Suspension of tax assessment: procedural regularity of fiscal inspection notice and duration as prerequisites for interim relief

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.12.2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.11.2019 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de către pârâtă, până la soluţionarea pe fond a acţiunii pe care o va promova împotriva acesteia. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca neîntemeiată şi s-a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 18.073 RON consemnată în dosarul nr. x/2019 la B. Sucursala Victoria, conform recipisei de consemnare nr. x/18.12.2019.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare formulate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a arătat recurenta că sentinţa a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în analiza cazului bine justificat, a susţinut recurenta că sentinţa a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 122, 126, 46, 14 alin. (3) Codul de procedură fiscalăşi art. 11 alin. (1) Codul fiscal, art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 lit. b), art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 16/2017 (anterior Legea nr. 311/2016).

Instanţa de fond, în mod greşit, a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 122 lin. 4 Codul de procedură fiscală avizul prevăzut de acest text fiind comunicat cu o zi înaintea începerii inspecţiei fiscale, iar nu în termen de 15 zile, astfel cum prevede legea, în cauză nefiind aplicabilă excepţia care permite ca avizul să fie comunicat la începrea inspecţiei fiscale.

Cu privire la acest aspect, reţinerea instanţei de fond în sensul că reclamanta nu a indicat vătămarea produsă ca urmare a necomunicării avizului în termenul de 15 zile este eronată, întrucât societatea a precizat că vătămarea constă tocmai în emiterea deciziei de impunere, existând premisele ca dacă organele fiscale ar fi asigurat respectarea acestui drept nu s-ar fi ajuns la impunerea sumei de 4572909 RON, încălcându-se principiul legalităţii şi al contradictorialităţii, dreptul de a fi informat, dreptul la apărare/dreptul de a beneficia de asistenţă de specialitate, dreptul de a beneficia în mod real de amânarea începerii inspecţiei fiscale.

De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 126 Codul de procedură fiscală privind durata inspecţiei fiscale, care prevăd un termen de 90 zile, în cazul societăţii reclamante inspecţia durând 161 zile, fapt ce creează o aparenţă de nelegalitate a deciziei de impunere, instanţa de fond interpretându-le în mod greşit în sensul că este un termen sub 180 zile, astfel că inspecţia fiscală nu este nelegală din acest motiv.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, decizia de impunere nu cuprinde o motivare corespunzătoare, fiind astfel nemotivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) Codul de procedură fiscală, reţinerea instanţei de fond cu privire la acest aspect fiind greşită, atât RIF cât şi decizia de impunere conţinând grave inconsecvenţe de interpretare a situaţiei de fapt şi de drept ale organelor de inspecţie fiscală, ceea ce conferă actelor o aparenţă de nelegalitate.

În ceea ce priveşte lipsa temeiului de drept, recurenta a arătat că deşi organele fiscale au realizat o reîncadrare din punct de vedere juridic a indemnizaţiilor de detaşare în venituri asimilate salariilor, singurul temei juridic care ar fi permis aceasta reîncadrare ar fi fost art. 11 alin. (1) Codul fiscal, care nu este menţionat în decizie.

Referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 avea obligaţia să analizeze împrejurările de fapt şi de drept invocate de societate, care contrar reţinerilor judecătorului fondului nu privesc fondul problemei, respectiv dacă indemnizaţiile de detaşare au fost sau nu încadrate în mod corect ca venituri de natură salarială, respectiv dacă detaşarea salariaţilor temporar poate fi considerată de taşată în înţelesul Codului muncii.

În opinia sa, deşi legea interzice organului fiscal să interpreteze alte prevederi decât cele fiscale, totuşi, instanţa de fond a inventat o excepţie de la această regulă şi a considerat că interpretarea Legii nr. 344/2006, Legii nr. 16/2017 şi Codul muncii este permisă, fiind reţinut că apare necesară atât timp cât legislaţia fiscală nu cuprinde definiţii proprii ale noţiunii de salariu ori diurnă.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate şi aplicate greşit şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 lit. b), art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 16/2017, instanţa de fond, deşi în mod injust reţine că argumentele prezentate de societate privesc fondul cauzei, totuşi face reţineri cu privire la acest aspect.

