Failure to establish comparable situations and causal link in alleged trade union discrimination under O.G. 137/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi Societatea Română de Radiodifuziune, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea in totalitate a Hotărârii nr. 548/4.10.2017, prin care s-a decis că faptele sesizate nu constituie fapte de discriminare in sensul O.G. nr. 137/2000 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 865 din 7 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Societatea Română de Radiodifuziune şi B., ca neîntemeiată şi a fost obligat reclamantul să plătească pârâtului B. suma de 5.950 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 865 din 7 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admimterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt eronată la punctul 5.2 din cuprinsul hotărârii de fond, coroborat cu punctual 5.5 din hotărârea Colegiului, în condiţiile în care motivul invocat este legat exclusiv de natura atribuţiilor şi modalitatea de îndeplinire a acestora.

Astfel, cu privire la această condiţie, respectiv situaţiile comparabile suspuse analizei, în opinia sa, prima instanţă a apreciat în mod eronat că ceea ce a supus atenţiei este în legătură cu modalitatea în care salariatul C. înţelege să îşi exercite atribuţiile de serviciu, ci faptul că reclamantul are o situaţie comparabilă cu acesta, neavând relevanţă că cei doi au funcţii diferite cu atribuţii correlative evident diferită şi o repartizare a programului de lucru diferită, criticând reţinerea Consiliului în sensul că situaţiile sunt comparabile, dar se impune o apreciere cât mai exactă.

Astfel, apreciază că soluţionarea nefavorabilă a acţiunii sale are la bază inexistenţa elementului comparator, fără să se procedeze la analiza efectivă de investigare, de natura şi de esenţa soluţionării pe fond a acţiunii.

Cu privire la pct. 5.3 al hotărârii de fond, recurentul-reclamant a arătat că în privinţa interzicerii unor activităţi ale acestuia în calitate de salariat, care se aflau în fişa sa de post, prima instanţă nu a stabilit situaţia de fapt exactă, reiterând aspectele prezentate în faţa curţii de apel.

De asemenea, la punctul 5.4, instanţa de fond a tratat dreptul recurentului la formarea profesională continuă şi a respins critica acestuia referitoare la trimiterea la un singur curs de agent de vânzări organizat în luna octombrie 2016, care nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia, în opinia recurentului instanţa trebuind să analizeze în intervalul de timp dat la câte cursuri a fost trimis acests prin comparaţie cu altii aflaţi în situaţii similare.

A mai susţinut că reţinerile judecătorului fondului de la punctul 5.5 din hotărâre cu privire la exercitarea atribuţiilor de serviciu în sensul că reclamantul nu a adus dovezi sunt surprinzătoare având în vedere materialul probator extrem de vast depus la dosar de către acesta, respectiv adrese prin care reclamantul a cerut unităţii angajatoare să ii dea de muncă, să nu mai fie supus izolării profesionale, instanţa putând să solicite un raport de activitate al reclamantului.

Referitor la punctul 5.6 din sentinţă, recurentul a susţinut că instanţa nu a făcut o analiză a aspectelor supuse atenţiei, întrucât a concluzionat în mod eronat că nu există niciun element probator care să ateste legătura de cauzalitate dintre sancţionarea reclamantului şi apartenenţa sa sindicală, aceasta putând, în opinia recurentului să solicite o adresă de la instituţia angajatoare cu membrii sindicatului din care acesta face parte, care au fost sancţionaţi în perioada 2015-2017, astfel că instanţa şi consiliul nu numai că nu au insistat în aflarea adevărului, dar au şi denaturat orice aspect prezentat, ambii constatând lipsa raportului de cauzalitate între criteriul invocat şi o posibilă faptă.

A mai arătat că angajatorul căruia, potrivit dreptului muncii îi revenea sarcina probei, nu a adus niciun fel de probă prin care să răstoarne situaţia prezentată de reclamant consiliului, nu îi poate fi imputată reclamantului.

