Challenging alternative dispute resolution award in insurance claim: validity as administrative act and application of statutory response deadlines

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 20 februarie 2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.A.L. - FIN (entitate de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), S.C. B. S.A., Autoritatea de Supraveghere Financiară şi C., modificarea Hotărârii din 2.02.2017 din dosarul nr. x/2016 al D., în sensul ca în dispozitivul acesteia să fie menţionată suma de 20.555,89 RON şi nu 11.515,75 RON, precum şi anularea încheierii privind Hotărârea din 2.02.2017 anterior menţionată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 202 din 7 decembrie 2017 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A., excepţia lipsei capacităţii procesuale a D. din cadrul A.S.F., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a conciliatorului C. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii de Supraveghere Financiară (A.S.F.), a respins cererea faţă de aceste persoane ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii S.A.L.-FIN (entitate de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar) şi B. S.A., împotriva hotărârii din 2.02.2017 şi împotriva încheierii din 13.02.2017.

De asemenea, prin sentinţa nr. 15 din 25 ianuarie 2018 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 202/7.12.2017 formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii S.A.L.-FIN (entitate de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), B. S.A., Autoritatea de Supraveghere Financiară şi C..

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestor sentinţe reclamantul A. a formulat două cereri de recurs distincte.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 202 din 7 decembrie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurentul arată că nu au fost analizate motivele de fapt şi de drept din cererea de chemare în judecată, hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 488 pct. 6,8 C. proc. civ.

Instanţa, încălcând art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a judecat motivul referitor la nerespectarea Normei privind accidentele rutiere nr. 23/2014, art. 37 alin. (1) şi (2), în cauză nefiind făcută dovada comunicării răspunsului asupra dosarului de daună, în termen de 30 zile de la data avizării dosarului, iar conform art. 37 alin. (2) din Norma nr. 32/2014, există obligaţia de achitare a sumei în cuantumul cerut.

|Acelaşi text de lege a fost încălcat de către judecătorul fondului prin neanalizarea susţinerii reclamantului, potrivit căreia, pentru vopsirea unor piese ale autoturismului era necesar să fie inserată în baie de vopsea auto caroseria demontată.

În acelaşi timp, instanţa de fond, deşi nu are cunoştinţe tehnice atestate, a înlăturat unele piese, nedispunând vreo cercetare ştiinţifică sau vreo expertiză de specialitate deşi devizul tehnic întocmit de către S.C. E. S.R.L. a fost discutat în cadrul întâlnirii cu expertul tehnic şi cu reprezentantul B., fără a fi făcute observaţii.

Afirmaţia D. şi a ASF potrivit căreia cererea reclamantului pentru constatarea faptului că B. nu a răspuns în termenul legal de 3 luni nu a făcut obiectul dosarului de conciliere nu este reală, aşa cum rezultă din adresa trimisă de conciliator către B. pentru termenul din 3.11.2016 în care este precizat că trebuie să depună la dosarul de conciliere dovada transmiterii adresei nr. x/1.07.2016.

Recurentul a criticat şi soluţia pronunţată prin SC 15/2501.2018 a aceleiaşi instanţe, aratând că, în mod nelegal, instanţa nu a menţionat în dispozitiv tot ceea ce a admis, deşi din motivarea sentinţei reiese că s-a pronunţat cu privire la tot ceea ce s-a cerut. Astfel, instanţa nu a menţionat în dispozitiv soluţiile de respingere a excepţiei nulităţii respectiv a respingerii inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii B. S.A. şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru pârâta S.A.L.-FIN (entitate de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), aşa cum rezultă din precizările orale ale reprezentantului intimatei, au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamantului.

Intimata B. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului (calificată ca excepţia nulităţii) pentru neîncadrarea criticilor în textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.A.L.-FIN invocă nulitatea cererilor de recurs susţinând că nu pot fi identificate critici propriu-zise la adresa celor două hotârâri iar în subsidiar solicită respingerea acestora, ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:,,(…)motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Lipsa acestor motive sau neîncadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. sunt sancţionate cu sancţiunea nulităţii, potrivit dispozişiilor art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate despre care face vorbire dispoziţia legală anterior menţionată se referă, în primul rând, la indicarea considerentelor pentru care partea apreciază că hotărârea recurată este nelegală, lipsa acestora atrăgând sancţiunea menţionată.

Sub aspectul temeiului de drept procesual, se reţine că partea are obligaţia de a indica, în cuprinsul cererii de recurs, motivele de nelegalitate pe care le apreciază că sunt incidente, însă este suficientă indicarea considerentelor pentru care hotărârea recurată este apreciată a fi nelegală, încadrarea în drept a acestora, într-unul dintre motivele de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., putând fi făcută chiar de către instanţa de control judiciar, din oficiu.

