Tax authority’s joint-liability assessment annulled; bad faith not proven, appeal dismissed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 25 august 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat anularea deciziei nr. 4415/08.08.2016 emisă în soluţionarea contestaţiei administrative formulată de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016, prin intermediul căreia s-a stabilit în sarcina sa obligaţia plăţii sumei de 3.331.684 RON reprezentând obligaţii fiscale restante înregistrate de către debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru a căror recuperare răspunde în solidar reclamantul, în calitate de administrator.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Braşov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi, în consecinţă, a dispus anularea deciziei nr. 330905/14.06.2016, emisă de AJFP Braşov, şi a deciziei nr. 4415/08.08.2016, emisă de ANAF - DGRFP Braşov, în soluţionarea contestaţiei administrative, ambele opozabile reclamantului A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei meţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta arată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a art. 27 din O.G. nr. 92/2003 şi a Legii nr. 31/1990, reţinând că nu s-a făcut dovada relei credinţe.

Instanţa de fond nu a analizat în mod concret cauza dedusă judecăţii, aceasta nu a avut în vedere toate reţinerile organelor emitente ale deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016 şi deciziei privind soluţionarea contestaţiei administrative nr. 4415/08.08.2016, nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei şi motivele invocate în întâmpinarea formulată în cauză.

Recurenta a reiterat succint motivele care au determinat-o să emită decizia privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Astfel, întrucât debitoarea B. S.R.L. figura la data de 14.06.2016 cu obligaţii fiscale restante la bugetul consolidat al statului în sumă de 3.331.684 RON, AJFP Braşov a procedat la aplicarea măsurilor de executare silită şi, neputându-se recupera obligaţiile fiscale restante, prin procesul-verbal nr. x/14.01.2016 a fost declarată starea de insolvabilitate a societăţii. Acesta a fost comunicat contribuabilului prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă corespondenţa a fost returnată, astfel încât, a procedat la comunicarea actului administrativ prin publicitate, fiind afişat concomitent la sediul AJFP Braşov şi pe pagina de internet a ANAF.

De asemenea, a solicitat Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov istoricul privind sediul social, evoluţia acţionarilor şi administratorilor de la data înfiinţării societăţii şi până în prezent, relaţiile comunicate fiind următoarele: C. a deţinut calitatea de asociat în perioada 3.12.2012 - 19.09.2014; A. a deţinut calitatea de asociat unic şi administrator în perioada 9.11.2012 - 04.06.2015; D. deţine calitatea de asociat din data de 21.04.2015 până în prezent şi calitatea de administrator din data de 25.05.2015 până în prezent.

Mai arată că AJFP Braşov l-a notificat şi pe reclamant în vederea audierii sale, transmiţându-i notificarea nr. x/25.02.2016 prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, acesta prezentându-se pentru consultarea documentaţiei aflată în dosarul fiscal, prilej cu care s-a încheiat procesul-verbal nr. x/29.03.2016. Ulterior, prin adresa înregistrată la AJFP Braşov sub nr. x/30.03.2016, reclamantul a formulat punctul său de vedere şi a depus o declaraţie notarială dată de numitul E..

Recurenta consideră că toate aceste demersuri efectuate în vederea stabilirii răspunderii solidare a intimatului-reclamant au fost în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie şi că a dovedit reaua credinţă a reclamantului care, în calitate de asociat/administrator al debitoarei, a acţionat în sensul neachitării obligaţiilor restante ale acesteia.

Atât administratorul cât şi asociaţii au acţionat în interes propriu dispunând continuarea unei activităţi care producea prejudicii pentru bugetul de stat, acţiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei credinţe a acestora şi care, de altfel, a condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii.

De asemenea, reaua credinţă rezultă şi din lipsa activităţii la sediul declarat al debitoarei, precum şi din neprimirea corespondenţei.

Susţinerile reclamantului A. din acţiunea introductivă în sensul că a deţinut doar formal calitatea de administrator al debitoarei sunt contrazise de datele furnizate de ORC de pe lângă Tribunalul Braşov, din care rezultă că acesta a deţinut calitatea de asociat şi administrator al B. S.R.L. în perioada 09.11.2012 - 04.06.2015, precum şi de clauzele actului constitutiv, respectiv art. 9 - "Administrarea şi reprezentarea societăţii. Domnul A., în calitate de asociat unic, va exercita toate drepturile şi obligaţiile ce revin adunării generale potrivit Legii 31/1990 privind societăţile comerciale" şi art. 12 - "Controlul Societăţii. Controlul asupra gestiunii societăţii va fi efectuat în orice moment de către asociatul unic (...)".

Cât priveşte susţinerile reclamantului că nu a exercitat efectiv vreuna din prerogativele acordate de lege în ceea ce priveşte funcţia de administrator sau de asociat unic al debitoarei, aspect ce ar reieşi din cuprinsul declaraţiei notariale legalizate sub nr. x/29.03.2016 prin care numitul E. recunoaşte că a fost administratorul de fapt al acestei societăţi, recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 72 şi art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dar şi la art. 71 din acelaşi act normativ, care prevede la alin. (1) că "administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres", iar la alin. (3) că "administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii".

Reaua credinţă a intimatului-reclamant a fost dovedită prin faptul că, deşi avea obligaţia de a cunoaşte care sunt datoriile debitoarei, dar şi de a depune diligenţe pentru plata acestora, nu a înţeles să acţioneze în îndeplinirea obligaţiilor legale care îi reveneau în calitate de reprezentant legal al debitoarei.

