Contractual liability in public works: enforcement of penalty clauses and rejection of essential error defense regarding unauthorized modification of FIDIC contract terms.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliului Judeţean Mureş, procedând în numele şi pe seama Consiliului Judeţean Mureş, a solicitat, în contradictoriu cu societatea CEA A. S.R.L.:

- obligarea pârâtei la plata în favoarea Consiliului Judeţean Mureş a sumei în cuantum de 21.522.613,98 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat autorităţii contractante, în acelaşi cuantum, urmare a neexecutării contractului de execuţie de lucrări încheiat sub nr. 14021/5c/23.08.2011;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea Consiliului Judeţean Mureş a sumei în cuantum de 6.431.452,05 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei 01.03.2014 - 23.06.2014, conform art. II din actul adiţional nr. x coroborat cu prevederile art. 8.7 din contract;

- plata dobânzii legale remuneratorie şi a penalităţilor de întârziere, în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea efectivă a sumei solicitate la primul petit;

- obligarea la plata eventualelor cheltuieli de judecată, ocazionate de purtarea prezentului litigiu;

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 82/07.08.2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Consiliul Judeţean Mureş în contradictoriu cu pârâta societatea CEA A. S.R.L. - Sucursala A. Monghidoro Ploieşti şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 21.522.613,98 RON cu titlu de despăgubiri, dobânda aferentă începând cu data de 22.11.2016 şi până la achitarea efectivă a sumei de mai sus, precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 6.431.452,05 RON cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale aferente perioadei 01.03.2014-23.06.2014.

Au fost respinse în rest pretenţiile formulate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs pârâta A. şi reclamantul Consiliul Judeţean Mureş.

1.3.1. Prin recursul său pârâta A. a invocat incidenţa în cauză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi a tuturor încheierilor premergătoiare cu consecinţa trimiterii cauzei spre o noua judecata, unei alte instanţe de acelaşi grad.

În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta pârâtă a susţinut următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se susţine că instanţa de fond a încălcat norme procedurale imperative în soluţionarea excepţiilor şi a cererii de suspendare.

În şedinţa de judecata din 26.06.2017, pârâta a formulat o cerere de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2014 - strămutat pe rolul Curţii de Apel Alba-iulia, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

Fără nicio justificare, instanţa a refuzat primirea anexelor cererii de suspendare, returnându-le delegatului CEA, prin aceasta încălcându-se dispoziţiile art. 224 C. proc. civ. care impun obligarea instanţei de a pune în discuţia părţilor, toate cererile precum şi împrejurările de fapt şi de drept (ce se constuiau din înscrisuri relevante, de peste 100 file), care puteau conduce la dezlegarea justă a cererii.

Cererea de suspendare, a fost pusă în discuţia părţilor, în mod formal, în condiţiile în care instanţa a respins nejustificat, cererea întemeiată de amânare pentru lipsa de apărare, ambii apărători dispunând rezilierea contractelor de împuternicire avocaţială, iar delegatul pâratei avea împuterniciri limitate, strict de a depune înscrisuri, fără studii juridice deci fără posibilitatea de a susţine apărări.

Motivarea respingerii cererii, este nu numai nelegală dar şi contradictorie.

Între cele doua cauze, exista o legătura de conexitate mai mult decât evidentă, în sensul că dosarul nr. x/2014, are ca obiect stabilirea culpei contractuale în derularea contractului de achiziţie publică, în baza unui probatoriu complet iar prezenta cauza, o acţiune in despăgubiri, care îşi au temeiul, tocmai în presupusa nerespectare a obligaţiilor contractului de achiziţie, de către antreprenor.

Instanţa se contrazice în mod flagrant, prin aceea ca deşi prin încheierea de şedinţa din 19.01.2017, a motivat respingerea excepţiei prematurităţii cererii reclamantului, invocată de pârâtă pentru lipsa concilierii prealabile, instanţa respinge excepţia, reţinând tocmai existenţa conexităţii cu cauza pendinte nr. 3439/102/2014, care ar acoperi lipsa concilierii directe, pentru ca la motivarea respingerii cererii de suspendare, să constate că dosarul nr. x/2014 nu are legătură cu prezenta cauza.

Punerea în discuţie a cererii de suspendare, de către instanţă, fără examinarea şi punerea în discuţie a anexelor ce însoţeau aceasta cerere şi fără o apărare calificată din partea pârâtei, nu poate fi justificată prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare, la fel de nejustificată şi nelegală, aceasta dovedind caracterul pur formal, al demersului instanţei, incalcarea normelor procedurale imperative, care au afectat în consecinţa, tot cursul desfăşurării procesului, până la soluţia finală.

Prima instanţa s-a pronunţat pe admiterea autorităţii de lucru judecat, în rezolvarea excepţiilor invocate de pârâtă, fără a o pune in discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 14 pct. 5 si 6, art. 248 alin. (1), art. 237 alin. (2), şi art. 432 C. proc. civ.

Prin aceasta conduită, prima instanţa a încălcat norme procedurale imperative, privind judecata procesului, dar şi principii fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Singura menţiune, cu privire la invocarea de către reclamant a puterii de lucru judecat, se regăseşte în cuprinsul sentinţei atacate, dar cu referire specială, la incidenţa acestei excepţii, asupra pactului comisoriu din actul adiţional nr. x, fără nicio referire la celelalte excepţii invocate de pârâtă.

Se mai susţine că s-a făcut o aplicare greşită a normelor procedurale care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat (art. 430, art. 431 C. proc. civ.) în rezolvarea excepţiei de nelegalitate a notificării de reziliere a acordului de achiziţie.

