Taxpayers' deductions upheld in part for photocopied invoices but denied for ghost supplier transactions; assessment annulled for VAT, corporate tax and accessories only.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 august 2014, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat:

(i) anularea Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/27.05.2011 şi a Deciziei de impunere nr. x/27.05.2011;

(ii) anularea Deciziei nr. 631 din 02.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2011;

(iii) anularea obligaţiilor fiscale în sumă de 2.516.930 RON, stabilite prin actele de impunere contestate;

(iv) obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 783.426,62 RON, rezultată din valorificarea stocului de marfă perisabil, precum şi ridicarea popririi asupra sumei de 50.224,23 RON, existentă în conturile societăţii la data dispunerii măsurilor asigurătorii;

(v) obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente sumelor nerestituite de la data solicitării acestora, respectiv 28.01.2014 şi până la achitarea lor efectivă, conform art. 117 lit. b), d) şi f), raportat la art. 120 şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

1.2. Prin cererea depusă la dosarul cauzei la data de 23 septembrie 2014, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov, precum şi:

(i) obligarea acestei pârâte la restituirea sumelor de 755.045,53 RON, rezultată din valorificarea stocului de marfă perisabil, precum şi ridicarea popririi asupra sumei de 50.224,23 RON, existentă în conturile societăţii la data dispunerii măsurilor asigurătorii;

(ii) obligarea acestei pârâte la plata dobânzii aferente sumelor nerestituite de la data solicitării acestora, respectiv 28.01.2014 şi până la achitarea lor efectivă, conform art. 117 lit. b), d) şi f), raportat la art. 120 şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

1.3. Prin cererea precizatoare, depusă la dosarul instanţei de fond în al doilea ciclu procesual, reclamanta a solicitat şi obligarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov la plata penalităţilor şi dobânzilor de întârziere aferente sumelor nerestituite de la data încasării acestor sume, respectiv 01.08.2011 şi până la achitarea lor efectivă, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 173 - 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

3. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 6/29.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Împotriva sentinţei civile nr. 6/29.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 6 martie 2015.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2388 din 22 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond în al doilea ciclu procesual, după trimiterea spre rejudecare

Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 noiembrie 2017, sub nr. x/2014*.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 12 martie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, acţiunea formulată, completată şi precizată de reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov;

(ii) a anulat, în parte, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/27.05.2011, Decizia de impunere nr. x/27.05.2011 şi Decizia nr. 631/02.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/27.05.2011, emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, cu privire la obligaţiile de plată în sumă totală de 2.420.025 RON reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente, precum şi TVA şi majorări de întârziere aferente;

(iii) a menţinut Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/27.05.2011, Decizia de impunere nr. x/27.05.2011 şi Decizia nr. 631/02.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/27.05.2011, emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, cu privire la obligaţiile de plată în sumă totală de 96.905 RON reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente, precum şi TVA şi majorări de întârziere aferente;

(iii) a obligat pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov să restituie reclamantei suma de 755.045,53 RON rezultată din valorificarea stocului de marfă perisabil şi să ridice poprirea asupra sumei de 50.224,23 RON;

(iv) a obligat pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la plata către reclamantă a dobânzii fiscale aferente sumelor încasate menţionate, începând cu data încasării acestora şi până la data restituirii efective;

(v) a respins celelalte pretenţii;

(vi) a respins petitele 4) şi 5) ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I. I. B., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 29 din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

6.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivare recurenta pârâtă arată că, instanţa de fond în mod greşit şi printr-o interpretare eronată a legii şi a ansamblului probatoriu, admite în parte acţiunea formulată, completată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Astfel, conform documentelor puse la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală şi în baza informaţiilor transmise de AJFP Ilfov şi AJFP Cluj, un număr de 8 firme la care AJFP Braşov a solicitat acţiuni de control încrucişat, a rezultat că sunt considerate firme de tip " fantomă", respectiv: firmele respective nu funcţionează la sediul social declarat, nu au depus declaraţii fiscale la administraţiile financiare la care au fost arondate, pentru toate firmele organele de control au cerut includerea în lista contribuabililor inactivi, împotriva administratorilor acestor firme au fost formulate plângeri penale, administratorii acestor firme sunt cetăţeni străini (turci, irakieni, iordanieni. etc.)

În conformitate cu prevederile art. 6 şi art. .7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, organele de inspecţie fiscală au apreciat că firmele implicate în tranzacţiile comerciale pentru care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare sunt de "tip fantomă", iar administratorul A. S.R.L. cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască aceste aspecte, având în vedere următoarele:

- între aceste firme furnizoare şi operatorul economic verificat nu exista decontări bancare (cu excepţia C. SRL) este specificat un termen de plata, în unele cazuri contravaloarea acestor mărfuri s-a achitat în numerar sau nu s-a achitat deloc;

- administratorul S.C. A. S.R.L. nu a putut furniza date referitoare la mijloacele de transport utilizate în transportul mărfurilor precum şi a persoanelor delegate care au însoţit marfa, etc.

- unele facturi emise de acelaşi furnizor au acelaşi număr, dar sunt emise în date diferite, cu cantităţi de produse şi valori diferite;

- pe unele dintre facturile de achiziţie nu sunt menţionate date referitoare la expediţia, transportul produselor, delegatul, etc, aceasta în condiţiile în care sunt facturate cantităţi semnificative de mărfuri (ex. 20 tone de piept dezosat de pui în cazul facturi nr. x/07.09.2010 emisa de S.C. D. S.R.L. Ilfov);

- facturile de achiziţie nu au înscrise toate informaţiile şi datele obligatorii prevăzute de legislaţia în vigoare, respectiv de art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit constatărilor din raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2011, organele de inspecţie fiscala au invocat calitatea de firma inactivă numai în cazul S.C. E. S.R.L., de la care s-a efectuat un număr de 19 achiziţii de marfa în valoare totala de 94.729,67 RON, din care TVA deductibila în suma de 18.334,77 RON.

În cazul celorlalte firme furnizoare pentru care organele de inspecţie fiscală au invocat calitatea de «firme fantoma», nu a fost invocată calitatea de contribuabil inactiv la data desfăşurării tranzacţiilor cu S.C. A. S.R.L..

În stabilirea constatărilor fiscale, echipa de inspecţie fiscala a avut în vedere şi explicaţiile oferite de către F. în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L., în conformitate cu prevederile art. 94, alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicata, referitoare la achiziţiile de la firmele mai sus menţionate.

În considerarea şi a Rezoluţiei pronunţată în data de 18.11.2013, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, în dosarul nr. x/2011 referitor la relaţiile comerciale ale societăţii cu cele 8 societăţi considerate tip "fantomă", în raport de legile fiscale speciale, organele fiscale în mod întemeiat nu a acordat deductibilitate la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor cu achiziţia de mărfuri, în speţa nefiind în situaţia prevăzută în decizia de casare nr. 2388/22.06.2017 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, reţinută de către instanţa de fond, respectiv de a fi instituite în sarcina reclamantei condiţii suplimentare celor prevăzute de art. 145, art. 146 şi art. 155 Codul fiscal.

Solicită a se avea în vedere că, potrivit raportului de expertiza contabilă nr. x efectuat de expert G. în dosarul penal nr. x/2011 ale cărui concluzii au fost confirmate de raportul de expertiza contabilă judiciară nr. x/05.09.2019 întocmit în prezenta cauză de către expert tehnic H., nu s-a analizat aspectul deductibilităţii sau al nedeductibilitatii taxei pe valoarea adăugata, nu s-a cercetat dacă reclamantei putea să i se acorde deductibilitate la calculul impozitului pe profit, nu s-a stabilit că livrările sa fi fost efectuate de persoane impozabile, după cum nu s-a cercetat dacă bunurile în cauza au fost utilizate de recurenta în scopul propriilor operaţiuni taxabile.

