Salary discrimination claims by judicial staff assigned to labor tribunal, not administrative courts

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă, la 25.02.2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO. şi PPP. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,

1. recunoaşterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului Justiţiei (consilierii de probaţiune în Direcţia Naţională de Probaţiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 14.02.2017 până la data de 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS şi după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25%);

2. repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 10.01.2017 până la zi şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare reprezentat de neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze;

3. obligarea pârâţilor Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare prin obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 10 ianuarie 2017 şi pentru viitor;

4. actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă a sumelor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 742 din 22 iulie 2020, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A reţinut instanţa, în esenţă, că reclamanţii nu solicită plata unor drepturi salariale neacordate, ci contestă modul în care le-a fost stabilit salariul. Astfel, nefiind vorba despre un litigiu de muncă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 13.10.2020.

Curtea, prin sentinţa civilă nr. 1235 din 26 noiembrie 2020, a admis excepţia necompetenţei materiale ridicată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă - complet litigii de muncă.

A reţinut instanţa, în esenţă, că, prin acţiune, nu se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru a fi atrasă incidenţa art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010 sau de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci, dimpotrivă, s-a precizat expres că nu se solicită emiterea vreunui nou ordin de salarizare, ci repararea prejudiciului pretins sub forma plăţii diferenţei de drepturi salariale.

Astfel, litigiul neavând natura unui de contencios administrativ, instanţa competentă material este instanţa specializată în dreptul muncii.

Constatând ivit conflict negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 134 C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

3.1. Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii îl reprezintă, în esenţă, obligarea pârâţilor la recalcularea drepturilor salariale începând cu 14.02.2017 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 deja acordată consilierilor de probaţiune din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune, precum şi la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, actualizat cu indicele de inflaţie.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiţie, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de faţă nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. intre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

3.2. Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic (sui generis).

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, complet specializat în litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E. şi alţii în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2021.