Instanţa de fond, reţine în considerente, conform susţinerilor reclamantei, faptul ca pârâta a atacat actul administrativ - notificarea de reziliere - atât pe calea acţiunii directe (dosar nr. x/2014, soluţionat definitiv prin respingerea acţiunii, admiţând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii) cât şi pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate în dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunţat sentinţa civila nr. 1109 din 16.10.2015, excepţie respinsa definitiv ca inadmisibilă, cu motivarea că pe rolul instanţei, se afla in curs de soluţionare, o altă cauză, având ca obiect anularea actului administrativ (dosarul din care s-a disjuns cererea de evacuare a CJM, ce a făcut obiectul dosarului x/2015).

Se concluzionează că, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dar şi principiul "electa una via...", excepţia invocată în prezenta cauza, este inadmisibilă.

Excepţia de nelegalitate, ca mijloc legal de apărare, are regim juridic distinct, de acţiunea directă care vizează anularea actului administrativ în cauză, tocmai de aceea ea trebuie cercetată în concret, la fiecare caz în parte, în raport de obiectul acţiunii, pentru a putea decela, dacă o hotărâre definitivă anterioară, poate constitui temei, pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, conform art. 432 C. proc. civ. - a triplei identităţi, cauză, obiect, părţi.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti, preluate de către instanţa, se poate constata că singurul element comun al dosarelor, îl reprezintă părţile, întrucât obiectul şi cauza sunt diferite.

În speţă nu poate opera autoritatea de lucru judecat, întrucât în primul dosar finalitatea urmărită a fost anularea actului administrativ, iar în ce-a de-a doua cauza, un mijloc de apărare ce urmăreşte înlăturarea actului administrativ din procedură, în sensul ca instanţa va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărei nelegalitate a fost contestată.

Din interpretarea eronată a textelor de lege şi ale considerentelor hotărârilor expuse, se acreditează ideea că odată aleasă calea acţiunii directe, de anulare a actului administrativ, ar determina inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, a aceluiaşi act administrativ, într-un alt dosar, argument care este eronat în contextul celor arătate în precedent şi considerarea faptului că acţiunea în anulare nu a fost soluţionată pe fond.

Se mai arată că a fost aplicată greşit autoritatea de lucru judecat, în ce priveşte apărarea pârâtei privind ineficienţa pactului comisoriu din actul adiţional nr. 2.

Şi în această situaţie, instanţa de fond, invocă puterea de lucru judecat, a aceleaşi sentinţe, şi în aceeaşi manieră de interpretare se extind eronat efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţată într-o procedură de urgenţă - o cerere reconvenţională de evacuare din şantier, dintr-un dosar disjuns, asupra unui dosar având ca obiect anularea notificării de reziliere.

În mod evident, în opinia pârâtei, aceasta hotărâre nu poate constitui temei, pentru aplicarea prezumţiei de lucru judecat, întrucât obiectul cererii este evacuare iar procedura în care a fost pronunţată, este una specială, instanţa nefăcând altceva decât să aprecieze asupra intervenţiei pactului comisoriu de gradul IV, introdus prin semnarea actului adiţional nr. x care dă dreptul beneficiarului la rezilierea contractului, fără intervenţia instanţei şi în consecinţă a dispus evacuarea pârâtei din şantier, fără a se judeca fondul cauzei - culpa contractuală - pe baza unui probatoriu administrat.

Chiar în cuprinsul considerentelor sentinţei, judecătorul precizează că nu a constituit obiect al analizei sale stabilirea culpei contractuale şi a cauzei rezilierii, făcând numai aplicaţiunea pactului comisoriu de gradul IV.

În lipsa stabilirii culpei, în baza unui probatoriu discutat în contradictoriu, apare evident că nu se poate angaja răspunderea contractuală a antreprenorului.

În prezenta cauza, s-a invocat nelegalitatea pactului comisoriu, abuzul şi nelegala activare a acestuia, determinat de faptul că, pe de o parte pârâta sesizase deja instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect, obligaţie de a face şi rezilierea judecătorească a acordului contractual din culpa exclusivă a reclamantului, iar pe de alta parte inexistenţa culpei CEA, pentru activarea clauzei contractuale.

Cauza neexecutarii obligaţiei contractuale de către beneficiar, trebuia analizată în cadrul acestui dosar, prin rezolvarea în cadru legal, a excepţiei nelegalităţii notificării de reziliere şi a excepţiei de neexecutare, excepţii care fuseseră unite cu fondul, tocmai ca instanţa sa se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauza, după administrarea probatoriului.

Este evident că prin sentinţa civilă nr. 1109/2015, care reprezintă temeiul întregii motivări a soluţiei judecătorului fondului, nu s-a stabilit culpa contractuală, în sensul analizei pe fond, a conduitei contractuale a părţilor, care a generat rezilierea acordului contractual, pe baza unui probatoriu şi al unei dezbateri judiciare, aspect relevat chiar în motivarea sentinţei indicate "instanţa nu este în măsură să analizeze cauza acestei neexecutari", ci a constata incidenţa unei clauze care-i justifica sentinţa de evacuare.

Apararea pârâtei, este pertinentă, întrucât instanţa care a pronunţat evacuarea, a constatat în mod indirect asupra rezilierii, astfel că nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pe de o parte, aceste considerente nu sprijină soluţia din dispozitiv, nu au caracter necesar, iar pe de alta parte, nu conţin în ele soluţii care să fi fost adoptate, ca urmare a unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare, care reprezintă fundamentul principiului autorităţii de lucru judecat.