În analiza obiecţiunilor la raportul de expertiza contabilă judiciară nr. x/05.09.2019 întocmit în prezenta cauză de către expert tehnic H., consideră că pârâta DGRFP Braşov în mod întemeiat a respins constatările şi concluziile stabilite de către expert, în baza raportului de expertiză, având în vedere faptul că nu a prezentat dovezi în acceptarea cheltuielilor cu achiziţiile de bunuri şi deducerea TVA de la firmele considerate de către organele de inspecţie fiscală de "tip fantomă", în afara faptului că facturile de la aceste firme întrunesc condiţiile de formă nu şi cele de fond.

Recurenta pârâtă apreciază că, motivaţiile primei instanţe, în baza rapoartelor de expertiză mai sus menţionate, nu se justifică nici raportat la legislaţia naţională şi nici la Jurisprudenţa CJUE, invocată în cauză.

În drept, în ceea ce priveşte impozitul pe profit consideră că sunt incidente prevederile art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu prevederile pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal, în vigoare perioadei supuse verificării.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale, mai sus citate, se desprinde concluzia că nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit dacă documentele ce stau la baza înregistrării în contabilitate (în speţă facturile fiscale) nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare (în concret art. 155, alin. (5) din Codul fiscal) la data efectuării operaţiunii, ori dacă informaţiile din aceste documente conţin date neconforme cu realitatea.

Acceptarea şi înregistrarea unor astfel de facturi, nu exonerează reclamanta de obligaţia de a desfăşura un comerţ prudent şi de a face verificări minimale cel puţin în cea ce priveşte datele de identificare corecte la momentul tranzacţiilor ale partenerilor săi.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, speţei în cauză îi sunt aplicabile prevederile art. 1341, 1342, 145 alin. (1) şi (2) lit. a) Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare perioadei supuse verificării.

Taxa pe valoarea adăugata este deductibila la data la care are loc exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată la furnizorul de bunuri, livrarea trebuie sa fie realizată de o persoana impozabilă. Totodată persoana impozabilă, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a TVA, trebuie să justifice exercitarea acestui drept în baza exemplarului original al facturii care sa cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

În ce priveşte susţinerile reclamantei că îndeplineşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA, organele fiscale au reţinut în mod întemeiat că sunt neîntemeiate din următoarele considerente: pentru exercitarea dreptului de deducere trebuiesc îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 134 alin. (1) şi alin(2),art. 1341alin(1),art. 145 alin(1), art. 146 alin (1) din legea 571/2003 privind Codul fiscal iar factura fiscală trebuie să conţină elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.

Din interpretarea textelor de lege, se reţine că legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a cerinţelor de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însuşi existenţa dreptului de deducere iar cele de forma condiţiile de exercitare a acesteia .

În raport cu aceste reglementari, dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei la furnizor iar organul fiscal este îndreptăţit să solicite de la acesta plata taxei pe valoarea adăugată.

Pentru exercitarea dreptului de deducere contribuabilul trebuie să facă dovada că taxa pe valoarea adăugată este aferentă bunurilor care au fost efectiv livrate în beneficiul său de către o persoană impozabilă obligată la plata taxei.

În vederea acordării deducerii TVA, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură care să conţină un cod de înregistrare valabil al persoanelor de la care se face achiziţia, denumirea/numele societăţii de la care se face achiziţia precum şi adresa societăţii care cuprinde cel puţin următoarele informaţii: localitatea, strada şi numărul, descrierea bunurilor livrate şi serviciilor prestate .

În ceea ce priveşte TVA, în raport de situaţia de fapt prezentată anterior la capătul de cerere privind deductibilitatea cheltuielilor, nu se poate porni de la premiza că furnizorii societăţii au colectat TVA şi au achitat obligaţia la bugetul de stat astfel încât,potrivit mecanismului descris mai sus, reclamanta să aibă dreptul să îşi deducă TVA aferentă achiziţiilor efectuate de la furnizorul în numele căruia au fost emise facturile fiscale în cauză. Din contră, aşa cum rezultă din Rezoluţia procurorului de caz din data de 18.11.2013, reclamanta a participat la "tranzacţii comerciale achiziţionând bunuri de la persoane (societăţi comerciale) care, în mod evident, s-au sustras de la plata taxei pe valoarea adăugată, aşa după cum rezultă din probele administrate în cauză.

Referitor la răspunderea individuală pentru plata taxei pe valoarea adăugată, se reţin prevederile art. 1512 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în temeiul cărora, beneficiarul este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei pe valoarea adăugată, în situaţia în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) lit a), dacă factura prevăzută la art. 155 alin. (5), cuprinde date incorecte/incomplete în ceea ce priveşte informaţiile pe care le cuprinde factura fiscală.

Totodată, referitor la dreptul organului de control la apreciere privind situaţia fiscală sunt aplicabile prevederile art. 6, coroborate cu art. 49 alin. (1) art. 51, art. 97 alin. (1) lit b) şi art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

În fapt s-a reţinut că organul de inspecţie fiscală, pentru determinarea stării de fapt relevante din punct de vedere fiscal, a procedat prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, a solicitat controale încrucişate la societăţile furnizoare de materiale, respectiv:S.C. I. S.R.L.; D. S.R.L.; J. S.R.L.; K. S.R.L.; L. S.R.L.; S.C. M. S.R.L.; S.C. N. S.R.L.; S.C. O. S.R.L.; S.C. E. S.R.L.; S.C. P. S.R.L., în urma cărora s-a constatat că în ceea ce priveşte relaţia cu aceşti furnizori nu s-a făcut dovada realităţii operaţiunilor efectuate întrucât:

- facturile figurează ca fiind emise de societăţi care nu au desfăşurat niciodată activitate, inexistente sau care nu au depus declaraţii de impozit pe profit şi decont de TVA nici declaraţie informativa privind livrările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional, pe perioada verificată de unde rezultă de asemenea că nu au desfăşurat activitate pe această perioadă.

Simplul fapt că petenta a prezentat facturi emise pe numele unor societati furnizoare nu justifică dreptul de deducere al cheltuielilor şi al TVA înscris în acestea cată vreme nu se dovedeşte realitatea livrărilor de bunuri consemnate în aceste facturi şi naşterea faptului generator, respectiv exigibilităţii taxei la furnizori.

Deţinerea facturii este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere, primordială fiind demonstrarea legalităţii operaţiunii şi exigibilitatea taxei la furnizor.

Având în vedere cele precizate mai sus, recurenta pârâtă consideră că în mod legal organele de inspecţie fiscală nu au acordat dreptul de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturi care figurează ca fiind emise la furnizorii mai sus menţionaţi întrucât acestea nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative de înregistrare în contabilitate prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii de livrare a mărfurilor.

6.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată şi menţinerea actelor administrative atacate.

În motivare se arată că, în mod greşit reţine instanţa de fond a reţinut că, după reluarea soluţionării contestaţiei administrative de către pârâta DGRFP Braşov, aceasta nu a ţinut seama de probele administrate în cauza penală, în special de raportul de expertiza contabilă.

În acest sens, consideră că organele de soluţionare a contestaţiilor din cadrul DGRFP Braşov nu erau obligate să ţină seama de soluţia dispusă în cadrul dosarului penal, respectiv, de probele administrate în acest dosar, cum în mod vădit greşit, neîntemeiat si nelegal s-a reţinut de către instanţa de fond.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, pârâta DGRFP Braşov reţine în cuprinsul deciziei emisă pentru reclamantă aspecte din cadrul dosarului penal, respectiv al soluţiei dispuse în cadrul acestuia.

