Applicability of conflict of interest rules to parliamentarians and non-retroactivity of integrity evaluation procedure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 august 2016, sub nr. x/2016, prin declinare de competenţă prin sentinţa civilă nr. 296/19.02.2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015 întocmit de pârâtă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 266 din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, dispunând anularea raportului nr. x/13.10.2015 întocmit de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Printr-un prim motiv, a susţinut recurenta-pârâtă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţia României, interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 presupune recunoaşterea competenţei de evaluare de către ANI atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora, însă numai începând cu data de 5.09.2010, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010.

În cauză, contrar susţinerilor instanţei de fond, nu a avut loc o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile noi.

Întreaga procedură (demarată în data de 03.03.2015, dată la care persoana evaluată ocupa o funcţie publică) s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate de Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare pe întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului "tempus regit actum".

Susţine că activitatea ANI a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 144/2007 şi, ulterior, drept consecinţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010, prin Legea nr. 176/2010, iar faptul că a urmat procedura de verificare prevăzută de Legea nr. 176/2010 nu înseamnă că verificarea se rezumă doar la situaţii ulterioare acesteia, câtă vreme faptele reclamantului erau interzise de prevederile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la datele faptelor. Consideră că aceste dispoziţii sunt aplicabile, întrucât reprezintă cadrul general al reglementării conflictului de interese de natură administrativă, fiind incidente şi funcţiilor de demnitate publică, având în vedere că aceste categorii de funcţii fac parte dintre cele prevăzute la art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 176/2010.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în cauză a avut loc o "extindere" a dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 "la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă în mod expres". Astfel, faptul că starea de conflict de interese administrativ nu este individualizată pentru categoria parlamentarilor nu lipseşte de aplicabilitate textul general, instituit de art. 70 al legii, care este incident şi pentru categoria de demnitari din care reclamantul face parte, aşa cum este incident şi pentru toate categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 161/2003, care deţin funcţii de demnitate sau de autoritate publică, funcţii cu caracter public, şi anume funcţii publice.

Textele cu caracter general din lege, cum este şi art. 70, nu au o aplicabilitate condiţionată, ele producând efecte şi în mod singular, în ciuda reţinerilor instanţei de fond.

Mai arată că intimatul-reclamant şi-a exercitat atribuţiile funcţiei cu prioritizarea interesului personal, în detrimentul celui public, ce a constat în crearea unei situaţii favorabile pentru fiul său, care a obţinut în acest mod foloase patrimoniale pentru o perioadă de timp.

Precizează că în art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului a fost preluată definiţia incidentului de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă, reglementat în art. 70 din Legea nr. 161/2003. Pe de altă parte, faptul că parlamentarilor le sunt aplicabile prevederile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 reiese şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 81/2013.

Recurenta-pârâtă menţionează că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii Constituţionale este în sensul că art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 se aplică şi parlamentarilor. De asemenea, o definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

În materia incidentelor de integritate, Legea nr. 161/2003 reprezintă "dreptul substanţial", în timp ce Legea nr. 176/2010 reprezintă "dreptul procedural".

Pe fondul cauzei, arată că intimatul-reclamant a angajat în cadrul biroului său parlamentar pe fiul său, acesta obţinând foloase patrimoniale în urma muncii prestate în cabinetul deputatului A., astfel încât raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate este legal şi temeinic, prin admiterea acţiunii fiind nerespectat scopul normei juridice incidente, anume acela de prevenţie şi sancţionare a conflictului de interese.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate recurentă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma motivului de casare invocat şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine caraterul său fondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant A. a contestat Raportul de evaluare nr. x/13.10.2015 emis de Agenţia Naţională de Integritate prin s-a reţinut că, în calitate de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât a încheiat contractul civil nr. x/05.01.2009 prin care fiul său, A. a fost angajat în funcţia de referent în cadrul Biroului parlamentar al reclamantului, veniturile încasate în urma activităţii desfăşurate fiind în cuantum de 35.991 RON.