În realitate, prima instanţa, prin admiterea puterii de lucru judecat, asupra considerentului că în cauza de faţă, a operat rezilierea, fiind constatată chiar şi culpa debitorului, fără să se fi administrat probe pe aceste aspecte, judecătorul fondului a încalcat un principiu fundamental, acela al dreptului la apărare.

În jurisprudenţă s-a statuat că dacă din punct de vedere al oportunităţii, emiterea notificării de reziliere, aparţine creditorului, pactul comisoriu, trebuie invocat cu bună credinţă şi tocmai de aceea, efectele declarării rezilierii, sunt subordonate hotărârii judecătoreşti, care trebuie să constate dacă au fost întrunite toate condiţiile pentru ca reclamantul să declare contractul reziliat. Or, în speţă, nici o instanţa nu a supus analizei, condiţiile rezilierii contractului.

În dosarul nr. x/2015, având ca obiect evacuare, instanţa nu s-a preocupat de stabilirea culpei, aspect pe care l-a afirmat clar în considerente, ci a constatat incidenţa unei clauze, pe baza căreia şi-a motivat soluţia de evacuare, în procedura specială, de urgenţă.

Apărarea pârâtei în acel dosar, judecat în procedura de urgenţă, a fost invocarea excepţiei de nelegalitate a actului administrativ, respinsă legal de instanţa, pe excepţia inadmisibilităţii, care avea de analizat numai incidenţa pactului comisoriu de gradul IV întrucât în dosarul din care a fost disjunsă cererea de evacuare nr. x/2014, se judeca cererea CEA de anulare a actului administrativ.

Acest aspect, nu poate constitui o piedica pentru pârâtă, de a-şi valorifica dreptul într-o altă acţiune, prin care să se solicite, stabilirea culpei contractuale (în cauza erau în curs de soluţionare atât dosarul nr. x, cât şi dosarul nr. x/2014), situaţie faţă de care nu se poate reţine statuarea unor elemente care să contrazică soluţionarea pe fond a cauzei, în cele 2 dosare menţionate.

În ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. se învederează că din analiza considerentelor sentinţei, cu privire la justificarea pretenţiilor reclamantului, se constată că, instanţa a preluat întru-totul susţinerile acestuia, cărora le acorda un caracter axiomatic, reluând până şi elemente de ordin istoric, descriptiv ori teoretic, fără un aport analitic sau raţionament propriu al judecătorului sau vreo referire concretă la probe indubitabile, care să le confirme, deşi probatoriul administrat la cererea pârâtei ducea la o altă concluzie privind derularea evenimentelor.

Prin hotărârea atacată se reia întreaga susţinere a reclamantului cu privire la o cauza a neexecutării la timp a lucrărilor şi anume divergenţele intervenite cu asociaţii, în condiţiile în care din probele administrate rezultă că neînţelegerile asociaţilor nu au dus la întârzierea proiectului, ci inaplicabilitatea soluţiei tehnice propuse de proiectant, obligaţia de a propune o soluţie viabilă din punct de vedere tehnic aparţinând reclamantului în calitate de beneficiar, aspect confirmat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Un alt considerent al sentinţei, fara nicio acoperire probatorie, se referă la activarea clauzei contractuale de reziliere unilaterală de către beneficiar, printr-o singura fraza enunţiativă, fără să ofere vreun raţionament personal, în legătura cu circumstanţele reale, care au condus la încheierea celor 2 acte adiţionale, de prelungire a duratei de finalizare a execuţiei proiectului, de condiţiile concrete ale activării clauzelor contractuale şi a decelării elementelor culpabile ale beneficiarului, conduita lui abuzivă, nelegală.

Se fac aceleaşi referiri legate de argumente ale sentinţei, fără nicio acoperire probatorie, în contradicţie cu probele dosarului, la considerentele de la fila x, alin. (2), (3), (4), (5), (6) şi 7 din hotărârea atacată, care constituie simple preluări ale susţinerilor reclamantului din cererea de chemare în judecată, fără o analiză din partea judecătorului fondului, in condiţiile unui material probator, suficient de relevant dar în mod evident nevalorificat.

De asemenea, considerentele instanţei de fond, cu privire la justificarea pretenţiilor reclamantului şi al cuantumului acestora, reprezintă o reproducere, până la identitate, a petitului cererii reclamantului, singurele intervenţii proprii ale instanţei, fiind cele privind înlăturarea apărărilor pârâtei.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. sunt formulate mai multe critici distincte.

Instanţa de fond a dat o rezolvare nelegală excepţiei nulităţii relative a actului adiţional nr. x/29.11.2013, cu încălcarea art. 1207, art. 1209 C. civ., normelor de drept procesual privind admiterea si administrarea probelor, exercitarea rolului activ al judecatorului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) cât şi din perspectiva nemotivării hotărârii.

În fapt, se reiau textele de lege invocate de reclamant în răspunsul la întâmpinare, reţinându-se faptul că încheierea actului adiţional, a fost solicitată de pârâta, pentru a evita penalităţi, act ratificat ulterior de reclamantă, prin executare, pentru ca în final, să se redea integral, texte din acordul contractual şi din actul adiţional, inclusiv din anexe, fără nicio interpretare sau analiză.

Problema fundamentală invocată de pârâta în susţinerea nulităţii actului adiţional, a fost lipsa consimţământului societăţii, la semnarea actului adiţional nr. x, eroarea esenţială, cu privire la conţinutul actului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1207 C. civ., respectiv neregularitatea reprezentării CEA, la momentul semnării acestui act.