În prezenta cauză, se constată că, în cuprinsul cererilor de recurs, cu precădere cea vizând sentinţa 202/17.12.2017, recurentul-reclamant a indicat şi argumentat aspecte care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ. referitoare la pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi, respectiv, nemotivarea sau motivarea defectuoasă a sentinţei, motive de nelegalitate indicate în debutul cererii de recurs, astfel că instanţa de control judiciar poate trece la analiza incidenţei acestora.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ..

Pe fondul recursului declarat împotriva sentinţei nr. 202/7.12.2017, se constată că un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurent este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare contradictorie/fără legătură cu cauza a hotărârii primei instanţe.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, deşi recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin motivele formulate, acest motiv nu a fost dezvoltat, iar din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Astfel, contrar afirmaţiei recurentului, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

De principiu, un probatoriu insuficient şi un raţionament logico-juridic eronat pot conduce la o motivare contradictorie însă, raportat la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate sugera în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ea nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii. Singurele probe solicitate şi încuviinţate ca atare de către instanţă, la singurul termen de judecată fixat în cauză -7.12.20117, au fost înscrisurile, în condiţiile art. 255, 258, 265 şi urm. C. proc. civ., potrivit menţiunilor cuprinse în penultimul alineat al pg. 2 al sentinţei.

Astfel, recurentul nu poate invoca lipsa de pregătire tehnică de specialitate a judecătorului în condiţiile în care a solicitat ca pricina sa să fie soluţionată exclusiv în baza înscrisurilor depuse şi nu a cerut suplimentarea probaţiunii prin efectuarea, eventual, a unei expertize judiciare, în condiţiile legii.

Faptul că recurentul-reclamant nu a înţeles raţionamentul judecătorului fondului ori nu a fost în acord cu acesta, nu poate echivala cu o motivare contradictorie sau cu contradicţie inexplicabilă.

În analiza sentinţei recurate se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanţa între acestea şi soluţia din sentinţa instanţei de fond şi că argumentele recurentului vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte ţine să sublinieze faptul că nu validează susţinerile instanţei de fond referitoare la competenţa materială de soluţionare a cauzei în sensul că:, raportat la obiectul cererii şi art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 38/2015, hotărârea emisă de Entitatea de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Non-Bancar poate fi atacată în instanţă şi, raportat la calitatea de autoritate centrală a Autorităţii de Supraveghere Financiară, în cadrul căreia funcţionează entitatea emitentă a actului atacat, constată că îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei, rap. la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,,.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Înscrisul contestat, actul emis de D. la data de 02.02.2017, nu reprezintă un act administrativ în lumina dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta nu emană de o autoritate publică, în regim de putere publică, şi nu se identifica cu sintagma "dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice" în înţelesul acestui act normativ.

Hotărârea ce face obiectul litigiului dedus prezentei judecăţii a fost pronunţată în dosarul D. nr. x/2016, privind diferendul dintre recurentul reclamant si Asigurătorul B. S.A, în temeiul dispoziţiilor Regulamentului A.S.F. nr. 4/2016 privind privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (D.).

Potrivit art. 1 din acest Regulament, Entitatea de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar non-bancar este înfiinţată în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară si este constituită în baza Ordonanţei Guvernului nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori si comercianţi, (care transpune în legislaţia naţională Directiva nr. 11/2013/UE), oferind posibilitatea soluţionării unui litigiu printr-o procedură SAL, ce funcţionează exclusiv în cadrul A.S.F.

Conciliatorii îşi exercită activitatea cu titlu individual, imparţial şi independent în soluţionarea cauzei cu care au fost sesizaţi, iau decizii in baza convingerii lor intime şi răspund direct şi personal conform dreptului comun aplicabil, astfel după cum reiese din art. 22 alin. (12) din Regulament.

Astfel, raportat la demersul judiciar al reclamantului, înscrisul a cărui anulare se cere - hotărârea emisă de Entitatea de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Non-Bancar - nu emană de la o autoritate publică în regim de putere publică, nu are natura unui act administrativ sau a unui act administrativ jurisdicţional în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 554/2004 ori asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) Legea nr. 554/2004.

Cum însă competenţa materială de soluţionare a cauzei nu a constituit motiv de recurs, optica diferită a instanţei de casare asupra acestei probleme de drept poate avea doar valenţe teoretice, neputând conduce la casarea hotărârii.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenţul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că limitele învestirii instanţei, aşa cum au fost stabilite la fond, vizează despăgubirile stabilite prin hotărârea din 2.02.2017, pronunţată de conciliator din cadrul D., în dosarul nr. x/2016, în care s-a reţinut obligaţia pârâtei B. S.A., de plată a sumei de 11.515,75 RON, reprezentând contravaloarea fără TVA a reparaţiei conform devizului de reparaţie ajustat către reclamantul A., respectiv plata sumei de 1.000 RON contravaloarea expertizei tehnice extrajudiciare achitată de consumator.