Ori, prin Raportul de expertiza contabilă nr. x efectuat de expert G. în cadrul dosarului penal (cum de altfel şi în cel efectuat în cauza sub nr. x/05.09.2019) expertul a avut de stabilit - cu exactitate - cuantumul obligaţiilor datorate cu titlu de impozit pe profit şi TVA obligaţiile stabilite de expert având la baza documentele (facturile) care din punctul de vedere al expertului întrunesc condiţiile de document justificativ pentru înregistrarea în contabilitate.

Cu acest punct de vedere nu a fost de acord nici DGRFP Braşov şi nici organele de soluţionare a contestaţiilor din cadrul DGRFP Braşov la emiterea Deciziei nr. 631/02.06.2014, astfel ca, văzând şi dispoziţiile legale anterior menţionate, nu este de acord cu reţinerea instanţei de fond conform căreia, la soluţionarea contestaţiei, după suspendare, organele de soluţionare a contestaţiilor nu au ţinut seama (deci din punctul de vedere al instanţei de fond acestea trebuiau sa ţină), de probele administrate în cauza penală.

Solicită a se constata că pârâtele chemate în judecată au formulat veritabile obiecţiuni faţă de raportul de expertiza întocmit în prezenta cauză si consideră ca acestea au fost respinse în mod vădit neîntemeiat de către instanţa de fond.

Astfel, intimata-reclamantă, cum de altfel toţi contribuabilii, au obligaţia de a înregistra în contabilitate documente care să respecte condiţiile legale, această obligaţie nerespectată conduce la respingerea acordării dreptului de deducere TVA respectiv, respingerea admiterii acestor documente la calculul impozitului pe profit/venit, admiterea cheltuielilor ca şi cheltuieli deductibile.

Mai mult decât atât, consideră că instanţa de fond si-a depăşit atribuţiile, respectiv, aceasta s-a erijat în organ de cercetare penala în condiţiile în care, obiectul dedus judecăţii a vizat anularea de acte administrativ-fi scale prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată ca urmare a constatării neregulilor fiscale cu referire la documentele înregistrate în contabilitate, lipsa dovezii realităţii operaţiunilor derulate, neîndeplinirea condiţiilor de legalitate a documentelor respectiv, neîndeplinirea condiţiilor de documente justificative de înregistrare in contabilitate in ceea ce priveşte operaţiunile de livrare a mărfurilor.

Împrejurarea că, din punct de vedere penal reprezentantul legal a intimatei-reclamante nu răspunde, urmare a soluţionării cauzei penale ce a format obiectul dosar penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, mai precis a soluţiei dispuse in dosarul penal, nu poate conduce, în opinia recurentei, la concluzia că aspectele reţinute de către organele de inspecţie fiscală cu referire ta documentele înregistrate in contabilitate şi astfel stabilirea obligaţiilor de plata suplimentare, sunt greşite/eronate/nelegale.

Recurenta critică şi reţinerea instanţei de fond potrivit căreia, intimata-reclamantă îndeplineşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA, potrivii art. 145 şi 146 din Legea nr. 571/2003, aferente achiziţiilor efectuate de societăţile (8 societăţi) I. S.R.L., D. S.R.L., Voluntari J. S.R.L., Chitila, K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., Jilava, N. S.R.L. Glina şi O. S.R.L., R., respectiv cheltuielile aferente acestor achiziţii reprezintă cheltuieli deductibile în condiţiile art. 21 alin. (1) din Codul fiscal.

Astfel, cu privire la aceste documente, respectiv achiziţiile efectuate de la societăţile anterior menţionate, organele de inspecţie fiscala prin actele emise respectiv, cele de soluţionare a contestaţiei, au constatat corect şi legal ca, acestea nu reflectă realitatea de fapt, între aceste societăţi si intimata reclamantă nu există decontări bancare, nu este specificat un termen de plata iar in unele cazuri contravaloarea acestor mărfuri a fost achitată în numerar, unele facturi emise de acelaşi furnizor au aceiaşi număr, dar sunt emise în date diferite cu cantităţi de produse şi valori diferite, pe unele din facturi nu sunt menţionate date si informaţii obligatorii referitoare la expediţia, transportul produselor, delegatul, etc., aceasta în condiţiile în care, faţă de unele facturi, este vorba despre cantităţi semnificative de produse (ex. 20 tone pui dezosat).

Aşa cum a arătat şi în obiecţiunile la raport, expertul contabil, în stabilirea concluziilor sale, a avut în vedere numai condiţiile de formă pe care trebuie să le întrunească întocmirea unei facturi nu si împrejurările referitoare la realitatea şi legalitatea acestor achiziţii.

Aceste documente, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a reprezenta documente justificative înregistrate in contabilitate si în baza cărora sa poată fi admis dreptul de deducere TVA respectiv cheltuielile sa fie admise ca deductibile.

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 92/2003, art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, art. 6 din Legea nr. 82/1991, Ordinul nr. 3512/2008 - nu poate fi diminuata baza impozabila la stabilirea impozitului pe profit daca documentele care stau la baza înregistrării in contabilitate (în speţa facturile fiscale) nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare - in concret art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, la data efectuării operaţiunii, ori daca informaţiile din aceste documente conţin date neconforme cu realitatea. Acceptarea şi înregistrarea in contabilitate a unor astfel de facturi nu exonerează contribuabilul de obligaţia de a desfăşura un comerţ prudent si de a face verificări minimale cel puţin în ceea ce priveşte datele de identificare corecte la momentul tranzacţiilor ale partenerilor sau, daca bineînţeles doreşte sa beneficieze de deductibilitate.

În speţă, intimata-reclamanta a participat la tranzacţii comerciale - pe baza de facturi care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrat în contabilitate - contrar celor reţinute de către instanţa de fond respectiv de către expert, al cărui punct de vedere a fost însuşit greşit de către aceasta - facturile cuprinzând tipărite date de identificare ale furnizorului care nu corespund realităţii, sediul fiind fictiv şi, chiar data completarea facturilor cu datele de identificare ale partenerilor reprezintă un aspect de natura formală şi nu unul de substanţa a tranzacţiei respective. Aşa cum de altfel rezultă din probele administrate chiar şi în dosarul penal, intimata-reclamanta a achiziţionat bunuri de la societăţi comerciale care în mod evident s-au sustras de la plata TVA, deci aceasta, prin acceptarea si înregistrarea acestor documente în contabilitate, în condiţiile în care susţine realitatea tranzacţiilor, a contribuit la prejudicierea bugetului de stat.

Recurenta pârâtă contestă şi reţinerile instanţei de fond potrivit cărora nu poate fi imputată societăţii împrejurarea că situaţia societăţilor în discuţie, respectiv comportamentul acestora din punct de vedere fiscal, nu poate îi pus in sarcina societăţii reclamante deoarece, chiar reprezentantul legal al reclamantei, la data efectuării controlului, din explicaţiile date la întrebările organelor de control arată neregulile privitoare la activitatea desfăşurată de către societate în relaţia cu furnizorii respectiv, lipsa contracte cu furnizorii, lipsa avizelor de însoţire a mărfii, lipsa certificatelor de calitate, documente de transport, lipsa comenzilor, etc.

În acest sens, consideră greşită reţinerea instanţei de fond conform căreia, faptul că nu exista specificat un termen de plata al facturilor, că in cuprinsul acestora nu sunt menţionate date referitoare la expediţia şi transportul produselor sau faptul ca administratorul societăţii reclamante nu a putut furniza date referitoare la mijloacele de transport cu care i-au fost livrate mărfurile, nu pot determina, prin ele însele, în lipsa altor elemente concluzia ca tranzacţiile atestate prin facturile fiscale emise in concordanta cu dispoziţiile legale, nu sunt reale.