Instanţa trebuia să constate şi să lămurească în această privinţă că mandatul formal acordat angajatului CEA, nu a fost un mandat special, pentru a negocia încheierea contractului, el având ca obiect, numai prelungirea termenului de execuţie, conform discuţiilor preliminare.

Faţă de obiectul actului adiţional - modificarea drastică a unui acord de achiziţie, aflat în plină derulare, se impunea cu necesitate existenţa unui mandat special, care să prevadă limitele de competenţă precizate în mod expres ale mandatarului şi mai ales cu menţiunea că aceste competente, reprezintă voinţa societară (existenţa unei hotărâri AGA).

Semnatarul actului, nici nu a cunoscut şi nici nu avea cum sa cunoască, conţinutul concret al actului adiţional, fiind cetăţean italian, necunoscător de limba română, iar în cuprinsul actului nu se consemnează prezenta vreunui traducător autorizat.

Actul adiţional nu a fost prezentat anterior semnării pârâtei pentru a-şi exprima acordul asupra tuturor cauzelor, care datorită caracterului lor, impuneau negocierea pârţilor, pentru a se întruni acordul de voinţă al acestora, lipsind în mod evident consimţământul societăţii.

Vizarea actului de un avocat, a fost invocată de reclamant fără vreo dovadă, în actul adiţional fiind menţionată numai viza juristului reclamantului, nu suplineşte consimţământul societăţii, aşa cum încearcă să sugereze instanţa, în considerente, având doar atribuţii de verificare din punct de vedere juridic.

Menţiunea din considerentele sentinţei, precum că la semnarea actului adiţional, ar fi participat şi managerul de proiect din partea pârâtei, dl. C., nu are nici un suport probator.

În speţă, în opinia pârâtei, sunt pe deplin aplicabile, dispoziţiile art. 1207 C. civ., întrucât s-a aflat într-o eroare esenţială, cu privire la conţinutul concret al actului adiţional, apărare fermă susţinută şi la instanţa de fond, ignorată şi de data aceasta de către instanţa de fond, care nu numai că a înlaturat-o nejustificat, dar nici nu a admis administrarea de probatorii care puteau să întregească elementele de fapt şi de drept, privind aplicarea textului citat.

Textul are aceeaşi consistenţă si aplicabilitate şi în ce priveşte incidenţa tezei a II-a, întrucât printr-o verificare chiar şi sumară, a împrejurărilor concrete, în care s-a semnat acest act, reclamantul nu numai că a cunoscut eroarea esenţială în care se afla pârâta, dar a şi determinat-o şi chiar provocat-o, de pe poziţia sa de forţa, ameninţând cu neplata lucrărilor executate.

Pârâta a fost de acord cu prelungirea duratei de execuţie, doar pentru ca reclamantul să rezolve problemele de proiectare, pentru ca ulterior să le implementeze.

Se interpretează eronat de către instanţa, că faţă de condiţiile stipulate în actul adiţional nr. x, obligaţiile covenite revin numai reclamantei, întrucât din revendicările reclamantei, chiar şi numai cele menţionate în actul adiţional, se putea constata că acestea conţineau obligaţii clare, precise, mai ales pentru beneficiar: retragerea dispoziţiilor de penalităţi, aprobarea dispoziţiilor de şantier corective ale proiectului iniţial, remedieri la proiectul de execuţie, compatibile cu situaţia actuala din teren, punerea la dispoziţia antreprenorului de soluţii tehnice viabile la punctul "Viroaga" - cuprinse în revendicarea nr. 208/05.11.2013), rezolvarea tuturor problemelor de către beneficiar - conform revendicării nr. 225/27.11.2013.

Prin acceptarea prelungirii duratei de execuţie, beneficiarul şi-a însuşit propria culpa în întarzierea lucrărilor, prin neaprobarea dispoziţiilor de şantier, nepunerea la dispoziţie a soluţiilor tehnice viabile, pentru restul remedierilor.

Pentru a-şi argumenta soluţia, prima instanţa interpretează probele unilateral, numai în favoarea reclamantului.

Invocarea de către instanţă, prin preluarea susţinerilor reclamantului, a dispoziţiilor art. 1209 C. civ., este nefondată.

Din argumentele prezentate anterior, bazate pe probe certe, indubitabile, rezulta ca reclamanta, nu şi-a asumat "riscul de eroare", întru-cât nu a cunoscut, nu i s-a prezentat în prealabil şi în forma semnată de angajatul său, conţinutul concret al acestui act.

Mandatul formal a vizat numai prelungirea duratei de execuţie, până când beneficiarul rezolva revendicările, cuprinse chiar în preambulul actului adiţional.

În fapt, reclamanta nici nu putea să-şi asume un asemenea risc contractual crescut, fără negocieri prealabile şi fără mandat special din partea AGA.

Rezultă fără dubii că este de neconceput asumarea unor obligaţii atât de impovăratoare, decât în condiţiile unei erori distructive de voinţă.

În acest context probatoriu, dată fiind importanţa determinantă a actului adiţional nr. x, în soluţionarea justă şi legală a cauzei, reclamanta a solicitat administrarea de probe cu martori şi înscrisuri, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, insuficient probate, probe respinse în mod nejustificat, fără nicio motivare, lipsind de conţinut şi eficienţă, opţiunea instanţei de a uni aceasta excepţie, cu fondul cauzei.

Tocmai sesizând circumstanţele concrete ale semnării actului adiţional nr. x, apărările pertinente ale reclamantei, pe baza probelor certe din dosar, precum şi caracterul exagerat, abuziv al clauzei introduse prin acest act, instanţa de judecata avea îndatorirea legală, independent de pozitia părţilor (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului şi implicit pronunţarea unei sentinţe legale şi temeinice.