Curtea a admis acţiunea şi a anulat raportul de evaluare, considerând că autoritatea pârâtă a interpretat eronat dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii noi, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, conform căruia nu se pot aplica dispoziţiile legii noi unor fapte sau situaţii juridice ale căror efecte s-au produs sub imperiul legii vechi, precum şi că reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile formulate în calea de atac a recursului vizează pe de o parte, greşita reţinere de către prima instanţă a încălcării principiului neretroactivităţii legii, iar pe de altă parte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Înalta Curte constată că este fondată critica privind greşita reţinere de către prima instanţă a încălcării principiului neretroactivităţii legii, având în vedere că la data săvârşirii faptei imputate reclamantului, respectiv 5 ianuarie 2009, era în vigoare Legea 161/2003 prin prisma căreia a fost reţinută existenţa conflictului de interese, astfel că normele de drept material nu au fost aplicate retroactiv, fiind în vigoare la data faptei.

Împrejurarea că Legea 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care reglementează, printre altele, procedura de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, a intrat în vigoare la data de 15.09.2010, nu este de natură să conducă la încălcarea prevederilor constituţionale care consacră acest principiu, recurenta fiind abilitată să realizeze această evaluare încă din anul 2007, prin Legea 144/2007.

Legea 176/2010 este o consecinţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010, dar nu se poate considera că în temeiul său recurenta poate proceda numai la evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor ivite după intrarea sa în vigoare, întrucât în perioada de referinţă (ianuarie 2009) recurenta avea competenţa de a evalua conflictul de interese în care s-a aflat reclamantul, modificarea reglementată de această lege vizând procedura de evaluare, ca urmare a deciziei sus menţionate. Legea 176/2010 nu constituie actul normativ prin care este abilitată pentru prima dată ANI să evalueze conflictele de interese şi incompatibilităţile, astfel că această evaluare poate viza şi incidentele de integritate existente înainte de intrarea ei în vigoare, cum este cazul de faţă, procedura de evaluare urmând să fie cea reglementată de noul act normativ adoptat după decizia Curţii Constituţionale.

A accepta punctul de vedere exprimat de intimatul-reclamant ar echivala cu lipsirea de efecte juridice, pentru perioada anterioară modificării şi completării Legii 144/2007 prin legea în discuţie, a actului normativ care reglementează conflictele de interese şi incompatibilităţile, respectiv Legea 161/2003.

Nu se poate reţine aplicarea retroactivă a legii câtă vreme, la data demarării procedurii de evaluare, Legea 176/2010 era în vigoare, iar competenţa recurentei de evaluare a conflictului de interese ivit în anul 2009 era stabilită prin actul normativ modificat de Legea 176/2010, act normativ anterior apariţiei conflictului de interese.

Intimatul-reclamant susţine în întâmpinare că fapta nu putea fi evaluată şi determinată ca reprezentând conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară.

Susţinerea nu poate fi reţinută pentru că porneşte de la o premisă eronată, aceea că fapta este calificată conflict de interese în baza Legii 176/2010 şi nu în baza Legii 161/2003. Aşa cum s-a arătat, Legea 161/2003 conţine norme de drept material care reglementează conflictul de interese, în temeiul său fiind determinată fapta ca reprezentând conflict de interese şi, în mod evident, fiind în vigoare în ianuarie 2009, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

Interpretarea pe care intimatul-reclamant o dă art. 11 alin. (1) din Legea 176/2010, respectiv că se recunoaşte competenţa pârâtei de evaluare atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, însă numai începând cu data de 5.09.2010, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea mandatului, însă limitat tot la data de 5.09.2010, este lipsită de fundament din moment ce această competenţă, aşa cum s-a precizat, este reglementată de Legea 144/2007, modificările intervenite prin Legea 176/2010 vizând procedura de evaluare şi nu competenţa recurentei în acest domeniu.

Nu este lipsit de relevanţă în context nici faptul că această problemă de drept ridicată de intimatul-reclamant, a încălcării principiului neretroactivităţii legii, a suscitat interpretări diferite la nivelul instanţei supreme, care au fost însă unificate în jurisprudenţă, opinia majoritară fiind consemnată în procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30.06.2014, în sensul că "nu este încălcat principiul neretroactivităţii legii civile în situaţia în care ANI efectuează procedura de evaluare prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea 161/2003, dar în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii 176/2010, cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi".

Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică şi deputaţilor şi senatorilor, întrucât nu există niciun argument juridic care să justifice, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a principiilor prevăzute prin art. 71 din acelaşi act normativ, reţinerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnităţi publice.

Instanţa de control judiciar reţine că, deşi conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituţie, reglementându-se doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor şi interdicţiilor în cazul deputaţilor şi senatorilor.

Actele normative relevante pentru reglementarea, în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt, pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006, şi regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a 2-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii, cu menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

O definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei conform căruia:

"Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus".