În speţă instanţa trebuia sa analizeze legalitatea actelor administrativ-fiscale, respectiv, sa analizeze dacă facturile în discuţie au sau nu caracterul de document justificativ pentru a putea fi înregistrat in contabilitate întrucât acesta era obiectul cererii.

Din punctul său de vedere, instanţa s-a erijat in mod evident in organ de cercetare penala si, pentru a pronunţa soluţia in favoarea reclamantei, argumentează reţinerile sale pe baza aspectelor reţinute in cadrul dosarului penal, în mod vădit neîntemeiat si nelegal.

În speţă, aspectele care primau şi trebuiau avute in vedere de către instanţa de judecata vizau modul de întocmire al documentelor in baza cărora s-a dedus TVA respectiv a fost stabilit impozitul pe profit prin înregistrarea cheltuielilor) .

Indicarea de către instanţa de fond a practicii/jurisprudenţei CJUE nu conduce la concluzia ca aceasta este aplicabila şi speţei deduse judecăţii, respectiv, jurisprudenţa nu poate conduce la concluzia constatării nelegalităţii actelor administrativ-fiscale emise în sarcina intimatei-reclamante de către recurentele-parate.

Consideră că nu se impune restituirea sumei de 755.045,53 RON rezultată din valorificarea stocului de marfă perisabil respectiv ridicarea popririi asupra sumei de 50.224,23 RON, obligaţiile stabilite de plata suplimentar in sarcina intimatei-reclamante,in mod corect si legal de către organele de inspecţie fiscala, aceste sume care, de altfel, au stins obligaţiile datorate de către societatea comerciala stabilite prin actele contestate si, ca o consecinţa a menţinerii acestora, nu se impune restituirea către societatea reclamanta.

Mai mult decât atât, consideră ca instanţa de fond a dat această soluţie in mod vădit neîntemeiat şi nelegal în condiţiile in care dispoziţiile de masuri nr. 6/04.02.2011 şi nr. 24/26.05.2011 nu au fost anulate de către nicio instanţa de judecată.

Nu este de acord cu soluţia instanţei de fond conform căreia, in condiţiile in care a dispus anularea deciziei de impunere pentru suma de 2.420.025 RON şi fata de existenţa plăţii sumei de 96.905 RON, masurile asigurătorii dispuse sunt lipsite de suport si astfel, se impune restituirea de către AJFP Braşov a sumei de 755.045,53 RON si ridicarea popriri pentru suma de 50.224,23 RON.

Ori, solicită a se retine ca, aceste dispoziţii de masuri nu au fost contestate in prezenta cauză, respectiv fata de acestea nu s-a făcut dovada ca ar fi fost anulate de către o instanţa de judecata respectiv că ar fi fost emisa o decizie de ridicare a acestora de către organul emitent.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzilor fiscale de către instanţa de fond, nu este de acord cu soluţia acesteia şi obligarea AJFP Braşov la plata acestor dobânzi in principal întrucât, nu consideră soluţia de anulare a actelor administrativ-fiscale ca fiind corecta si legala, motiv pentru care solicitam ca, în situaţia admiterii recursului subscrisei sa nu dispuneţi obligarea la plata acestor dobânzi.

7. Apărările formulate în cauză

7.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 iunie 2019, recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

7.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 iunie 2019, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

7.3. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 iulie 2019, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Se arată astfel că, prin recursul formulat, A.J.F.P. Braşov precizează faptul că, instanţa de judecată în mod greşit a reţinut în sensul în care, după reluarea soluţionării contestaţiei administrative de către pârâta D.G.R.F.P. Braşov, aceasta din urmă nu a ţinut cont de probele administrate în cauza penală, în special de raportul de expertiză contabilă, deoarece aceasta nu era obligată. în acest sens sunt invocate dispoziţiile art. 10.4. din Ordinul nr. 3741/2015 privind Instrucţiunile de aplicare a Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 şi doar parţial la art. 10.5. precizând faptul că acesta nu are aplicabilitate în speţă.

Apreciază că, recurenta este într-o mare eroare deoarece, Raportul de expertiză efectuat în cadrul dosarului penal are strânsă legătură cu actele fiscale, obiectivul stabilit de către organul de cercetare şi urmărire penală prin Ordonanţa din data de 27.09.2011 constând în "stabilirea cu exactitate a valorii taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat ai statului, în urma activităţii comerciale desfăşurate în perioada februarie - decembrie 2010 de către A. S.R.L."

Astfel, prin Raportul de expertiză nr. x/05.03.2012 întocmit de expert G., în dosarul penal, s-a stabilit faptul că toate cheltuielile societăţii verificate în cadrul expertizei sunt corect încadrate la calculul impozitului pe profit şi că pe perioada supusă analizei A. S.R.L. datorează un impozit pe profit suplimentar de 31.153 şi T.V.A. suplimentar de 50.238 RON.

Prin urmare, este mai mult decât evident faptul că, raportul de expertiză realizat în cadrul dosarului penal are legătură cu actele fiscale, iar organul fiscal în mod abuziv nu a ţinut cont de acesta la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei. Nu e de prisos a preciza faptul că, procedura de soluţionare a contestaţiei a fost suspendată de organul fiscal până la soluţionarea dosarului penal, apreciind că între acestea există o strânsă legătură. Cu toate acestea, după soluţionarea dosarului penal, dat fiind faptul că soluţia pronunţată nu a fost conform aşteptărilor organului fiscal, acesta nu a ţinut cont de niciun act instrumentat de procuror şi cu atât mai puţin de Raportul de expertiză. În acest sens, potrivit disp. art. 10.5 din Ordinul nr. 3741/2015 privind Instrucţiunile de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 207/2015, citat trunchiat de către AJ.F.P. Braşov în cadrul Recursului, în încercarea de a induce în eroare instanţa de judecată, "la soluţionarea contestaţiilor* organele de soluţionare se vor pronunţa si în raport cu motivarea rezoluţiilor de scoatere de sub urmărire penală, neîncepere sau încetare a urmăririi penale, expertizelor efectuate în cauză, precum si în raport cu considerentele cuprinse în hotărârile pronunţate de instanţa de judecată, în măsura în care au implicaţii asupra aspectelor fiscale".

Totodată, solicită a se avea în vedere faptul că, expertiza judiciară efectuată în faţa instanţei de fond confirmă susţinerile expertizei efectuate în cadrul dosarului penal, rezultând, încă o dată, abuzul de care a dat dovadă recurenta la soluţionarea contestaţiei, deoarece nu a ţinut cont de concluziile acesteia.

Intimata reclamantă consideră că soluţia de respingere a Obiecţiunilor la Suplimentul la Raportul de expertiză este întemeiată, instanţa precizând faptul că acestea nu sunt veritabile Obiecţiuni, ci apărări de fond, care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

În ceea ce priveşte motivul referitor la, "documentele şi achiziţiile efectuate cu societăţile menţionate nu reflectă realitatea de fapt deoarece între aceste societăţi şi subscrisa nu există deconturi bancare, nu este specificat un termen de plată, în unele cazuri contravaloarea acestor mărfuri a fost achitată în numeral, unele facturi emise de acelaşi furnizor au acelaşi număr dar sunt emise la date diferite cu cantităţi de produse şi valori diferite, pe unele facturi nu sunt menţionate date şi informaţii obligatorii referitoare la expediţia, transportul produselor, delegatul etc.", apreciază că şi acesta este neîntemeiat.

Astfel, consideră că instanţa de judecată în mod întemeiat a reţinut prin sentinţa pronunţată, că toate aceste elemente nu pot determina, prin ele însele, faptul că tranzacţiile atacate, atestate prin facturile emise în concordanţă cu dispoziţiile legale, nu sunt reale, în condiţiile în care organul de urmărire penala a stabilit că sunt reale.