Potrivit acestor dispoziţii legale, dreptul de acordare al indemnizaţiilor de detaşare rezultă fără echivoc din prevederile legale, instanţa de fond în mod greşit apreciind că această împrejurare nu reprezintă un caz bine justificat.

În ceea ce priveşte incidenta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că referitor la condiţia pagubei iminente, prima instanţă nu a prezentat în mod concret motivele pe care s-a întemeiat soluţia, prezentând o motivare sumară, fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii nefiind analizate toate motivele prezentate de societate, făcând trimitere la motivarea hotărârilor judecătoreşti din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Astfel, recurenta a demonstrat că executarea deciziei de impunere este de natură să afecteze în mod grav şi previzibil lichidităţile societăţii, primul efect constituind diminuarea drastică a aptitudinii acesteia de a-şi onora obligaţiile existente pe baza sumelor de bani (activelor circulante) curente, precum şi imposibilitatea onorării obligaţiilor asumate prin contracte de credit, dar şi contracte comerciale, executarea silită a sumelor din decizia de impunere şi a accesoriilor conducând, în mod previzibil, la declararea scadenţei anticipate a contractelor de credit şi rezilierea contractelor comerciale.

În fine, a mai arătat că nu a fost analizat nici argumentul privind faptul că raportat la cuantumul creanţei impuse, respectiv suma totală de 8720933 RON, în măsura în care se iniţiază executarea silită împotriva societăţii, aceasta s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a mai achita salariile către cei 415 angajaţi, iar ca o consecinţă a acestui fapt nu vor mai fi onorate toate acordurile cadru prezentate în cererea de suspendare, în final existând posibilitatea suspendării activităţii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de . 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de recurenta-reclamantă fiind respinsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de impunere nr. x/22.11.2019 s-au stabilit în sarcina reclamantei A. S.R.L. obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 4.572.909 RON.

Reclamanta a formulat contestaţie ce a fost înregistrată la pârâtă sub nr. x/12.12.2019.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.11.2019 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de către pârâtă, până la soluţionarea pe fond a acţiunii pe care o va promova împotriva acesteia, acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa recurată de reclamantă.

Aminteşte instanţa că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot in practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, reţine Înalta Curte că prin motivele de recurs recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete asupra considerentelor care au fundamentat soluţia judecătorului fondului.

Astfel, în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reiterat aceleaşi argumente prezentate prin cererea de chemare în judecată şi pe care prima instanţă le-a analizat, concluziile acesteia fiind împărtăşite de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la comunicarea avizului de inspecţie fiscală la data începerii inspecţiei fiscale, Înalta Curte reţine că potrivit art. 122 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze, în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală, cu 30 zile sau, după caz, 15 zile înaintea începerii inspecţiei fiscale.

De la această regulă există şi anumite excepţii, care sunt prevăzute de alin. (4) din acelaşi articol, care permit ca avizul de inspecţie fiscală să fie comunicat la începerea inspecţiei fiscale, unul dintre cazuri fiind inclusiv începerea imediată a inspecţiei fiscale urmare a unui control inopinat.

Or, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, fără a dezlega această chestiune litigioasă, se observă că în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală se menţionează că organele de inspecţie au procedat la efectuarea unui control inopinat şi că reclamanta a fost propusă pentru efectuarea unei inspecţii fiscale parţiale. Deşi în avizul de inspecţie fiscală se menţionează data începerii inspecţiei ca fiind 5.03.2019, potrivit raportului de inspecţie fiscală inspecţia a început la data de 7.03.2019, aspect confirmat de reclamantă, astfel că nu se poate reţine că avizul ar fi fost comunicat reclamantei după începerea inspecţiei fiscale, ci chiar la începerea inspecţiei fiscale.

