Jurisdictional competence for parliamentary age-limit allowances: classification as social insurance rather than administrative litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor - Secretarul General, obligarea acesteia la plata indemnizatiei lunare de limita de vârstă aferentă exercitatii celor 40 de luni de mandat de deputat, începând cu data de 01.02.2016 şi in continuare, pe durata vieţii, precum şi reactualizarea şi plata dobânzii legale aferente perioadei restante, până la plata efectivă a dreptului.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 373 din 5 februarie 2018, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la promovarea acţiunii, ca nefondată.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare, recurenta reclamantă susţine că hotărârea atacată este pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, recurenta reclamantă susţine că revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a cauzei, litigiul pendinte nefiind de contencios administrativ, cum greşit a reţinut Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa atacată.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta reclamantă arată că maniera de motivare a judecătorului fondului pe marginea excepţiei necompetenţei materiale atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât simpla precizare a actelor normative menţionate în cuprinsul sentinţei şi în raport de care judecătorul fondului a considerat că este competentă instanţa de contencios administrativ să soluţioneze cauza nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită cerinţa motivării hotărârii.

În continuare, recurenta reclamantă susţine că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie, aspect demonstrat din faptul că deşi prima instanţă reţine că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 şi art. 13 lit. a) şi b) din aceeaşi lege, apreciază totuşi că Hotărârea nr. 1/2006 privind normele de aplicare a Legii nr. 96/2006 nu reglementează o situaţie nouă.

Hotărârea instanţei de fond cuprinde şi motive străine de natura pricinii, atunci când apreciază că nu există discriminare între parlamentarii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei pe Legea nr. 7/2006 şi parlamentarii beneficiari care de pensie pe alte legi speciale.

În fine, recurenta reclamantă susţine că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că prin soluţia de respingere a acţiunii sale, instanţa fondului a încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acelaşi context, recurenta reclamantă susţine că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând, pentru toate argumentele dezvoltate în cererea de recurs, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă judecare Tribunalului Bucureşti, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la lămurirea problemelor de drept privind art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006 republicată (fost art. 481 alin. (7) din Legea nr. 96/2006) în raport cu problemele de drept reglementate de art. 3 alin. (5) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 96/2006.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit Tribunalul Bucureşti, secţia VIII conflicte de muncă şi asigurări sociale cu o cerere având ca obiect obligarea intimatei pârâte la acordarea indemnizaţiei lunare de limită de vârstă, aferentă exercitării mandatului de deputat, astfel cum această indemnizaţie este prevăzută prin dispoziţiile art. 48 indice 1 din Legea nr. 96/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 7566 din 26 octombrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia VIII conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, apreciind că raporturile dintre părţi, având izvorul în mandatul de deputat, au natura unor raporturi de drept constituţional, nefiind, aşadar, aplicabile dispoziţiile art. 266 şi 267 din Codul muncii.

Totodată, instanţa astfel învestită a mai reţinut şi faptul că acordarea indemnizaţiei pretinse de reclamantă se dispune prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor, astfel că acest act, având natura unui act administrativ cu caracter individual, poate fi contestat în cadrul contenciosului administrativ.

Contrar celor reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia VIII conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta a apreciat că nu este competentă instanţa de contencios administrativ să soluţioneze cauza pendinte, motiv pentru care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, excepţie ce a fost respinsă, însă, prin sentinţa civilă recurată în prezenta cauză.

Examinând critica recurentei reclamante la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte constată că este fondată, dintr-o dublă perspectivă.

Un prim aspect invocat de recurenta reclamantă în dezvoltarea criticii grefate pe necompetenţa instanţei de contencios administrativ vizează nemotivarea soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, critică ce apare ca fiind fondată, constatând Înalta Curte faptul că sentinţa atacată nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., referirea generică la dispoziţiile Legii nr. 96/2001 şi ale Legii nr. 375/2015 nefiind aptă a se concluziona în sensul respectării obligaţiei de motivare concretă a soluţiei dispuse de instanţă.

În al doilea rând, recurenta reclamantă susţine că soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale este eronată, concluzie la care instanţa de control judiciar achiesează, devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că recurenta reclamantă nu a învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, aşadar cu un raport juridic de natură constituţională, situaţie în care nici instanţa de contencios administrativ nu ar fi competentă să soluţioneze acţiunea, ci a solicitat cenzurarea refuzului intimatei pârâte de a-i recunoaşte dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, indemnizaţie prevăzută în prezent de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.

Deputaţii şi senatorii beneficiază de indemnizaţia pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare, prevede alin. (2) al aceluiaşi articol.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În atare context, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizaţia în discuţie este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod greşit a procedat instanţa fondului, respingând excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă competentă exclusiv sub aspect material şi teritorial să soluţioneze în primă instanţă cauza de faţă.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte, raportat la faptul că incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. face imposibilă rejudecarea cauzei şi evocarea fondului constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că admisibilitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subordonată necesităţii dezlegării unei chestiuni de drept relevante pentru soluţionarea pe fond a cauzei de către instanţa de trimitere, ceea ce presupune, în toate cazurile, că instanţa de trimitere prefigurează soluţionarea pe fond a cauzei, neexistând nicio excepţie de natură a împiedica cercetarea pe fond a cauzei.

Or, în condiţiile în care instanţa de recurs casează sentinţa atacată fără a proceda la evocarea fondului ci dimpotrivă, trimite cauza spre rejudecare instanţei competente, legătura de condiţionalitate dintre chestiunea de drept supusă analizei şi dezlegarea pe fond a cauzei este inexistentă, astfel că se impune respingerea cererii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 519 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 373 din 5 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.