Guarantee Fund appeal rejected; rate-cutting insurance payout annulled, damages and costs upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 din 30.08.2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1446 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 03.08.2016, obligarea paratei la plata sumei de 3.543 RON şi la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3719 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. S-a dispus anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1446/03.08.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asigurărilor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3543 RON, reprezentând despăgubiri, precum şi suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea contestaţiei ca nefondată, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 1446/03.08.2016, susţinând că prima instanţă a soluţionat cauza cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi respectiv Norma ASF nr. 16/2015, a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife şi preţuri ale pieselor practicate de diverse unităţi reparatoare. Acesta analizează despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanţa de fond confundând obligaţia de plată a FGA cu obligaţia de plată a asiguratorului.

Cu privire la faptul că FGA, în baza dispoziţiilor legale, nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1350, art. 1270, art. 969, art. 1530 şi art. 1537 din C. civ.

Totodată, cu privire la prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea şi instrumentarea dosarelor de daună conform normelor aplicabile în materie şi condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În fine, au mai fost invocate dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asigurator, Fondul a procedat la analizarea cererii şi a înscrisurilor depuse de reclamant, precum şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat şi, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul pieselor şi al manoperei, a rezultat că reclamantului nu i se cuvine suma menţionată în devizele de reparaţii şi factura emisă de unitatea service.

A susţinut recurentul că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar despăgubirea acordată nu poate depăşi cuantumul pagubei, care se stabileşte în raport de sistemul B., sistem cel mai des folosit în relaţiile dintre asigurători şi unităţile reparatoare. De asemenea, s-a arătat că între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuie să existe un echilibru, având în vedere şi preţurile agreate de reprezentanţele mărcilor autovehiculelor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

În esenţă, intimatul - reclamant a arătat că decizia de respingere parţială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014, din a căror interpretare rezultă că recurenta - pârâtă nu este îndreptăţită să fixeze preturi maximale ale componentelor şi materialelor si/sau a tarifului manoperei practicat de către unităţile de specialitate.

Doar cu titlu de excepţie, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face într-un astfel de sistem, şi anume, în condiţiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF 23/2014, când se solicită despăgubiri anterior efectuării reparaţiei, precum şi în situaţia în care unitatea reparatoare şi asiguratorul au o înţelegere în acest sens, ipoteze care nu se aplică în raportul juridic dedus judecăţii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2019, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 1446/03.08.2016, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost admisă în parte cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 9969,57 RON, reprezentând costul reparaţiei autoturismului C. cu nr. x, avariat într-un accident rutier din 20.03.2015 provocat din culpa unui asigurat RCA la D. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

Prin punctul nr. 2 al deciziei a fost respinsă cererea reclamantului cu privire la suma de 3543,3 RON cu motivarea că această sumă reprezintă diferenţă manoperă între tariful orar acceptat în cuantum de 90 RON, la care se adaugă TVA, faţă de tariful de 240 RON, la care se adaugă TVA, iar pentru reperul bară spate se achită 50% despăgubire, conform constatării din data de 23.03.2015, acceptată de petent.

6.1. Recurentul a invocat, în cadrul cererii de recurs, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată caracterul pur formal al invocării cazului de casare, nefiind indicat prin cererea de recurs niciun argument concret în susţinerea acestui motiv.

În altă ordine de idei, hotărârea primei instanţe este exhaustiv motivată, răspunzând chestiunilor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa sa, motivul de casare fiind neîntemeiat.

6.2. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit si, ca atare, este obligat să facă propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul pârâtului - recurent de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susţinerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, sau că nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanta majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, reprezintă o depăşire a marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte mai observă că diferenţa respinsă la plată, potrivit deciziei atacate şi documentaţiei administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, de la tariful de 240 de RON/oră, la cel acceptat de pârât de 90 de RON/oră, însă această măsură, în raport cu dispoziţiile legale anterior redate, nu poate fi apreciată ca fiind legală, pentru că, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect nelegalitatea deciziei contestate, respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport cu un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege. Dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit întrucât în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu criteriul reglementat de dispoziţiile art. 51 alin. (4) din aceeaşi normă, care reglementează ipoteza în care se solicită despăgubiri anterior efectuării reparaţiei.

Susţinerile din recurs cu privire nedovedirea pagubei în raport cu depunerea unor devize estimative excedează cazul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu au acoperire în probele administrate, la filele x şi următoarele din dosarul de fond fiind depuse înscrisuri constând în factură fiscală şi deviz manoperă detaliat pe ore.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 3719 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2019.