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conţinutul Titlului IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităţilor şi conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcţii publice, în care se includ atât funcţiile publice administrative, cât şi funcţiile de demnitate publică: Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia prezidenţială, primul ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarii şi subsecretarii de stat, inclusiv funcţiilor asimilate acestora, prefecţii şi subprefecţii, magistraţii, aleşii locali, funcţionarii publici.

Se reţine, de asemenea, că nu se justifică o diferenţă de tratament juridic pentru deputaţi în raport cu celelalte categorii de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice şi cărora li se aplică dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care nu există nicio normă de excepţie pentru această categorie de persoane, art. 70 nu face niciun fel de distincţie între categoriile de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice, iar din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale - toate persoanele menţionate se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlu reglementării, prin sintagma funcţii şi demnităţi publice, în considerarea cărora le revin obligaţii specifice.

Parlamentarii fac parte din categoria de persoane cărora legea le este aplicabilă (art. 1 pct. 3 din Legea 176/2010), îndeplinesc o funcţie de demnitate publică ce se supune principiilor care stau la baza prevenirii conflictului de interese, statuate prin art. 71 din Legea 161/2003, aceste principii fiind pe deplin compatibile cu principiile şi regulile de conduită parlamentară stabilite prin statutul deputaţilor şi senatorilor (art. 9-11 din Legea 96/2006 - principiile: interesului naţional; al legalităţii şi al bunei credinţe; al transparenţei), ceea ce înseamnă că se pot afla în situaţia unui conflict de interese dacă un interes personal de natură patrimonială le-ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce le revin în executarea mandatului.

Înalta Curte constată că prezintă relevanţă în cauză considerentele Deciziei nr. 81/27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr. 136/14.03.2013, prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor reţinând că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcţii şi demnităţi publice", în considerarea căreia le revin obligaţii specifice.

A mai constatat instanţa constituţională că situaţia deputaţilor şi a senatorilor - prevăzută la pct. 3 al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiaşi regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcţionarilor publici administrativi, cât şi celorlalţi titulari de funcţii/demnităţi publice.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, sub aspectul câmpului de aplicare, atunci când a reţinut că acestea nu sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor şi senatorilor.

Prin urmare, este fondată critica referitoare la considerentul primei instanţe vizând lipsa unui temei legal pentru constatarea conflictului de interese în cazul deputaţilor şi senatorilor, din interpretarea teleologică şi logică a dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 rezultând că acest temei există.

Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003, interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care o rudă, afin sau o persoană apropiată îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu obiectivitate a atribuţiilor.

În privinţa condiţiei referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor textului de lege sus menţionat, Înalta Curte reţine că aceasta este îndeplinită atât timp cât acţiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea fiului său la biroul parlamentar, care a încasat remuneraţia cuvenită, ceea ce a produs consecinţe în patrimoniul familial, împrejurare ce se circumscrie textului de lege menţionat.

Totodată, se reţine că art. 70 din Legea 161/2003 nu cere dovedirea influenţării atribuţiilor oficiale ale reclamantului, ci doar evidenţierea faptului că interesul personal de natură patrimonială pare să influenţeze aceste atribuţii care sunt contrare principiilor ce stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.

Astfel, angajarea fiului în cadrul biroului parlamentar este de natură să creeze aparenţa că intimatul-reclamant nu îşi desfăşoară activitatea cu imparţialitate, integritate, transparenţa deciziei şi, mai ales, că nu pune interesul public în centrul deciziilor sale, ci dimpotrivă, are în vedere propriile interese şi pe cele ale familiei sale.

Înalta Curte apreciază că prezintă relevanţă, de asemenea, faptul că jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme este în sensul că se aplică deputaţilor disp. art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, în acest sens fiind pronunţate, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 şi nr. 2314/2014, nr. 1992/2015, nr. 1899/2017, nr. 3469/2018.

Această jurisprudenţă este importantă prin prisma rolului constituţional ce revine instanţei supreme, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta A.N.I., va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva raportului de evaluare nr. x/13.10.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Tip

Sursă

02/12/2015

Cerere de chemare în judecată

B. 14/07/2016

Întâmpinare

Intimat - B.

28/07/2016

Acte

Recurent - MINISTERUL JUSTIŢIEI

12/06/2019

Cerere judecare în lipsă

Intimat - B.

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 266 din 9 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2019.