În fine, a invocat jurisprudenţa CEDO, referitoare la art. 14 din Convenţie, conform căreia diferenţa de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, făcând trimitere şi la sarcina probei care revine angajatorului atunci când există o aparenţă de discriminare, potrivit practicii Curţii de Justiţie Europene, în acelaşi sens fiind şi art. 19 din Directiva 2006/54/CE.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ. ş iart. 20 din legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

4.2 Intimatul-pârât B. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., pe fond, solicitând respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare, constatând că, deşi recurentul-reclamant nu a indicat dispoziţiile legale cărora se circumscriu susţinerile formulate prin memoriul de recurs, menţionând ca temei de drept art. 483 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, acesta a invocat argumente de ordin critic cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale unei situaţii de fapt reţinute, de asemenea, eronat, care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantul este angajatul pârâtei Societatea Română de Radiodifuziune, în cadrul Departamentului Studiouri Regionale - Grupul Operativ Teritorial, în funcţia specialist marketing .

Printr-o sesizare adresată pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reclamantul a susţinut că există o diferenţă de tratament aplicată angajaţilor din Grupul Operativ Teritorial pentru că există două condici separate de prezenţă, că a fost împiedicat să obţină remuneraţia suplimentară decurgând din prestarea de ore suplimentare cu ocazia derulării Târgului de carte "Gaudeamus" şi că pârâtul B., după o situaţie conflictuală cu sindicatul din care face parte reclamantul, i-a coborât calificativele acordate la nivel satisfăcător.

Ulterior, sesizarea a fost precizată în sensul că aspectele esenţiale, apreciate ca discriminatorii în raport cu ceilalţi colegi, cu atribuţii identice, dar cu o altă afiliere sindicală, sunt folosirea abuzivă a prerogativei sancţionatorii, modificarea atribuţiilor de serviciu în sensul că nu i se mai permite realizarea acestora, aşa cum sunt prevăzute în fişa postului, precum şi îngrădirea dreptului la formare profesională continuă.

În opinia reclamantului, criteriile de discriminare au la bază convingerile şi apartenenţa la o categorie defavorizată, respectiv un sindicat aflat în dizgraţia conducerii angajatorului.

Prin Hotărârea nr. 548 din 4.10.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au stabilit următoarele:

- tratamentul diferenţiat aplicat reclamantului în comparaţie cu un alt angajat, în privinţa prezenţei la locul de muncă şi realizarea pontajului, nu constituie faptă de discriminare, nefiind în prezenţa unei situaţii comparabile conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

- tratamentul aplicat petentului prin interzicerea participării acestuia la un eveniment organizat de angajator nu constituie faptă de discriminare, nefiind în prezenţa unei situaţii comparabile şi neexistând un raport de cauzalitate între faptă şi criteriul invocat potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

- îngrădirea dreptului constituţional al petentului de a participa la formare şi pregătire profesională continuă nu există pentru că petentul a participat la un curs de formare;

- îngrădirea exercitării sarcinilor de serviciu potrivit fişei postului nu este probată;

- folosirea abuzivă a prerogativei sancţionării de către angajator nu constituie faptă de discriminare pentru că nu există un raport de cauzalitate între sancţionare şi calitatea de membru într-un sindicat conform 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru a hotărî astfel, pârâtul a reţinut că există un tratament diferenţiat între petent şi angajatul ales de acesta ca factor comparator, atât în privinţa monitorizării prezenţei la locul de muncă, cât şi în prezenţa cuantumului salarizării.

În privinţa testului comparaţiei, pârâtul a constatat că reclamantul şi angajatul ales ca factor comparator nu se află în situaţii identice sau comparabile. Diferenţa este dată de natura atribuţiilor de serviciu ale celor două funcţii, ce presupun modalităţi diferite de îndeplinire a sarcinilor din fişa postului. Realizatorul de emisiuni îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu în mod diferit de specialistul de marketing. Activitatea realizatorului presupune muncă de teren şi de creaţie la un nivel diferit de cel al specialistului de marketing, cu o prezenţă efectivă diferită la sediul angajatorului. De aici şi decizia angajatorului de a introduce timp de lucru în sistem fix, cu prezenţă de 8 ore la sediul angajatorului şi timp de lucru variabil.