Referitor la susţinerile în sensul că, expertul, la stabilirea concluziilor sale a avut în vedere numai condiţii de formă pe care trebuia să le întrunească întocmirea unei facturi, nu şi împrejurări referitoare la realitatea şi legalitatea achiziţiei apreciază că sunt de asemenea neîntemeiate.

În acest sens arată că pârâtele nu au formulat obiective la raportul de expertiză astfel că, expertul s-a pronunţat faţă de cele solicitate, în acord cu normele şi practicile în domeniul său de expertiză. Expertul nu are atribuţii şi competenţe în a analiza împrejurări exterioare şi colaterale actelor analizate.

În schimb, instanţa de judecată la pronunţarea Hotărârii a avut în vedere toate aspectele colaterale despre care face vorbire recurenta şi cu toate acestea a stabilit veridicitatea achiziţiilor efectuate de societate, după cum şi organul penal a stabilit anterior.

În mod netemeinic, recurentele pârâte solicită respingerea raportului de expertiză pe considerentul că, "aceasta nu a prezentat dovezi în acceptarea cheltuielilor cu achiziţii de bunuri şi deducerea de TVA de la firmele considerate de către organele de inspecţie fiscală de tip fantomă, în afara faptului că facturile întrunesc condiţiile de forma, nu şi cele de fond", în condiţiile în care:

- la momentul efectuării operaţiunilor comerciale cu "firmele fantomă" acestea erau societăţi active pe site-ul ANAF (cu excepţia S.C. E. SRL), conform răspunsului la obiectivul nr. 8 din expertiză.

- toate operaţiunile comerciale au fost considerate ca fiind reale şi legale de către organul de urmărire penală, care, în urma cercetărilor efectuate nu a identificat nicio achiziţie de bunuri ca fiind nereală/nelegală cu cele 12 societăţi de tip fantomă verificate, în caz contrar administratorul societăţii ar fi fost trimis în judecată pentru evaziune fiscală.

Astfel, în cursul urmării penale s-au administrat probe pertinente, utile şi concludente care au dovedit indubitabil că, toate operaţiunile comerciale sunt reale şi legale, banii fiind achitaţi furnizorilor prin viramente bancare ori prin depuneri de numerar, astfel că, în mod legal s-au înscris toate aceste operaţiuni în evidenţa contabilă a reclamantei. Mai mult, conform înscrisurilor de la dosarul penal (note explicative învinuită, documente bancare) "Termenele de plata la firmele mai sus menţionate este de maximum 360 de zile, prin bancă, chitanţe sau prin compensare".

Dacă nu ar fi existat documente justificative ce fac dovada plăţii mărfurilor cumpărate de la furnizorii declaraţi inactivi în anul 2011 (după derularea operaţiunilor comerciale), cu certitudine reclamanta era acuzată şi de alte infracţiuni economico-financiare, nu numai de evaziune fiscală (de ex. spălare de bani).

Recurenţii-pârâţi nu au demonstrat (cu elemente obiective) faptul că reclamanta ar fi ştiut, sau ar fi trebuit să ştie că realizează operaţiuni comerciale cu firme fantomă, presupus a fi suspecte şi "în conexiune cu o eventuală fraudă săvârşită de furnizor astfel că, în mod nelegal i s-a refuzat dreptul de deducere, cu toate că, deţinea facturi fiscale care cuprindeau informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din legea fiscală, iar probele administrate pe parcursul urmării penale au dovedit indubitabil realitatea şi legalitatea operaţiunilor comerciale realizate cu aceste firme fictive.

Prin urmare, organul fiscal nu şi-a motivat decizia de respingere a deductibilităţii unor cheltuieli, raportat la situaţia de fapt a contribuabilului controlat, ci la situaţii/deficienţe imputabile altui contribuabil (ce manifestau un comportament fiscal neadecvat invocând în premieră în anul 2018, incidenţa neîndeplinirii condiţiilor de fond, pentru facturile fiscale care îndeplinesc mai nou toate condiţiile de formă, prev. de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Un element principal de care organul fiscal ar fi trebuit să ţină cont în evaluarea situaţiei fiscale a reclamantei, respectiv, atunci când analizează "împrejurările referitoare la realitatea si la legalitatea acestor achiziţii " este dovada plăţii furnizorilor de marfă prin transfer bancar, si în special faptul că în cauză există dovezi (audieri martori, adrese cocontractanţi, proces-verbal de percheziţie) că, mărfurile achiziţionate au existat în realitate si au fost comercializate n.n. - extras din ordonanţa procurorului)".

Referitor la motivul în sensul că facturile aferente tranzacţiilor analizate nu ar conţine toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale, respectiv art. 155 alin. (5) Codul fiscal., intimata reclamantă arată că, în cadrul Raportului de expertiză administrat în cauză expertul a stabilit faptul că, facturile fiscale întrunesc cerinţele art. 155 alin. (5) Codul fiscal, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei.

Facturile sunt în concordanţă cu tranzacţiile efectuate, realitatea lor rezultând din probele administrate. Mai mult, prin cuprinsul Recursului AJ.F.P. Braşov nu precizează în concret motivele pentru care tranzacţiile efectuate nu corespund realităţii, făcând simple afirmaţii ce nu sunt susţinute de ansamblul probelor administrate.

Referitor la motivul în sensul că, instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei faptul că cele 8 (opt) societăţi sunt societăţi de tip "fantomă" - aspecte care rezultă de la organele fiscale din teritoriu solicită, de asemenea, respingerea.

În acest sens, consideră că în mod întemeiat instanţa de judecată a reţinut faptul că din analiza jurisprudenţei CJUE în materie, directiva 2006/112 se opune unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuza dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabila nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsura să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind exercitarea dreptului de deducere şi plată TVA-ului, deşi condiţiile de fond şi de forma prevăzute de Directiva 2606/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat. Astfel, nu îi este imputabilă omisiunea de face diligenţe pentru verificarea situaţiei fiscale a furnizorilor.

În altă ordine de idei. la momentul efectuării operaţiunilor comerciale cu "firmele fantoma" acestea erau societăţi active pe site-ul ANAF (cu excepţia S.C. E. SRL), conform răspunsului la obiectivul nr. 8 din Raportul de expertiză.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat la data de 21 noiembrie 2018, hotărârea în cauza C-664/16, Vădan prin care a statuat că principiul neutralităţii TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond, chiar daca anumite condiţii de formă au fost omise de persoanele impozabile. Astfel, aplicarea strictă a cerinţei de formă de a furniza facturi ar avea drept efect să împiedice în mod disproporţionat persoana impozabila să beneficieze de neutralitatea fiscală".

Referitor la motivul prin care se precizează faptul că, măsurile asigurătorii nu au fost anulate de către o instanţă de judecată şi astfel nu se poate dispune restituirea sumei de 755.045,53 RON rezultată din valorificarea stocului de marfă apreciază, că este netemeinic.

În acest sens precizează faptul că măsurile asigurătorii sunt accesorii Deciziei de impunere având ca scop garantarea recuperării debitului stabilit prin Titlul de creanţă, însă prin desfiinţarea acestuia se desfiinţează şi asigurările dispune. Măsurile asigurătorii nu pot rămâne în fiinţă singure, ca urmare a desfiinţării actelor ce le preced.

În ceea ce priveşte obligarea A.J.F.P. Braşov la plata dobânzii aferente sumelor nerestituite apreciem că instanţa de judecată în mod legal a admis acest petit.