O alta reţinere a instanţei, fără acoperire probatorie, se referă la faptul că reclamanta, ar fi solicitat încheierea actului adiţional, pentru "a scăpa de penalităţi", în condiţiile în care teza reală probată, este ca reclamanta a agreat prelungirea duratei legale de execuţie dar a şi solicitat rezolvarea tuturor problemelor tehnice, cuprinse în revendicările menţionate în cuprinsul actului adiţional nr. 2.

Reţinerea instanţei că reclamanta ar fi ratificat ulterior acest act, este falsă, întrucât s-a solicitat în permanenţă beneficiarului punerea la dispoziţie, a soluţiilor tehnice, cuprinse in revendicările enumerate, iar beneficiarul, după încheierea actului adiţional, a manifestat aceeaşi pasivitate, la adăpostul pactului comisoriu, neîndeplinindu-şi obligaţiile asumate, pentru ca ulterior, să procedeze la rezilierea unilaterală a contractului, prin activarea pactului comisoriu din actul adiţional nr. 2.

Instanţa de fond a interpretat eronat normelor legale privind contractele de achiziţie publică.

Achiesarea instanţei de fond, la susţinerile reclamantului, aceea că prin incheierea actului adiţional nr. x, s-a convertit tipul de contract, încalcă toate normele legale privind achiziţiile publice, precum şi pe cele privind autorizarea construcţiilor (O.U.G. nr. 34/2016 şi legislaţia conexă a achiziţiilor publice, Legea nr. 10/1995 şi Legea nr. 50/1991).

Daca s-ar accepta teza preluată de instanţă, ar însemna că printr-un act adiţional, semnat fără negociere, prin fraudă la lege, se pot schimba condiţiile iniţiale de licitaţie, în baza cărora s-a încheiat contractul de achiziţie publică, atât sub aspectul riscurilor dar şi al răspunderii contractuale, aspecte sancţionate de legislaţia achiziţiilor publice.

La aceasta se adaugă şi faptul că este interzisă categoric reevaluarea acestor factori de risc şi de răspundere contractuală, la un obiectiv finalizat în proporţie de 67%, pe un proiect de execuţie aprobat şi semnat pentru neschimbare, de însuşi emitentul, proiect şi tip de contract, în baza căruia s-a obţinut finantarea (mai ales că 50% din finanţare este din fonduri europene).

Chiar daca prin absurd, ar fi existat un acord de voinţa expres consemnat în actul adiţional nr. x, în care părţile ar fi convenit la o asemenea "convertire", aceasta nu putea produce nicio consecinţă juridică, fiind o clauză în afara legii.

Cum s-ar putea agrea o asemenea apărare, fara niciun suport legal, dar mai ales impotriva tuturor uzanţelor naţionale si internaţionale, din domeniul construcţiilor, care consacra faptul ca, acordul contractual de achiziţie publica, în plină derulare, cu o realizare de 67%, cu finanţare 50% din fonduri europene, nu poate fi modificat, printr-un act adiţional imperfect, fără negocieri şi cu o eroare esenţială cu privire la clauzele sale.

Pe de altă parte, această susţinere preluată de instanţa, nu are nici un suport probator, întrucât în actul adiţional nr. x, nu există o clauză expresă care să prevadă "convertirea" contractului iniţial, iar termenul suplimentar stabilit prin actul adiţional, era destinat tocmai punerii la dispoziţia antreprenorului, de soluţii tehnice viabile, care să-i permită continuarea şi finalizarea lucrărilor.

Mai mult decât atât, în actul adiţional nr. x în afara de modificarea termenului de execuţie a lucrărilor şi limitarea termenului de revendicare a problemelor la punctul V se menţionează că "toate celalalte clauze rămân neschimbate", iar subclauza 4.1. prevede că antreprenorul nu va fi responsabil, în nici un fel, de proiectarea sau specificaţiile lucrărilor Permanente.

Nici în dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 1874 si urm C. civ., care reglementează contractul de antrepriză pentru lucrările de construcţii, nu este reglementată o astfel de chestiune "a convertirii contractului" şi aceasta cu atât mai mult în cadrul legislaţiei speciale, de achiziţii publice, care are un regim extrem de strict şi riguros.

1.3.2. Prin recursul său reclamantul Consiliul Judeţean Mureş a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi procedând la rejudecarea cauzei, admiterea şi a petitului IV al acţiunii introductive, ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 76.314,40 RON.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susţinut următoarele:

Cu privire la această cerere instanţa de fond a reţinut în mod eronat că reclamantul nu a făcut dovada efectuării de cheltuieli, iar cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2014, în condiţiile în care nu au fost solicitate în acel dosar pot fi valorificate pe cale separată.

Obiectul dosarului nr. x/2014 l-a constituit o cerere de asigurare de dovezi, întemeiată pe prevederile art. 359 - 365 C. proc. civ.

La solicitarea ambelor părţi, instanţa de fond a dispus acvirarea la prezentul dosar a dosarului nr. x/2014 (încheierea de şedinţă din data de 19.01.2017), ulterior respingând intimatului o cerere de efectuare a unei expertize tehnice (încheierea de şedinţă din data de 16.03.2017) în considerarea faptului că a fost acvirat dosarul de asigurare de dovezi, fiind astfel incidente în speţă prevederile art. 363 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "probele asigurate în condiţiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de instanţă, la judecarea procesului, sub raportul admisibilităţii şi concludenţei lor. În cazul în care se găseşte necesar, instanţa va proceda, dacă este cu putinţă, la o nouă administrare a probelor asigurate".

În speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond nu a considerat necesar să procedeze la o nouă administrare a probelor asigurate în dosarul nr. x/2014.

Este de remarcat faptul că, în cursul procesului asupra fondului cauzei, aceste probe au aceeaşi valoare doveditoare ca şi în cazul în care s-ar fi administrat în cursul judecăţii.

Astfel, întrucât acestea sunt probe ale procesului, costurile impuse de administrarea lor se cuantifică la calculul cheltuielilor de judecată în dosarul în care s-a judecat pricina în fond, respectiv în prezentul dosar, potrivit prevederilor art. 363 alin. (3) C. proc. civ. protrivit cărora "cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond".

Faţă de aceste prevederi legale, este greşită reţinerea instanţei de fond potrivit căreia "reclamantul nu a făcut dovada efectuării de cheltuieli ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată", în situaţia în care probele asigurate în dosarul nr. x/2014 constituie probe în prezentul dosar. Astfel, cheltuielile efectuate cu administrarea acestora, trebuie avute în vedere, potrivit prevederilor art. 453 C. proc. civ., la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată la care poate fi obligată partea care pierde procesul, în speţă intimatul.

Este de asemenea greşită şi afirmaţia instanţei de fond potrivit căreia, cheltuielile efectuate cu administrarea probelor asigurate în dosarul nr. x/2014 urmează a fi solicitate pe cale separată, raportat tot la prevederile art. 363 alin. (3) C. proc. civ. care stipulează expres că, aceste cheltuieli urmează a fi cuantificate la calculul cheltuielilor de judecată doar în dosarul în care se judecă pricina, ca urmare a stabilirii culpei procesuale a părţii care pierde procesul.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată reclamantul Consilioul Judeţean Mureş a solicitat respingerea recursului pârâtului, apreciind că hotărârea instanţei de fond, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă este legală.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei exercitat împotriva sentinţei nr. 82/07.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, urmând a constata că celelalte critici formulate de părţi sunt neîntemeiate.

2.1.1. Recursul pârâtei A..

Criticile pârâtei referitoare la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Un prim aspect invocat pentru incidenţa acestui motiv de nelegalitate este legat de nerespectarea prevederilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la suspendarea soluţionării cauzei la cererea reclamantei până la soluţionarea dosarului nr. x/2014 care a fost strămutat pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia.

În această privinţă reclamanta susţine că în mod nelegal instanţa de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, existând o legătură de conexitate cu dosarul nr. x/2014, fără a pune în discuţia părţilor admisibilitatea înscrisurilor ataşate cererii de suspendare, care au fost restituite delegatului reclamantei, şi în lipsa unei apărări calificate a reclamantei, în condiţiile în care reprezentanţii aleşi ai acesteia reziliaseră unilateral contractul de asistenţă juridică.

Prin art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. legiuitorul a prevăzut un caz de suspendare a judecării cauzei, facultativă, atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi.

Acest caz de suspendare este lăsat la aprecierea instanţei de judecată şi are în vedere existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Existenţa unei conexităţi evidente între cele două dosare nu demonstrează existenţa unei chestiuni prejudiciale a cărei nerezolvare de către instanţa învestită ar fi reprezentat pentru instanţa de fond un impediment la justa şi completa soluţionarea a cauzei.

Existenţa sau inexistenţa culpei părţilor contractante în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a clauzelor contractuale face obiect al ambelor cauze, neconstituind însă un temei suficient în suspendarea judecării prezentei cauze.

Asistenţa juridică nu este obligatorie în prezenta cauză, astfel că soluţionarea cererii de suspendare în lipsa unui avocat ales al reclamantei, în condiţiile în care ceilalţi doi avocaţi au reziliat contractul de asistenţă juridică, este legală, instanţa de fond nefiind ţinută a amâna soluţionarea acestui incident procedural până ce reclamanta şi-ar fi asigurat reprezentarea calificată în instanţă.

Această măsură nu este invalidată nici de restituirea de către judecătorul fondului a înscrisurilor ataşate cererii de suspendare, pentru că în lipsa propunerii de probe în condiţiile legii, a explicitării relevanţei şi utilităţii lor instanţa de fond nu era ţinută a pune în discuţia părţilor admisibilitatea acestor mijloace de probe, iar instanţa de control judiciar nu este în măsură a aprecia asupra legalităţii acestei omisiuni.

Un al doilea aspect invocat de pârâtă în justificarea acestui motiv de nelegalitate este legat de pronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, în rezolvarea excepţiilor invocate de pârâtă, fără a o pune în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 14 pct. 5 si 6, art. 248 alin. (1), art. 237 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de subliniat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia procesuală a autorităţii de lucru judecat, pentru că admiterea ei, cum pretinde pârâta, ar fi dus în mod logic la respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă, situaţie care ar fi profitat în mod evident pârâtului.

Ceea ce a valorificat instanţa de fond este puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de instanţele judecătoreşti învestite a soluţiona dosarul nr. x/2015 având ca obiect evacuare. Acest mijloc de apărare a fost invocat de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare conform art. 14 alin. (2) C. proc. civ., de care pârâta a luat cunoştinţă în mod evident din studiul dosarului conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum de altfel rezultă din susţinerile sale din recurs, şi asupra căreia a fost în măsură a formula apărări în cunoştinţă de cauză, fiind satisfăcută astfel cerinţa punerii în discuţia părţilor a acestei apărări, fără a fi necesară identificarea formală de către instanţa de fond şi punerea ei corespunzătoare în discuţie părţilor.