A mai reţinut pârâtul, referitor la participarea la un eveniment organizat de angajator, că nu există o situaţie comparabilă cu a altor angajaţi care au participat la acel eveniment. Angajaţii care nu au depus proiecte, nu au participat.

Referitor la celelalte aspecte, pârâtul a reţinut că reclamantul a participat la cursuri de formare continuă, că a fost sancţionat pentru maniera de adresare şi agresivitatea verbală faţă de un angajat şi că nu există probe din care să reiasă un tratament discriminatoriu.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi Societatea Română de Radiodifuziune, anularea în totalitate a Hotărârii nr. 548/4.10.2017, prin care s-a decis că faptele sesizate nu constituie fapte de discriminare in sensul O.G. nr. 137/2000, prin sentinţa recurată, acţiunea fiind respinsă, recurentul-reclamant formulând critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Totodată, potrivit alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

În ceea ce priveşte examinarea condiţiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispoziţiilor ordonanţei rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile); existenţa unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte susţinerea formulată de recurent cu privire la pct. 5.3. din hotărâre în sensul că instanţa de fond nu a stabilit corect situaţia de fapt, care de altfel nu are caracter critic, Înalta Curte constată că reclamantul a sesizat că a fost împiedicat să obţină remuneraţia suplimentară decurgând din prestarea de ore suplimentare cu ocazia derulării Târgului de carte "Gaudeamus".

Or, participarea la acest eveniment a fost condiţionată de realizarea unui proiect, reclamantul nerealizând vreun proiect pentru a participa la eveniment, asa că situaţia sa nu este comparabilă cu a celor care au realizat proiectul şi au participat la târgul de carte, astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a concluzionat că nu poate fi analizată o eventuală discriminare.

Nici alegaţia recurentului cu privire la îngrădirea dreptului de a participa la formare şi pregătire profesională continuă, cu privire la punctul 5.4 din hotărâre, nu poate fi reţinută.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul a participat, în perioada 13.10.2016 - 16.10.2016, la programul de iniţiere/perfecţionare/specializare pentru ocupaţia agent vânzări şi a promovat examenul de absolvire, neputând fi reţinută critica reclamantului referitoare la lipsa legăturii acestui curs cu atribuţiile sale de serviciu atât timp cât ocupă postul de specialist marketing, în condiţiile în care reclamantul recunoaşte în fişa de evaluare întocmită la finalizarea cursului faptul că sesiunea de perfecţionare îi este partial folositoare la locul de muncă, competenţele profesionale dobândite fiind în strânsă legătură cu atribuţiile sale de serviciu .

Totodată, instanţa de control judiciar constată că pârâtul B. l-a propus pe reclamant să participe şi în anul 2017 la un curs în legislaţia achiziţiilor.

Aşa fiind, în aceste condiţii şi în lipsa unor fapte din care să rezulte prezumţia discriminării, în mod corect a concluzionat prima instanţă că fapta nu există.

În ceea ce priveşte critica privind reţinerile judecătorului fondului de la punctul 5.5 din hotărâre cu privire la exercitarea atribuţiilor de serviciu în sensul că reclamantul nu a adus dovezi, recurentul invocând materialul probator extrem de vast depus la dosar de către acesta, respectiv adrese prin care reclamantul a cerut unităţii angajatoare să ii dea de muncă, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (6) teza I din O.G. nr. 137/2000 "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament".