Ca urmare a anulării Titlului de creanţă, consecinţa firească este de a se anula şi actele subsecvente şi astfel părţile sunt repuse în situaţia anterioară. în acest context recurenta este obligată să ne despăgubească pentru prejudicial material suferit ca urmare a încasării nelegale a unor sume de bani aparţinând intimatei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov sunt fondate, în următoarele limite şi pentru următoare considerente:

II. 1 Aspecte de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, criticile acestuia sunt în parte fondate.

Astfel, în ceea ce priveşte respingerea obiecţiunilor la suplimentul de expertiză judiciară efectuată în cauză prin încheierea din 29.02.2019 (încheierea de amânare a pronunţării), Înalta Curte constată că instanţa de fond le-a respins apreciind că ele nu reprezintă veritabile obiecţiuni la suplimentul de expertiză ci doar apărări de fond care vor fi avute în vedere la pronunţare.

Anterior, la termenul de judecată din 25.09.2018, la raportul de expertiză depus la dosar la termenul din 11.09.2018, pârâtele au formulat obiecţiuni/puncte de vedere iar reclamanta a solicitat completarea raportului cu încă un obiectiv. Instanţa de fond a respins obiecţiunile pârâtelor considerându-le doar apărări de fond şi a dispus completarea raportului cu obiectivul indicat de reclamantă .

Într-adevă, punctele de vedere depuse de pârâte, atât la raportul de expertiză iniţial cât şi la cel suplimentar, nu combat în vreun fel cele reţinute de expertul judiciar reprezentând doar simple apărări de fond, instanţa de fond calificându-le ca atare în mod corespunzător.

Cât priveşte criticile aduse sentinţei pe fondul ei, întrucât ambele pârâte, în esenţă, aduc în discuţie aceleaşi motive de nelegalitate, Înalta Curte urmează a le analiza în ansamblul lor.

În esenţă, prin actele fiscale atacate, organele de inspecţie fiscală au constatat că, în urma verificării neconcordanţelor apărute între informaţiile cuprinse în declaraţia recapitulativă privind livrările intracomunitare de bunuri (declaraţia 390) raportate de recurenta-reclamantă în raport cu partenerii comerciali pentru anul 2010, precum şi a neconcordanţelor apărute în declaraţia informativă privind livrările şi achiziţiile pe teritoriul naţional (declaraţia 394), recurenta-reclamantă a înregistrat facturi de achiziţie emise de 8 furnizori cu comportament fiscal inadecvat (SC I. S.R.L., S.C. D. S.R.L., J. S.R.L., K., L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. SRL); a efectuat 19 tranzacţii comerciale cu un contribuabil inactiv (S.C. E. SRL); a înregistrat 10 facturi de achiziţie emise de contribuabilul S.C. P. S.R.L. Periş) care, la rândul său, nu le-a declarat organului fiscal.

Apreciind asupra stării fiscale în condiţiile art. 6 din Codul de procedură fiscală, organele fiscale au concluzionat în sensul că societatea a disimulat realitatea, creând aparenţa existenţei unor operaţiuni în scopul diminuării obligaţiilor reprezentând impozit pe profit şi TVA datorate bugetului de stat. Ca urmare, echipa de control a apreciat ca nereale achiziţiile de mărfuri de la furnizorii "fantomă" şi prestările de servicii de consultanţă management, stabilind un impozit pe profit suplimentar de 775.994 RON, respectiv, nerecunoscând dreptul de deducere TVA în sumă de 1.229.279 RON.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere nr. x/27.05.2011, iar prin Decizia nr. 377/15.09.2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov s-a dispus suspendarea soluţionării cauzei reţinându-se că între obligaţiile bugetare datorate de reclamantă potrivit deciziei de impunere nr. x/27.05.2011 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite (în dosarul penal nr. x din data de 22.06.2011) există o interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei în procedura administrativă.

Ca urmare a reluării procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamanta A. S.R.L., în urma finalizării cercetărilor penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, potrivit Rezoluţiei pronunţate la data de 18.11.2013 în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a emis Decizia nr. 631/02.06.2014 prin care a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate pentru următoarele sume: 775.994 RON impozit pe profit, 75.124 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 116.399 RON penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.229.279 RON taxă pe valoare adăugată, 135.742 RON majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată şi 184.392 RON penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Instanţa de fond a reţinut că, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamanta A. S.R.L., reluată în urma finalizării cercetărilor penale, că pârâta nu a ţinut seama de probele administrate în cauza penală, în special de raportul de expertiză nr. x efectuat de expert G..

Recurentele susţin că, organele de soluţionare a contestaţiilor din cadrul DGRFP Braşov nu erau obligate să ţină seama de soluţia dispusă în cadrul dosarului penal, respectiv, de probele administrate în acest dosar.

Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 10.4 din ORDINUL nr. 450 din 19 aprilie 2013 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data reluării soluţionării contestaţiei după suspendare, la soluţionarea contestaţiilor, organele de soluţionare se vor pronunţa şi în raport cu motivarea rezoluţiilor de scoatere de sub urmărire penală, neîncepere sau încetare a urmăririi penale, precum şi a expertizelor efectuate în cauză, în măsura în care au implicaţii asupra aspectelor fiscale.

Prin Rezoluţia pronunţata în data de 18.11.2013 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov s-a reţinut că, în cauza de faţă, învinuiţii F. si S.C. A. S.R.L. au participat într-adevar la tranzacţii comerciale achiziţionând bunuri de la persoane (societăţi comerciale) caret in mod evident, s-au sustras de la plata taxei pe valoarea adăugata, aşa după cum rezultă din probele administrate în cauză. Cu toate acestea nu s-a dovedit prin probele administrate în cauza că învinuita ştia că această cumpărare este o tranzacţie aflată in legătură cu o evaziune fiscala . Este adevărat că invinuita ar fi putut şti acest lucru asupra sa planând o bănuială legitimă deoarece aceasta este un comerciant cu experienţa, produsele erau achiziţionate sub preţul pieţei si erau vândute mai departe sub preţul pieţei realizandu-se in acest fel o concurenta neloiala fata de ceilalţi agenţi economici care comercializau produse cu respectarea dispozitiilor legale .

Aceasta bănuiala legitimă poate avea ca efect refuzul autorităţilor fiscale de a accepta deducerea taxei pe valoarea adăugata, dar nu poate avea un efect penal. Referitor la relaţiile contractuale ale S.C. A. S.R.L. cu S.C. P. S.R.L. pentru facturi in suma de 40.322 RON fara TVA, S.C. I. S.R.L. aferentă facturii nr. x/09.09.2010 şi cheltuielile cu marfa aferentă facturilor emise de S.C. E. S.R.L., prin Rezoluţie s-a încetat urmărirea penala întrucât prejudiciul a fost acoperit de învinuită.

Înalta Curte constată că, contrar susţinerilor instanţei de fond, recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, cu ocazia soluţionării contestaţiei, a făcut trimitere la aceste constatări ale organelor penale şi şi-a motivat bănuială legitimă pentru care a refuzat la deducere taxa pe valoarea adăugată.

Conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. De asemenea, art. 430 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţie de drept comun în materie procesuală, arată că, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Coroborând dispoziţiile legale de mai sus cu cele reţinute în Rezoluţia pronunţată în data de 18.11.2013 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, rezultă că, în speţă nu este aplicabil principiul non bis in idem, principiu care să fi obligat organele fiscale să-şi însuşească întocmai expertiza contabilă întocmită în cauza penală, cu atât mai mult cu cât, Rezoluţia pronunţata în data de 18.11.2013 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov nu constituie o hotărâre definitivă a instanţei penale.

De altfel, chiar în considerentele deciziei de casare nr. 3288/2017 a ÎCCJ s-a reţinut că, nu pot fi suprapuse cele două planuri: penal şi fiscal, întrucât neidentificarea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală nu atrage automat deductibilitatea TVA aferente achiziţiilor supuse verificării.

Sub acest aspect, critica recurentei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov este întemeiată.