Se mai susţine în cadrul acestui motiv de nelegalitate greşita aplicare a normelor procedurale care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa rezolvării excepţiei de nelegalitate a notificării de reziliere a acordului de achiziţie, precum şi a apărării pârâtei privind ineficienţa pactului comisoriu expres convenit prin actul adiţional nr. 2.

Aceste apărări nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind identificate normele procesuale pretins nerespectate de instanţa de fond. Analiza apărărilor formulate sub acest aspect denotă critici în privinţa greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a notificării de reziliere şi greşita aplicare a pactului comisoriu expres convenit, pentru lipsa de culpă a pârâtei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, care în fapt se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate de instanţa de recurs în cadrul analizei acestui motiv de casare.

Nu sunt fondate nici criticile pârâtei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

În această privinţă instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a condiţiilor de antrenare a răspunderii contractuale a pârâtei, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei sau nu a analizat unele critici particulare, care intrau în contradicţie şi erau contrazise implicit de ansamblul considerentelor instanţei de fond nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forţa explicativă a celorlalte, iar nu situaţia relevată de recurentă în care considerentele avute în vedere la fundamentarea soluţiei sunt contrarii motivelor de legalitate invocate de reclamantă, nefiind însuşite de instanţa de fond.

O soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii, astfel că admiterea acţiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de aceasta, însuşite de instanţa de fond, iar apărările pârâtei au fost apreciate, în consecinţă, nefondate.

Pe de altă parte, pretinsa lipsă de corespondenţă dintre starea de fapt reţinută de instanţa de fond şi cea care ar rezulta în urma administrării probelor, diferită în opinia recurentei pârâte, nu se circumscrie acestui motiv de casare, circumscriindu-se caracterului devolutiv al căilor de atac ordinare, nefiind în consecinţă specifică recursului.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

Nu pot fi validate nici criticile pârâtei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în precedent, au fost calificate ca fiind subsumate acestui motiv de casare criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a notificării de reziliere şi greşita aplicare a pactului comisoriu expres convenit, pentru lipsa de culpă a pârâtei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Este de subliniat în acest context, că deşi pârâta în cadrul apărărilor formulate a invocat distinct excepţia de nelegalitate a notificării de reziliere, pe de o parte, şi ineficacitatea pactului comisoriu expres, clauză în temeiul căreia a fost emisă notificarea de reziliere, distincţie care a fost respectată şi de instanţa de fond în cadrul analizei apărărilor pârâtelor, în realitate ambele apărări vizează notificarea de reziliere, susţinându-se nelegala sa emitere, prin valorificarea greşită de către reclamantă a clauzei prin care s-a convenit pactul comisoriu, astfel că se poate concluziona că instanţa de fond soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate a oferit o motivare alternativă, pe excepţie şi pe fond.

În privinţa respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate în mod eronat a apreciat instanţa de fond că pârâta nu se mai putea prevala de acest mijloc de apărare în litigiul pendinte.

Acest caz de inadmisibilitate a fost reţinut pe bună dreptate în practica judiciară în situaţia contestării legalităţii unui act administrativ în cadrul aceluiaşi proces atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, ceea ce nu este cazul speţei de faţă. Ar mai fi inadmisibilă invocarea excepţiei de nelegalitate aceluiaşi act administrativ şi în situaţia în care a mai fost invocată în alt proces, între aceleaşi părţi sau de acelaşi autor, pentru motive identice, iar excepţia a fost analizată pe fond, ceea ce de asemenea nu se verifică în cauză, întrucât în dosarul nr. x/2015 prin sentinţa nr. 1109/16.10.2015 excepţia de nelegalitate a notificării de reziliere a fost respinsă ca inadmisibilă.

Însă, aşa cum s-a reţinut în precedent, instanţa de fond a soluţionat şi pe fond această excepţie de nelegalitate, în cadrul apărărilor pârâtei referitoare al ineficacitatea pactului comisoriu expres convenit, în realitate referitor la efectele sale, respectiv nelegala emitere a notificării de reziliere, pentru că, în opinia recurentei pârâte, nu are nici o culpă în neexcutarea parţială sau executarea necorespunzătoare contractului.

Din acest punct de vedere, contrar celor susţinute de pârâtă prin cererea de recurs, în mod corect a valorificat instanţa de fond puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1109/16.10.2015 pronunţată de Tribunalui Mureş în dosarul nr. x/2015 prin care s-a dispus evacuarea pârâtei de pe şantierul lucrărilor a căror antrepriză o achiziţionase, soluţie defintivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1/R/08.01.16 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Într-adevăr în cadrul acestui dosar nu a fost stabilită culpa pârâtei în neexecutarea clauzelor contractului, cum pretinde pârâta, însă nu era necesar. În cazul angajării răspunderii civile contractuale trebuie dovedită neexecutarea obligaţiei convenţionale, care odată efectuată, naşte prezumţia culpei în neîndeplinirea ei, prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

În acest sens s-a reţinut prin hotărârile anterior menţionate, şi nu este contestat, că pârâta nu a respectat termenul stabilit în programul de execuţie asumat şi anexat Actului adiţional nr. x din 29.11.2013, fiind astfel constatate îndeplinite condiţiile pactului comisoriu expres de grad IV convenit între părţi şi, valorizându-i efectele, s-a dispus evacuarea pârâtei de pe şantier.

Culpa pârâtei în nerespectarea programului de execuţie asumat este prezumată, nefiind înlăturată prin proba contrară a justificării oricărei vinovăţii în conduita constatată ca fiind o faptă ilicită din perspectivă contractuală, cum se pretinde prin art. 1350 alin. (2) C. civ.

