Scope of insurance guarantee cap under Law 213/2015: application to individual subrogated claims versus aggregate portfolio limits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. (în continuare "A.") a chemat în judecată pe pârârtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (în continuare "FGA"), solicitând anularea Deciziei FGA nr. 3265/27.12.2016; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 19.580,23 RON, compusă din: 12.230 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, 7.350,23 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu articolul 64, pct. 4, Ordinul CSA 14/2011, obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2569 din 23 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 3265/27.12.2016 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 19.580,23 RON, au fost respinse celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1350 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2569 din 23 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate si, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamanta A. S.A. şi obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate în legătura cu soluţionarea prezentei cauze.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegala, fiind pronunţată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecaţii de către intimata-reclamantă; a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale ce reglementează, pe de o parte, momentul naşterii dreptului creditorilor de asigurări dea solicita plata de despăgubiri de la FGA iar, pe de alta parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conţinând motive străine de natura pricinii.

Astfel, recurentul a susţinut că hotărârea de fond este data cu o motivare străina de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond in mod greşit face analiza sa cu raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deşi intimata-reclamanta a suspus judecaţii dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcuta asiguratului sau CASCO, ca urmare a vătămării suferite din culpa unui asigurat RCA la asigurătorul B. S.A..

Fata de susţinerile intimatei-reclamante din acţiune este evident ca analiza făcută de instanţa de fond a "raportului de asigurare contractuala RCA" este total greşita, motivele hotărârii fiind astfel străine de natura pricinii.

Instanţa de fond conchide greşit ca dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplica tuturor raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate pana la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplica raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015. Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecaţii si pretins încălcat de către pârâtă prin decizia contestata in prezenta cauza, iar principala critică adusă de intimată deciziei emise de FGA este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare in drepturile asiguratului sau plătit, potrivit dispoziţiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuala RCA".

Raportul de asigurare RCA încheiat de către vinovatul de producerea riscului asiguratpentru care intimata a plătit asiguratului sau CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului B. S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamanta, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecăţii în cauzade fata, pentru că izvorul dreptului intimatei supus judecăţii este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit, acesta preferând sa se îndrepteîmpotriva asigurătorului sau CASCO, aşa cum învederează intimata in acţiune.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa ignoră în mod vădit nelegal dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare; porneşte de la o premisă greşită, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare si odată cu încheierea contractului de asigurare tip RCA; ignoră cu desăvârşire aspectul fundamental ca un raport juridic de garantare nuse concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolvenţă a societăţiide asigurare si depunerii cererii de plata la FGA.

Astfel, într-un prim aspect, recurentul a arătat că, instanţa de fond se afla într-o gravă eroare chiar si daca elementele "raportului de drept substanţial" si ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuala, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogaţie legala adespăgubirii de către asigurător, acţiunea recursorie (in regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat-menţiuni care evident fac trimitere la dreptul de regresdedus judecăţii de către A. şi pretins încălcat de FGA prin decizia contestata înprezenta cauza, drept de regres întemeiat pe contractul CASCO si nicidecum pe cel RCA.

Sub un al doilea aspect, s-a susţinut că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, rezulta in mod neechivoc faptul ca, dreptul creditorilor de asigurări de asolicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naşte la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B..

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, fata de prevederile clare si neechivoce anterior amintite, rezulta ca dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri si obligaţia corelativa a FGA de a face aceste plăţi, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara şi declanşarea procedurii de faliment si retragerea autorizaţiei de funcţionare a Societăţii de B. S.A., respective la data de 31.08.2015, data la care era in vigoare Legea nr. 213/2015 si nu Legea nr. 136/1995.

Sub al treilea aspect, recurentul solicită să se constatate, contrar celor reţinute de prima instanţă, că, în speţa, între FGA si A. nu exista un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA si nu un drept de garantare născut intre asiguratul CASCO si FGA. În acest sens, recurenta arată că între A. şi FGA, nu exista raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puţin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul B. S.A. aflat in faliment.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimate-reclamantă.

Astfel, a aratat că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilităţile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca şi creditor de asigurare, în condiţiile şi limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare, aspecte interpretate greşit de instanţa de fond.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului protecţiei prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În fine, a solicitat înlăturarea argumentelor formulate în apărare de intimată faţă de susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A..

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 2 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a fost acordat un nou termen de judecată la data de 30 octombrie 2020.

La termenul din data de 30 octombrie 2019 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 2 decembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, la cererea intimatei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei, având în vedere, totodată şi concluziile orale ale recurentului-reclamant în sensul menţinerii sentinţei instanţei de fond în raport de Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2569 din 23 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.