Cu privire la criticile recurentelor referitoare la reţinerea instanţei de fond potrivit căreia, intimata-reclamantă îndeplineşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA, potrivit art. 145 şi 146 din Legea nr. 571/2003, aferente achiziţiilor efectuate de la societăţile (8 societăţi) I. S.R.L., D. S.R.L., Voluntari J. S.R.L., Chitila, K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., Jilava, N. S.R.L. Glina şi O. S.R.L. R., respectiv cheltuielile aferente acestor achiziţii reprezintă cheltuieli deductibile în condiţiile art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, Înalta Curte apreciază că aceastea sunt în parte întemeiate.

Astfel, cu privire la documentele aferente acestor cheltuieli, respectiv achiziţiile efectuate cu societăţile anterior menţionate, organele de inspecţie fiscală, prin actul de impunere, respectiv decizia de soluţionare a contestaţiei, au considerat că acestea nu reflectă realitatea de fapt, deoarece, între aceste societăţi si intimata reclamantă nu există decontări bancare, nu este specificat un termen de plată iar în unele cazuri contravaloarea acestor mărfuri a fost achitată doar în numerar, unele facturi emise de acelaşi furnizor au acelaşi număr, dar sunt emise în date diferite cu cantităţi de produse şi valori diferite, pe unele din facturi nu sunt menţionate date si informaţii obligatorii referitoare la expediţia, transportul produselor, delegatul, etc. aceasta în condiţiile în care, facturile privesc cantităţi semnificative de produse (ex. 20 tone pui dezosat).

În speţa, intimata-reclamanta a participat la tranzacţii comerciale pe baza de facturi care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrat în contabilitate, facturile cuprinzând date tipărite de identificare ale furnizorului care nu corespund realităţii, sediul fiind fictiv şi chiar şi data completării facturilor cu datele de identificare ale partenerilor, reprezintă un aspect de natură formală şi nu unul de substanţă al tranzacţiei respective.

Instanţa de fond a reţinut că cele de mai sus nu pot determina, prin ele însele, în lipsa altor elemente, concluzia ca tranzacţiile atestate prin facturile fiscale emise in concordanţă cu dispoziţiile legale, nu sunt reale. Invocând în acest sens jurisprudenţa CJUE, instanţa de fond a concluzionat că nu se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârşit nereguli, fără ca autoritatea fiscală să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă comisă de emitentul facturii respective.

Nu se poate pretinde contribuabililor să devină investigatori ai furnizorilor lor şi nici nu răspund pentru faptele acestora, însă o diligenţă medie este necesară pentru evitarea tentativelor de fraudă în materie de TVA, atunci când există unele indicii apte să facă rezonabilă presupunerea existenţei unor nereguli sau fraude în amonte.

Din motivarea actelor administrativ - fiscale contestate în cauză, precum şi din întreg materialul probatoriu administrat în cauză nu rezultă, însă, existenţa unor astfel de indicii apte să facă rezonabilă presupunerea existenţei unor nereguli sau fraude în amonte, în cazul furnizorilor mai sus menţionaţi, astfel că nu îi poate fi imputată societăţii reclamante omisiunea de a face diligenţe pentru verificarea situaţiei fiscale a furnizorilor săi.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi concluziile instanţei de fond, motivarea sentinţei atacate având la bază doar concluziile rapoartelor de expertiză referitoare la îndeplinirea condiţiilor de formă ale facturilor iar nu o analiză asupra realităţii operaţiunilor, respective, a comportamentului intimatei reclamante însăşi în derularea tranzacţiilor cu furnizorii menţionaţi.

În primul rând, se constată că, cu referire la tranzacţiile comerciale efectuate de intimata reclamantă cu S.C. E. S.R.L. şi S.C. P. S.R.L., soluţia instanţei de fond a rămas definitivă aşa încât, realitatea tranzacţiilor comerciale cu acestea nu va mai fi analizată.

În ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale efectuate de intimata reclamantă cu celelalte societăţi calificate de organul fiscal ca fiind de tip "fantomă", Înalta Curte reţine:

Conform jurisprudenţei CJUE (hotărârea din 6 septembrie 2012 în cauza C-324/11 Gábor Tóth), atunci când autoritatea fiscală furnizează indicii concrete privind existenţa unei fraude, Directiva 2006/112 şi principiul neutralităţii fiscale nu se opun ca instanţa naţională să verifice, în temeiul unei examinări globale a tuturor circumstanţelor speţei, dacă emitentul facturii a efectuat el însuşi operaţiunea în cauză. Cu toate acestea, dreptul de deducere nu poate fi refuzat decât atunci când autoritatea fiscală dovedeşte, având în vedere elemente obiective, că destinatarul facturii ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul respectiv sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

În lumina jurisprudenţei CJUE, dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat persoanei impozabile pe baza exclusiv a imputării comportamentului fiscal inadecvat al furnizorului său, fără să fie dovedită o implicare în fraudă a persoanei impozabile care exercită dreptul de deducere. Problema dacă furnizorul bunurilor a plătit sau nu a plătit TVA-ul datorat pentru operaţiunile de vânzare respective către bugetul de stat, în principiu, nu influenţează dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA-ul achitat în amonte (a se vedea în acest sens Hotărârea Optigen şi alţii, C-354/03, C-355/03 şi C-484/03, punctul 54).

În egală măsură, însă, este de competenţa autorităţilor şi a instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, se stabileşte că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Bonik, C-285/11, punctele 35 şi 37, şi Hotărârea Maks Pen, C-18/13, punctul 26).

Această situaţie, care se regăseşte atunci când o fraudă fiscală este săvârşită chiar de persoana impozabilă, există şi atunci când o persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia sa, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul. În astfel de împrejurări, în scopul celei de-a şasea directive, persoana impozabilă în cauză trebuie să fie considerată participant la o asemenea fraudă, indiferent dacă obţine sau nu obţine un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operaţiunilor taxabile pe care le efectuează în aval (a se vedea Hotărârea PPUH Stehcemp, C-277/14, punctele 48 şi urm.).

În aceeaşi hotărâre se arată că, determinarea măsurilor care, într-o anumită cauză, pot fi pretinse în mod rezonabil din partea unei persoane impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA-ului pentru a se asigura că operaţiunile sale nu sunt implicate într-o fraudă săvârşită de un operator în amonte, depinde în mod esenţial de circumstanţele respectivei cauze.

Înalta Curte constată, din analiza tranzacţiilor efectuate de intimata-reclamantă prin prisma dispoziţiilor art. 6, art. 7 alin. (2) si art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală că, realitatea operaţiunilor înscrise în facturi nu poate fi justificată, pentru tranzacţiile efectuate existând suspiciuni asupra realităţii si legalităţii acestora, astfel că aceste facturi nu îndeplinesc calitatea de document justificativ potrivit dispoziţiilor legii contabilităţii, consecinţa fiscală a acestor deficienţe fiind încadrarea ca nedeductibile fiscal a unor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 precum şi, neacordarea dreptului de deducere asupra TVA, înscrisă în facturi.

Într-adevăr, luate separat, fiecare dintre elementele identificate de organele fiscale nu ar duce la concluzia că tranzacţiile reclamantei ar avea un caracter fictiv, însă, coroborate, atât elementele ce ţin de comportamentul partenerilor contractuali cât şi cele care vizează comportamentul intimatei reclamante în derularea relaţiilor comerciale cu aceştia, conduc la concluzia caracterului nereal (artificial) al acestora.

Astfel, se reţine că, operaţiunile comerciale supuse controlului fiscal au fost derulate de către intimata reclamantă în perioada 01.02.2010-31.12.2010 iar din documentele anexate de expertul judiciar la expertiza fiscală dispusă în faţa instanţei de fond, rezultă că societăţile în cauză au fost înfiinţate în proximitatea datei la care au avut loc livrările către reclamantă .