Prin urmare, la nivel de aparenţă, se constată existenţa unor dispoziţii legale care permit organului fiscal comunicarea avizului la începerea inspecţiei fiscale, astfel că nu se poate reţine de plano o nulitate a inspecţiei fiscale şi, în consecinţă, a deciziei de impunere, pentru acest motiv, urmând ca, în cadrul acţiunii în anulare şi având toată documentaţia administrativă în dosar instanţa de fond să analizeze dacă au fost respectate dispoziţiile art. 122 din Legea nr. 207/2015. De altfel, se constată că tocmai pentru protecţia sa, art. 122 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 prevede că în cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecţiei fiscale, drept de care reclamanta a uzat în cursul inspecţiei fiscale, însă la data de 4.07.2019 şi pentru alte considerente.

Tot cu privire la acest aspect, Înalta Curte nu poate reţine nici argumentul adus de reclamantă prin cererea de recurs în sensul că vătămarea produsă de comunicarea avizului în acest mod constă tocmai în emiterea deciziei de impunere, întrucât stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare s-a realizat pentru că organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta avea obligaţia de a calcula, înregistra, declara şi plăti contribuţii în calitate de angajator inclusiv pentru sumele achitate angajaţilor cu titlu de diurnă, iar nu din cauza lipsei documentelor justificative ori a altor asemenea motive, neputând fi reţinută încălcarea principiilor legalităţii şi al contradictorialităţii, dreptul de a fi informat, dreptul la apărare/dreptul de a beneficia de asistenţă de specialitate, dreptul de a beneficia în mod real de amânarea începerii inspecţiei fiscale în sensul invocat de reclamantă.

În ceea ce priveşte durata inspecţiei fiscale, Înalta Curte, constată că nu se poate reţine o nelegalitate evidentă care să permită îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 "În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)."

Interpretarea reclamantei expusă atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin memoriul de recurs, nu poate fi primită în cadrul prezentei proceduri, la nivel de aparenţă, constatându-se că dispoziţiile legale sunt neechivoce în sensul că doar atingerea dublului perioadei prevăzute la alin. (1) atrage încetarea inspecţiei fiscale, această prevedere de excepţie neputând fi aplicată prin analogie şi altor situaţii.

Aşadar, din moment ce în cauză inspecţia fiscală s-a desfăşurat pe o perioadă mai mică de 180 de zile, fără a lua în calcul perioada de suspendare, nu se poate reţine desfăşurarea nelegală a inspecţiei din acest motiv, nefiind vorba nici despre o nulitate expresă ori o nulitate virtuală, condiţionată de existenţa unei vătămări.

Potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 "Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează", text în raport de care nu pot fi reţinute argumentele referitoare la obligaţiile accesorii.

Totodată, art. 111 alin. (2) C. proc. civ. prevede că începerea inspecţiei fiscale suspendă termenul de prescripţie pentru stabilirea creanţelor fiscale pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora.

Din moment ce nu se poate reţine, la nivel de aparenţă, încălcarea duratei legale de efectuare a inspecţiei fiscale, interpretarea dispoziţiilor legale privind durata inspecţiei fiscale, astfel cum a fost propusă de reclamantă, nu se circumscrie cazului bine justificat, însă poate fi analizată în cadrul acţiunii în anulare.

Instanţa de control judiciar constată că nici nemotivarea actului administrativ nu justifică existenţa în cauză a unui caz bine justificat.

Astfel, în decizia de impunere în discuţie sunt prezentate motivele de fapt şi de drept pentru care organele de inspecţie fiscală au apreciat că se impune stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare, iar faptul că reclamanta nu este de acord cu interpretarea organelor fiscale nu echivalează cu lipsa totală a motivării, o pretinsă motivare insuficientă sau necorespunzătoare reprezentând o critică de fond, ce nu poate fi analizată din perspectiva cazului bine justificat întrucât ar semnifica dezlegarea unei probleme de fond ce nu este permisă în cadrul prezentei proceduri.

