului de prescripţie, pentru a nu fi incident termenul de prescripţie generală, când norma în discuţie este exclusă de la aplicare, perioada de timp scursă până la acest moment este în mod firesc inferioară termenului de prescripţie aplicabil. Dacă se acceptă că după acest moment curge un nou termen de aceeaşi întindere, în mod continuu şi neîntrupt, niciodată nu va putea fi atins în mod obiectiv dublul termenului de prescripţie pentru a deveni incidentă norma menţionată.

Prin urmare, legiutorul prin instituirea acestei prescripţii speciale a avut în vedere că de la momentul săvârşirii faptei concurenţiale sau al ultimului act care intră în conţinutul acesteia, atunci când fapta are caracter continuu, şi până la împlinirea dublului termenului de prescripţie au avut mai loc mai multe întreruperi ale termenului de prescripţie al dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurenţiale şi a aplica sancţiuni, întreruperi care nu pot fi imaginate decât după declanşarea învestigaţiei în sensul arătat.

În consecinţă, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că solicitările de informaţii sau îndeplinirea procedurilor legale de către Consiliu, ulterioare declanşării investigaţiilor în prezenta cauză, inclusiv comunicarea raportului de investigaţie către reclamantă, nu au caracter întreruptiv de prescripţie, efect care prin luarea sa în considerare justifica concluzia că dreptul Consiliului Concurenţei în cauză nu era prescris.

În concluzie, Decizia nr. 82/24.11.2016 emisă de Consiliul Concurenţei este legală din perspectiva analizată, astfel că hotărârea instanţei de fond care a invalidat-o sub acest aspect este dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 şi 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 4030 din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei, formulată de către recurentul-pârât.

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 4030 din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.