Apoi, dincolo de cele constatate de organele fiscale cu referire la societăţile în cauză, respectiv: acestea nu funcţionează la sediul social declarat, unele adrese fiind de altfel fictive, societăţile nu au depus niciun fel de declaraţii fiscale la administraţiile financiare la care au fost arondate, toate societăţile au fost incluse ulterior în lista contribuabililor inactivi, împotriva administratorilor acestora au fost formulate plângeri penale, administratorii acestor firme sunt cetăţeni străini (turci, irakieni, iordanieni), aspecte care par a nu fi imputabile intimatei reclamante, instanţa de fond trebuia să ia în considerare şi alte elemente obiective referitoare la întregul mecanism de derulare a afacerilor comerciale între aceste societăţi şi intimata reclamantă.

În acest sens, se reţine că, deşi s-a susţinut de către intimata reclamantă că a fost achitată contravaloarea integrală a facturilor, fie în numerar fie prin viramente bancare, în realitate, pentru achiziţiile de la societăţile de mai sus, în cuantum total de 5.934.552,25 RON, s-a achitat doar în numerar, fără a exista decontări bancare, suma de 620.255,88 RON, reprezentând 10,45% din suma totală, iar pentru achiziţiile de la S.C. J. S.R.L. Chitila, K. S.R.L., L. S.R.L. şi M. S.R.L. nu a fost plătită nicio sumă. Chiar dacă s-ar lua în considerare susţinerile administratorului intimatei reclamante potrivit cărora termenul de plată era de maxim 360 de zile de la data emiterii facturilor, de exemplu, pentru achiziţiile de la S.C. O. S.R.L. R. efectuate în perioada 28.02.2010-31.03.2010 în valoare de 534.762,20 RON, s-a achitat în numerar doar suma de 87.590 RON, în condiţiile în care controlul fiscal s-a desfăşurat în perioada 06.05.2011-27.05.2011, peste termenul de mai sus.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că în cuprinsul facturilor nu a fost prevăzut vreun termen de plată iar termenul de 360 de zile acordat de societăţile în cauză pentru plată, potrivit susţinerilor reprezentantului legal al intimatei reclamante, pe lângă faptul că iese din practica comercială normală, uzuală, este şi puţin probabil în condiţiile în care intimata reclamantă nu a reprezentat pentru aceaste societăţi un client obişnuit, vechi, nemaiexistând alte tranzacţii între ele, nu au existat contracte comerciale cu clauze clare, iar potrivit acelorl aşi susţineri, reprezentanţii societăţilor nici nu se cunosc personal. De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, toate aceste societăţi fuseseră infiinţate în proximitatea datei la care au derulat raporturile comerciale cu intimata reclamantă, fără vreo dovadă că au derulat şi alte afaceri în afara acestora, motiv pentru care, având în vedere scopul legal pentru care o societate comercială ia fiinţă, instituirea în favoarea unui partener comercial a unui asemenea termen de plată îndelungat face imposibilă existenţa ei pe piaţă.

În evaluarea tuturor circumstanţelor cauzei, nu se poate face abstracţie nici de faptul că, unele facturi sunt emise de acelaşi furnizor şi au acelaşi număr, dar sunt emise în date diferite, cu cantităţi de produse şi valori diferite, pe unele dintre facturile de achiziţie nu sunt menţionate date referitoare la expediţia, transportul produselor, delegatul, în condiţiile în care sunt facturate cantităţi semnificative de mărfuri, iar administratorul A. S.R.L. nu a putut furniza date referitoare la mijloacele de transport, precum şi la persoanele delegate care au însoţit marfa, lipsa avizelor de însoţire a mărfii, acceptarea unor mărfuri în lipsa certificatelor de calitate (cu atât mai importante cu cât majoritatea acestora a constat în diverse sortimente de carne şi ouă), a documentelor de transport, lipsa comenzilor, lipsa notelor de recepţie cu care să facă dovada intrării in gestiune a mărfurilor, etc.

În acest context, nu poate fi susţinută ideea realităţii tranzacţiilor doar prin prisma împrejurărilor că, la datele derulării tranzacţiilor, societăţile furnizoare erau înregistrate ca active (fiind declarate inactive într-un moment ulterior derulării tranzacţiilor comerciale în cauză) şi că, din punct de vedere formal, facturile îndeplinesc cerinţele art. 155 Codul fiscal.

Aşa fiind, coroborând toate elementele de mai sus, elemente care, aşa cum s-a arătat, nu ţin doar de comportamentul furnizorilor ci şi de cel al intimatei reclamante, Înalta Curte consideră că organele fiscale au demonstrate că tranzacţiile intimatei reclamante ar avea un caracter fictiv, acesta fiind motivul principal pentru care nu i-a fost acordat dreptul de deducere, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) Codul fiscal, potrivit cărora, următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: . . . . . . . . . .cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.

În aceeaşi ordine de idei, intimata reclamantă nu îndeplineşte nici condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA, potrivit art. 145 şi 146 din Legea nr. 571/2003.

În privinţa achiziţiilor de la societatea S. S.R.L., cu privire la care organul fiscal a reţinut că facturile fiscale sunt depuse în xerocopie, iar nu în original, Înalta Curte îşi însuşeşte cele reţinute de instanţa de fond conform cărora, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă nr. x/05.03.2012 întocmit de expert contabil G. în dosarul penal nr. x/2011, societatea reclamantă a reconstituit facturile la depunerea contestaţiei. Având în vedere faptul că singurul motiv pentru care aceste facturi fiscale nu au fost luate în considerare de către organul fiscal ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit, precum şi la calculul TVA deductibilă l-a reprezentat depunerea acestor facturi în xerocopie şi văzând şi posibilitatea trimiterii prin mijloace electronice a facturilor conform art. 155 alin. (8) lit. c) din Legea nr. 157/2003 privind Codul fiscal (forma în vigoare în anul 2010) coroborate cu pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care fac referire la facturile transmise pe cale electronică, într-adevăr reclamanta nu datorează impozit pe profit şi TVA suplimentar pentru aceste facturi fiscale, neputându-se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal referitoare la lipsa unui document justificativ care să stea la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor şi nici lipsa facturii fiscale ca document justificativ pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA conform art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De remarcat faptul că, niciuna din recurente nu aduce vreo critică modului în care instanţa de fond a abordat realitatea tranzacţiilor comerciale cu această societate.

II. 2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Aşa fiind, faţă de toate aceste considerente, recursurile de faţă urmează a fi admise, în baza art. 496 C. proc. civ., fiind demonstrată în cauză incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sentinţa atacată va fi casată, iar în rejudecare, Înalta Curte va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Va anula în parte Raportul de Inspecţie fiscală nr. x/27.05.2011, Decizia de impunere nr. x/27.05.2011 şi Decizia nr. 631/02.06.2014 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov,doar cu privire la obligaţiile de plată constând în TVA, impozit pe profit şi accesoriile aferente, rezultate din tranzacţiile reclamantei cu furnizorul Societatea S. S.R.L.

Va respinge celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate şi se va menţine soluţia de respingere a petitelor 4) şi 5) ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Societatea A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 29 din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Anulează, în parte, Raportul de Inspecţie fiscală nr. x/27.05.2011, Decizia de impunere nr. x/27.05.2011 şi Decizia nr. 631/02.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, cu privire la obligaţiile de plată constând în TVA, impozit pe profit şi accesoriile aferente, rezultate din tranzacţiile reclamantei cu furnizorul Societatea S. S.R.L.

Respinge celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Menţine soluţia de respingere a petitelor 4) şi 5) ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 septembrie 2020.