Nu se poate reţine, din perspectiva cazului bine justificat, nici nemotivarea în drept a deciziei de impunere, în mod corect prima instanţă reţinând că, din moment ce organul fiscal a evidenţiat dispoziţiile legale care au justificat, în opinia sa, măsurile dispuse, iar simpla neindicare a art. 11 din Legea nr. 227/2015 nu este suficientă pentru a se reţine vreun viciu de nelegalitate în privinţa deciziei de impunere, din moment ce organul fiscal a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat că sumele apreciate de reclamantă drept diurnă nu reprezintă indemnizaţie de detaşare (modalitatea şi criteriile în funcţie de care sunt determinate sumele, dispoziţiile contractuale, faptul că sumele nu au în vedere contravaloarea cazării, mesei şi a transportului).

Totodată, Înalta Curte constată că menţiunile primei instanţe, din punctul de vedere al tratamentului fiscal, referitor la pretinsa inconsecvenţă a organului fiscal în calificarea operaţiunii drept detaşare sau delegare, este făcută tot din perspectiva cercetării la nivel de aparenţă.

Nu pot fi reţinute nici alegaţiile recurentei în sensul că instanţa de fond face aprecieri cu privire la legea interzice organului fiscal să interpreteze alte prevederi decât cele fiscale, precum şi la trimiterea organului fiscal la legile speciale (Legea nr. 344/2006, Legea nr. 16/2017, Codul Muncii) întrucât, în mod correct, judecătorul fondului a apreciat că reprezintă o critică privind fondul cauzei, reclamanta criticând, de fapt, calificarea făcută de organul fiscal sumelor plătite de aceasta angajaţilor săi cu titlu de diurne, constatările curţii de apel fiind făcute ca urmare a cercetării la nivel de aparenţă a deciziei de impunere prin raportare la dispoziţia legală invocată, în sensul că nu se poate reţine o încălcare aparentă a acestei dispoziţii legale, fiind necesară administrarea unor probe suplimentare şi analiza amănunţită a raportului juridic dintre angajaţi şi societate.

În acest sens, din adresa nr. x/10.02.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti rezultă că organul fiscal nu contestă dreptul salariatului la diurnă, ci analizează din punctul de vedere al legii fiscale dacă diurnele achitate de reclamantă reprezintă, în fapt, drepturi de natură salarială sau indemnizaţii aferente detaşării.

Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 16/2017 nu poate fi analizată din perspectiva cazului bine justificat, instanţa reţinând doar că organele fiscale nu au contestat detaşarea ori dreptul salariaţilor reclamantei de a beneficia de o indemnizaţie pentru perioada detaşării, ci au stabilit doar că reclamanta a înregistrat eronat în contabilitate sumele achitate cu acest titlu, fiind calificate drepturi salariale, în urma analizei dispoziţiilor contractuale în temeiul cărora au fost achitate.

Or, în acord cu opinia judecătorului fondului, stabilirea naturii juridice a sumelor achitate salariaţilor cu titlu de indemnizaţie de detaşare a salariaţilor, inclusiv a dispoziţiilor legale în raport de care se realizează calificarea, cu consecinţe directe asupra regimului de impozitare aplicabil precum şi bazei de impozitare ce trebuie avută în vedere pentru calcularea contribuţiilor, presupune o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acţiunii în anulare.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că, în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, din perspectiva invocată de recurentă.

Înalta Curte nu poate reţine criticile privind nemotivarea hotărârii cu privire la analizarea condiţiei pagubei iminente, care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

În concret, în esenţă, cu privire la îndeplinirea condiţiei existenţei pagubei iminente, prima instanţă a reţinut că diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, iar intimata-reclamantă nu a dovedit iminenţa unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrative, precum şi faptul că în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004, considerente împărtăşite de instanţa de recurs.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte reţine că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se probează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiţia pagubei iminente şi, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.