Failure to examine timely-payment defenses violates right to fair trial, requiring remand of insurance guarantee fund dispute

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017, la data de 20.07.2017, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 7246/04.07.2017 emisă de pârât privitoare la cererea de plată nr. x/05.12.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 217 din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B. S.A.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată şi motivele pe care se sprijină.

Reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond criticând-o pentru nelegalitate şi invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acţiunii formulate şi anularea deciziei nr. 7246/04.07.2017, cu consecinţa admiterii cererii de plată nr. x/05.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, s-a arătat în motivarea recursului, contrar dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în mod greşit a reţinut instanţa prin interpretarea per a contrario că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligaţia plăţii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată rezultate din creanţele de asigurare avute faţă de Societatea de asigurări C. S.A., în faliment, având în vedere faptul că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Textul de lege nu face distincţie între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Invocând prevederile art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015, recurenta menţionează că legiuitorul este explicit în ceea ce priveşte obligaţiile Fondului Garantare a Asiguraţilor faţă de persoanele îndreptăţite la despăgubiri, reglementând expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, prin înscrierea la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi şi cheltuieli, ca urmare a onorării unor cereri de plată ale creditorilor de asigurare, formulate în condiţiile legii.

În privinţa acestui text de lege, recurenta apreciază ca fiind greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile şi/sau cheltuielile generate de propria sa culpă şi nu şi cele stabilite în sarcina asigurătorului falit.

O astfel de interpretare nu se sprijină nici pe argumente referitoare la textul de lege şi nici pe argumente ce ţin de întrebuinţarea unui raţionament logico-juridic coerent. Astfel, o atare interpretare ar permite FGA să transfere obligaţiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către FGA de la societatea de asigurare falimentară. Or, o astfel de concluzie vine în contradicţie directă cu regimul juridic ale fiecărora dintre cele două entităţi, cu rolurile lor şi cu logica de funcţionare.

În al doilea rând, norma juridică în vigoare la data producerii evenimentului asigurat era Legea nr. 136/1995 republicată, dar şi Norma CSA nr. 14/2011, iar potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) şi art. 74 din acesta normă, în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele stabilite imperativ sau le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată se aplică o penalizare de 0,1 % pe zi de întârziere, iar în cazul în care despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească se acordă şi cheltuieli de judecată.

În mod greşit instanţa de fond a intrepretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Astfel, legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute fii contractele de asigurare.

De altfel, aceasta este şi optica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a stabilit că, fii interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite.

În al treilea rând, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi faptul că Norma 16/2015 şi Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plata a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

În altă ordine de idei, a menţionat recurenta, faptul ca FGA nu are calitatea de asigurător şi că funcţionează în temeiul Normei 16/2015 şi al Legii 213/2015 şi nu cel referitor la legislaţia aplicabilă societăţilor de asigurare nu pot, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

De asemenea, în opinia recurentei, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi faptul că Norma 16/2015 şi Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Astfel, pe de o parte, obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include şi obligaţia de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, iar pe de altă parte, consecinţele insolvenţei sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanţei principale cât şi a penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, acestea toate urmând a avea acelaşi regim juridic şi a produce aceleaşi efecte juridice, orice separare a acestora şi încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaţionale şi lipsită de temei juridic.

Invocarea prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluţiei pronunţate este una greşită, precizează recurenta, având în vedere reglementările speciale existente în materie şi aflate în dezbatere în contextul raportului de general-special dintre C. civ. şi legislaţia specială şi regula fundamentală de interpretare specialis derogat generalis.

În acelaşi timp, concluzia trasă de instanţa de fond, potrivit căreia despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată strict de contravaloarea pierderii suferit de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat, este una greşită, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, condiţiile contractuale fiind reglementate de norma RCA în vigoare la data producerii riscului asigurat.

În fine, recurenta învederează că obligaţia FGA de plată nu se limitează strict la creanţele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicţie cu chiar raţiunea instituirii schemei de garantare, funcţiile pe care trebuie să le realizeze aceasta şi principiile sale de funcţionare.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (în continuare FGA) a solicitat respingerea recursului formulat si menţinerea sentinţei civile nr. 217/25.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a menţionat că întreaga apărare a recurentei reclamante se bazează pe o interpretare greşita a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greşit că penalităţile de întârziere sunt creanţe de asigurări, având acelaşi izvor cu cel al indemnizaţiei de asigurare.