Pârâta, sub acest aspect, insistă în pretenţia că nexecutarea obligaţiilor asumate în termenele convenite prin actul adiţional nr. x se datorează deficienţelor de proiectare, activitate care era în sarcina reclamantului. Însă e de remarcat că pârâta a convenit cu reclamantul un nou termen de execuţie, în condiţiile proiectului anterior, despre care a pretins că era deficitar şi ar fi dus la întârzierea lucrărilor, asumându-şi chiar şi în aceste condiţii finalizarea lucrărilor, fără a condiţiona termenul de finalizare de o conduită anume a reclamantei în sensul revizuirii corespunzătoare a proiectului tehnic al lucrării achiziţionate.

În acest context, sunt nefondate şi criticile recurentei pârâtei referitoare la soluţia instanţei de fond în privinţa excepţiei nulităţii relative a actului adiţional nr. x/29.11.2013.

Referitor la aceste critici este de subliniat că argumentele recurentei pârâte sunt contradictorii, susţinându-se în esenţă că la încheierea actului adiţional nr. x a lipsit consimţământul societăţii, neregularitate care atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat în aceste condiţii, şi eroarea esenţială cu privire la conţinutul actului adiţional, prevalându-se în acest sens de art. 1207 C. civ., eroare decurgând din neregularitatea reprezentării reclamantei, aspect care atrage nulitatea relativă a actului juridic încheiat în aceste condiţii, care presupune însă existenţa unui consimţământ, însă alterat prin acest viciu.

Urmare a acestei contradicţii, luând în considerare temeiul juridic invocat precum şi faptul că în cazul de faţă există un consimţământ exprimat prin mandatar special, instanţa de control judiciar va analiza aceste critici numai din perspectiva nulităţii realative determinată de viciul erorii esenţiale.

Recurenta pretinde că la încheierea actului adiţional nr. x/29.11.2013 a fost prezent D., cetăţean italian, care a fost mandatat special doar pentru semnarea acestui act de către reprezentantul legal al pârâte, iar nu pentru negocierea lui. Se mai susţine că mandatarul pârâtei nu cunoştea limba română şi astfel nu şi-a putut da seama de clauzele suplimentare, în condiţiile în care din discuţiile preliminare se convenise numai prelungirea duratei de execuţie a contractului.

Pentru a fi în prezenţa unei erori esenţiale, cum se susţine de recurenta pârâtă, se impune ca falsa reprezentare a realităţii să fie esenţială, să fie scuzabilă, elementul asupra căruia partea contractantă a fost în eroare să fie determinant pentru încheierea acestui act juridic, iar cocontractantul să ştie că elementul fals reprezentat este esenţial. Aceste cerinţe trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea sancţiunii nulităţii relative a actului juridic.

În cauză, aşa cum în mod just a reţinut instanţa de fond, eroarea de care se prevalează pârâta, cel puţin nu este scuzabilă, fiind incidente dispoziţiile art. 1209 C. civ. conform cărora "nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta".

Prin urmare, mandatarea unei persoane de către o persoană despre care pârâta pretinde că nu ştia limba română, cunoscând acest lucru, punând în executare contractul astfel încheiat, reprezintă asumarea riscurilor decurgând din aceste operaţiuni juridice, situaţie în care nu se poate prevala de sancţiunea nulităţii relative a contractului încheiat în aceste condiţii.

În fine, criticile pârâtei referitoare la aprecierea instanţei de fond că prin încheierea actului adiţional nr. x la contractul de achiziţie s-ar fi transformat contractul din FIDIC roşu în FIDIC galben sunt irelevante în cauză.

Aceste aprecieri ale instanţei de fond chiar dacă sunt eronate, întrucât nu s-a strămutat obligaţia de proiectare de la beneficiar la achizitor prin încheierea actulului adiţional, pentru a se realiza pretinsa "convertire" a contractului, valenţele contractului din acest punct de vedere nu au folosit la soluţionarea cauzei.

2.1.2. Recursul Consiliului Judeţean Mureş.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că nu s-a făcut dovada efectuării de cheltuieli ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată, iar cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2014, în condiţiile în care nu au fost solicitate în acel dosar, pot fi valorificate pe cale separată.

Obiectul dosarului nr. x/2014 l-a constituit o cerere de asigurare de dovezi, întemeiată pe prevederile art. 359 - 365 C. proc. civ., iar în legătură cu valoarea lor doveditoare instanţa de fond nu a considerat necesar să procedeze la o nouă administrare a probelor asigurate.

Întrucât acestea sunt probe ale procesului, costurile impuse de administrarea lor se cuantifică la calculul cheltuielilor de judecată în dosarul în care s-a judecat pricina în fond, respectiv în prezentul dosar, aşa cum pretinde reclamanta, potrivit prevederilor art. 363 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că "cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond".

Întrucât sumele avansate cu asigurarea dovezilor sunt rezonabile în raport cu complexitatea cauzei, că mijloacele de probă asigurate au fost utile şi relevante în cauză şi că pârâta este în culpă procesuală urmare a soluţiei pronunţate se impunea ca în temeiul art. 453 C. civ. să fie puse în sarcina părţii căzute în pretenţii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (1) şi 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Judeţean Mureş împotriva sentinţei nr. 82/07.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa, în parte, şi rejudecând, va obligă pârâtul şi la plata sumei de 76.314,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Va fi respins ca nefondat recursul pârâtei A. împotriva aceleaşi hotărâri ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul pârâtei A. împotriva sentinţei nr. 82/07.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Judeţean Mureş împotriva aceleaşi hotărâri, casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, obligă pârâtul şi la plata sumei de 76.314,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Menţine în rest hotărârea atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.