Or, din actele dosarului rezultă că atribuţiile specifice postului reclamantului sunt neschimbate din data de 1.02.2014, iar la adresa la care face referire acesta i s-a răspuns de către intimatul-pârât B. în sensul că sarcinile sunt atribuite, în temeiul art. 63 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Societăţii Române de Radiodifuziune, prin raportare la competenţele profesionale ale angajatului, reclamantul neprezentând, aşadar, fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte.

În fine, instanţa de control judiciar constată că nu este fondată nici critica referitoare la punctul 5.6 din sentinţă, în sensul că instanţa nu a făcut o analiză a aspectelor supuse atenţiei, concluzionând în mod eronat că nu există niciun element probator care să ateste legătura de cauzalitate dintre sancţionarea reclamantului şi apartenenţa sa sindicală.

Astfel, se observă că din Decizia nr. 142/16.02.2016 a Preşedintelui Director al Societăţii Române de Radiodifuziune, rezultă că recurentul-reclamant a fost sancţionat cu avertisment scris pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 36 alin. (1) lit. c), i), n) din Regulamentul Intern al SRR, aşadar, pentru comportamentul reclamantului faţă de alt angajat în timpul orelor de serviciu, respectarea procedurii cercetării disciplinare neputând reprezenta o faptă de discriminare, astfel cum încearcă să inducă recurentul-reclamant.

Tot cu privire la acest aspect, nu poate fi reţinută nici critica recurentului în sensul că instanţa putea să emită o adresă de la angajator cu membrii sindicatului din care face parte recurentul, întrucât, în analizarea îndeplinirii condiţiilor pentru a stabili dacă sancţionarea reclamantului constituie discriminare nu prezintă relevanţă cine sunt membrii sindicatului din care face parte şi acesta, întrucât, astfel cum s-a reţinut, nu există legătura de cauzalitate dintre sancţionarea reclamantului şi apartenenţa sa sindicală, astfel că alegaţia recurentului privind denaturarea de către Consiliu şi de către prima instanţă a oricărui aspect prezentat este lipsită de suport.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 4 din O.G. nr. 137/2000, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor datorită diferenţelor identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare.

În raport de aceste dispoziţii, în mod corect, curtea de apel a constatat că sindicatul din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune din care face parte reclamantul nu este o categorie de persoane, ci o uniune de persoane şi, de asemenea, că la dosar nu există probe că membrii de sindicat ar face parte dintr-o categorie defavorizată de persoane în sensul art. 4. În consecinţă, sindicatul din care face parte reclamantul, indiferent că este sau nu în dizgraţia conducerii angajatorului, nu poate fi considerat o categorie defavorizată.

În ceea ce priveşte sarcina probei astfel cum este invocată prin cererea de recurs, instanţa de control judiciar reţine că prezenta cauză nu are ca obiect un litigiu de muncă, limitele învestirii instanţei fiind date de procedura instituită prin O.G. nr. 137/2000, recurentul-reclamant beneficiind în faţa CNCD de încuviinţarea probei cu înscrisuri şi cu înregistrări audio, iar, în faţa instanţei de fond, de încuviinţarea şi administrarea probei cu toate înscrisurile solicitate, astfel că acesta nu poate invoca neefectuarea unor adrese de către instanţa de judecată prin care să solicite un raport de activitate al reclamantului sau lista cu membrii sindicatului din care acesta face parte, în condiţiile în care acesta nu a înţeles să solicite o astfel de probă, lipsa relevanţei unor astfel de răspunsuri din partea angajatorului fiind evidentă în contextul anterior reţinut.

În fine, instanţa de recurs constată că jurisprudenţa CEDO, referitoare la art. 14 din Convenţie, a CJUE privind sarcina probei care revine angajatorului atunci când există o aparenţă de discriminare, ori art. 19 din Directiva 2006/54/CE, nu sunt relevante atâta vreme cât, în cauză, nu s-a dovedit existenţa unei situaţii discriminatorii/aparent discriminatorii din perspectiva criteriilor la care se referă această jurisprudenţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B. şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B..

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 865 din 7 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.