Legiuitorul a definit in mod expres noţiunea creanţei de asigurări, un element esenţial al calificării unei pretenţii ca fiind creanţă de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridica încadrând în aceasta categorie doar "despăgubirile/indemnizaţiile" si "primele", nu si alte categorii de creanţe stabilite in sarcina asigurătorului in faliment.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă ca Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, iar nu plaţi ale altor categorii de creanţe, cum sunt penalităţile de întârziere si cheltuielile de judecata, acestea fiind determinate de atitudinea culpabila a asigurătorului, care nu a înteles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabila a Societăţii C. fiind răspunderea civila delictuala.

Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop si destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile si nici patrimoniul acestuia.

Dispoziţiile legale arată ca Fondul nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definita în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru recuperarea creanţelor ce nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenţei şi a formula cerere de înscriere la masa credală.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs.

Prin rezoluţia din 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi a criticilor formulate de către reclamanta-recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acesteia este fondat, pentru considerentele în continuare expuse:

Preliminar este de observat că prin actul administrativ emis de către intimat, respectiv Decizia nr. 7246/04.07.2017, cererea înregistrată sub numărul x/05.12.2016, prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 49.718,18 RON, reprezentând debit restant/despăgubiri (32.370 RON), penalităţi de întârziere (12.268,23 RON) şi cheltuieli de judecată (5.079,95 RON), a fost respinsă pentru depunerea acesteia în afara termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, în cazul de faţă fiind vorba despre Societatea de C. S.A..

Manifestând exces de zel, deşi această abordare era inutilă faţă de constatarea depunerii tardive a cererii de plată, intimatul a procedat şi la efectuarea examenului de temeinicie a solicitării de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, stabilind că aceasta este lipsită de fundament juridic, pe de o parte, datorită împrejurării că FGA nu a fost parte în dosarul civil nr. x/2015, din care recurenta exhibă cheltuielile de judecată solicitate, nefiind nici succesorul în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător, iar pe de altă parte pentru considerentul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt creanţe de asigurări, în sensul legii.

Astfel, intimatul a conchis că solicitarea de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată ar fi fost respinsă chiar şi în ipoteza în care cererea de plată ar fi fost depusă în termenul prevăzut de lege.

Deşi, prin acţiunea introductivă, reclamanta a formulat critici punctuale împotriva deciziei de respingere a cererii de plată şi a motivelor pe care aceasta a fost întemeiată, susţinând mai întâi că intimata a reţinut greşit formularea cererii peste termenul prevăzut de lege, instanţa de fond a omis să analizeze aceste apărări, în pofida faptului că respingerea cererii de plată a fost întemeiată pe depunerea tardivă a acesteia, astfel că solicitarea la plată a debitului restant/despăgubirilor, în cuantum de 32.370 RON, nu a beneficiat de un examen de temeinicie pe fond, cum s-a întâmplat în cazul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Procedând în această manieră, instanţa a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, omiţând să analizeze şi să furnizeze acesteia un răspuns cu privire la apărările formulate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, ceea ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţa de recurs, iar dintr-o altă perspectivă ar priva părţile de exercitarea unei căi de atac prin soluţionarea pretenţiilor pe fond direct în recurs.

Jurisprudenţa instanţei europene de contencios a drepturilor omului este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat pe deplin, decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le evalua pertinenţa.

Or, în virtutea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO care consacră principiul dreptului la un proces echitabil, instanţa era datoare să analizeze şi să ofere un răspuns tuturor susţinerilor în fapt şi în drept ale reclamantei.

Judecătorul fondului nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de recurenta-reclamantă, căreia i-a cauzat în acest mod o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeinicei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia.

Faţă de considerentele anterior expuse, constatând că nesoluţionarea fondului, în conformitate cu litera şi spiritul legii procesual civile, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 şi având în vedere imperativul respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. (fostă B.) împotriva sentinţei nr. 217 din 25 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2020.