A reţinut conciliatorul că părţile au exprimat poziţii diferite cu privire la despăgubire cuvenită ca urmare a evenimentului rutier petrecut la 1.04.2016, în sensul că reclamantul solicită stabilirea despăgubirii raportat la devizul estimativ de reparaţie întocmit de unitatea reparatoare S.C. E. S.R.L. pentru suma totală de 24.667,07 RON, iar societatea de asigurare susţine un deviz de reparaţie întocmit de Europa S.R.L., iniţial în sumă de 6.588,85 RON, ulterior în sumă de 7.182,91 RON.

Conciliatorul a stabilit că niciunul din devizele prezentate de părţi nu respectă soluţiile tehnice stabilite prin procesul-verbal de constatare, respectiv prevederile art. 51 alin. (4) din Normele nr. 23/2014.

Curtea de Apel a reţinut că, în raport de pagubele constatate la data evenimentului, în legătură directă cu acesta, nu pot fi avute în vedere şi cele asupra părţilor laterale sau din spate ale autoturismului, cu excepţia celor menţionate în deviz şi menţinute şi de conciliator.

Aspectele sesizate de către recurent, cu privire la situaţia tehnică a unora dintre piesele autovehiculului - duză spălare stânga, tevi care au sudate la capete capace, stâlp B stânga etc, respectiv verificarea, în concret, a împrejurărilor de fapt, sunt aspecte ce exced competenţei instanţei de recurs care poate verifica doar corecta aplicare a normelor de drept la starea de fapt, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea Normei privind accidentele rutiere nr. 23/2014, potrivit art. 36 şi 37, persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligaţia de a soluţiona cererea în termenele defipte de lege şi, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit de legiuitor. Concret, potrivit art. 37 alin. (1) şi (2), în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

"a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

În speţă, în data de 01.04.2016, vehiculul cu nr. x a fost avariat în urma unui eveniment rutier de către conducătorul autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, ce rula pe DJ dintre Pesceana către Şirineasa.

În data de 04.04.2016 reclamantul s-a deplasat la sediul B. din Râmnicu Vâlcea, unde a deschis dosarul de dauna x, după care s-a iniţiat procedura de investigare a evenimentului, având drept obiectiv stabilirea dreptului la despăgubire prevăzut de art. 44 şi art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014.

În vederea identificării cauzelor şi împrejurărilor producerii evenimentului rutier, B. a emis adresa x/01.07.2016, pentru a se determina avariile, dispunând efectuarea unei expertize tehnice privind dinamica producerii evenimentului, cu participarea directă a reclamantului.

Reclamantul s-a adresat la 11.08.2016 entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor cu cererea de reanalizare a dosarului de daună nr. x, deschis de societatea B. S.A, menţionând expres pe formularul cerere, ataşez răspunsul x/1.07.2016 din dosarul de daună.., -f.44 dosar fond.

În acelaşi sens, hotărârea din 2.02.2017 a conciliatorului face precizarea că asigurătorul a făcut dovada transmiterii adresei x/1.07.2017 (x/1.07.2016 -fila x, retransmisă potrivit AWB nr. x/6.07.2016 -f. x), fapt care atestă respectarea termenului de 3 luni, prevăzut de Norma 23/2014, reclamantul făcând obiecţiuni cu privire la modul de completare a confirmării de primire şi solicitând clarificări asupra existenţei unui contract de prestări-servicii cu firma de curierat care a făcut expedierea, existenţa acestui contract rezultând din completarea avizului -dosar fond.

Prin urmare, nu se impune aplicarea sancţiunii nerespectării termenului de 3 luni, invocat de către recurent, acesta, în calitate de consumator, supunând litigiul procedurilor SAL administrate de D. după ce, în prealabil, a încercat să soluţioneze litigiul direct cu asigurătorul în cauză care şi-a făcut cunoscută poziţia în intervalul legal.

Cu privire la recursul declarat împotriva SC 15/25.01.2018, recurentul A. a solicitat casarea acesteia şi completarea dispozitivului sentinţei 202 din 7 decembrie 2017 pronunţată în dosarul x/2017 în temeiul art. 444 C. proc. civ. în sensul menţionării respingerii excepţiilor nulităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocate de pârâta ASF.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., pronunţându-se asupra ambelor excepţii despre care se face vorbire în cererea de completare, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei a cărei completare se solicită (în ceea ce priveşte excepţia nulităţii) respectiv din dispozitivul acesteia (în ceea priveşte excepţia de inadmisibilitate a cererii).

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de argumentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 202 din 7 decembrie 2017 şi împotriva sentinţei nr. 15 din 25 ianuarie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A..

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 202 din 7 decembrie 2017 şi împotriva sentinţei nr. 15 din 25 ianuarie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 septembrie 2020.