Recurentele-pârâte consideră că reaua credinţă a fost pe deplin dovedită şi prin prisma următoarelor:

- atitudinea reclamantului nu poate fi calificată decât având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului societăţii, atât ignoranţa, cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale şi abordarea în raport cu obligaţiile faţă de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală;

- abordarea reclamantului nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii de bună-credinţă, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform le­gii;

- contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fida) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea), în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară acestor elemente şi prin rapor­tare la îndatorirea de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, arată recurenta că acesta nu a manifestat diligenţa unei persoane de bună-credinţă, inacţiunea sa în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată ca şi rea-credinţă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin concluzii scrise, înregistrate la dosar la 6 aprilie 2017, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurente.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Intimatul-reclamant A. a deţinut calitatea de asociat şi administrator al B. S.R.L., în perioada 09.11.2012 - 04.06.2015.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a dispus, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii intimatului din prezenta cauză, în calitate de asociat şi administrator, în solidar cu B. S.R.L., pentru suma de 3.331.684 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. 4415/08.08.2016 a ANAF - DGRFP Braşov.

Instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., anulând actele administrativ-fiscale atacate, pe care le-a considerat nelegale, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu se află în ipotezele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua credinţă a acestuia în provocarea insolvabilităţii persoanei juridice debitoare.

Soluţia curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentinţa de fond prin raportare la considerentele instanţei referitoare la faptul că nu ar fi fost dovedită reaua credinţă în privinţa intimatului-reclamant, reiterând în acest sens, în esenţă, apărările formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: " (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (...)".

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, emitentul a tras concluzia incidenţei dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală din următoarele aspecte ce vor fi redate în continuare:

"Conform Raportului de inspecţie fiscală nr. x/10.08.2015 rezultă că societatea nu declară pe întreg parcursul perioadei supuse verificării achiziţii, ci doar livrări, în această speţă agentul economic nedovedind sursa de provenineţă a livrărilor efectuate către proprii clienţi. Astfel, organele de inspecţie fiscală au constatat că din toate documentele avute la dispoziţie reies livrări inferioare faţă de livrările declarate în D394 de către parteneri.

În concluzie, achiziţiile declarate de clienţii S.C. B. S.R.L. reprezintă livrări de bunuri/prestări servicii efectuate de S.C. B. S.R.L. către aceştia, respectiv venituri ce trebuiau înregistrate în evidenţa financiar-contabilă a societăţii potrivit prevederilor legale."

Această măsură a fost menţinută prin Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 4415/08.08.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Contrar celor reţinute de autoritatea intimată în deciziile contestate în cauză şi infirmate prin soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege invocat pentru a fi angajată răspunderea solidară a reclamantului.

Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/14.01.2016, emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, societatea debitoare a fost declarată insolvabilă fără bunuri şi venituri urmăribile.

Înalta Curte observă că, deşi decizia de angajare a răspunderii solidare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., totuşi, în cuprinsul acesteia nu se face vreo referire la înstrăinarea bunurilor societăţii, iar aspectele mai sus reţinute de către organul fiscal emitent nu sunt de natură să atragă incidenţa acestui text legal, anume "înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului".

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că, în speţă, nu s-a probat că reclamantul, în intervalul de timp în care a avut calitatea de asociat şi administrator al societăţii declarată insolvabilă, a folosit cu rea-credinţă bunurile sau creditul societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care avea interese direct sau indirect. Totodată, la dosar nu există niciun act de înstrăinare - contract de vânzare, de donaţie sau orice alt act din care să rezulte că reclamantul a scos din patrimoniul societăţii anumite bunuri mobile ori imobile, iar în acest fel, să fi cauzat, cu rea-credinţă, starea de insolvabilitate.

Înalta Curte reţine că în cauză intimatul-reclamant nu se află nici în ipoteza regementată de art. 25 alin. (2) lit. d) întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Or, după cum a arătat în mod corect şi instanţa de fond, nu se poate reţine că există o prezumţie de rea-credinţă care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligaţii.

Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

După cum s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii, cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează voit plăţile către fisc sau atunci când, deşi a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obţinute pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.

Aşadar, pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a intimatului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care intimatul şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii, iar sub aspect voliţional această conduită să fie caracterizată de reaua-credinţă a reclamantului.

În speţă, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiţiei relei credinţe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvenţă a societăţii ori a dobândit, tot cu rea-credinţă, active ale societăţii debitoare, în scopul provocării insolvabilităţii acesteia.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care, pentru a fi reţinută, trebuie probată. Recurenta-pârâta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatului-reclamant, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea societăţii.

Prin urmare, din analiza normelor legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, în calitate de asociat şi administrator al B. S.R.L., organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, prin înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile ori imobile aflate în proprietatea acesteia, precum şi reaua-credinţă a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât şi în cuprinsul actelor procesuale depuse la dosarul cauzei, se observă că nu se indică în concret şi nu se dovedeşte implicarea intimatului-reclamant în ajungerea în stare de insolvabilitate a societăţii.

În concluzie, susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, nu poate fi reţinută, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credinţe.

Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că intimatul-reclamant a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Or, aşa cum s-a arătat în precedent recurenta-pârâtă nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

În condiţiile în care recurenta nu a dovedit reaua-credinţă a intimatului, Înalta Curte apreciază că nu se putea antrena răspunderea solidară a acestuia cu debitoarea B. S.R.L., motiv pentru care soluţia primei instanţe de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate în cauză este legală.

Prin urmare, nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinţei recurate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 180 din 15 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2019.