Land Registry entry triggers absolute presumption of knowledge for administrative act limitation period despite address and surface discrepancies

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanţă, prin sentinţele nr. 7857 din 25.05.2016, respectiv nr. 1220 din 12.10.2016, de către reclamantul A. şi continuată de reclamantul B., în calitate de moştenitor, s-a solicitat, în contradictoriu cu pârârţii S.C. C. S.A. şi Ministerul Economiei şi Comerţului, să se dispună nulitatea absolută parţială a Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078, în ceea ce priveşte suprafaţa de 467 mp .

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 131 din 23 ianuarie 2017, a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâţa C. S.A. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant.

Totodată, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de D. S.A..

1.3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B..

În motivarea recursului său, reclamantul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/10.10.1994, în ce priveşte suprafaţa de 467 mp.

Prin sentinţa civilă atacată, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea ca tardivă, apreciind că actele administrative pot fi atacate nu mai târziu de un an de la data comunicării actului sau luării la cunoştinţă despre existenta acestuia. Cum dreptul de proprietate consfinţit prin acest certificat a fost intabulat în Cartea Funciară la data de 03.06.2002, operează prezumţia de cunoaştere a dreptului de către terţi şi începe sa curgă termenul de decădere de un an mai sus indicat.

Considerând sentinţa atacată ca fiind nelegală, recurentul reclamant arată, în primul rând, că actul administrativ reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ individual, iar nu normativ şi, ca atare, acesta a fost comunicat numai persoanei îndreptăţite, respectiv S.C. C. S.A.. În atare situaţie reclamantul nu avea de unde să cunoască sau de unde să prezume că pârâta, care nu a avut niciodată un titlu valabil asupra terenului reclamantului, poate beneficia de constituirea unui drept de proprietate.

Instanţa de fond invocă faptul că data de la care ar fi trebuit reclamantul să ia cunoştinţă de existenta certificatului este data întabulării dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv anul 2002, considerent ce contravine, în opinia, recurentului, dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că, in cazul actului administrativ individual, cererea nu se poate introduce mai târziu de un an "de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

În ceea ce-l priveşte, recurentul reclamant susţine că data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate precum şi data luării la cunoştinţă de existenta acestui act este 09.06.2015 când, prin adresa de răspuns nr. x/09.06.2015, Ministerul Economiei i-a pus la dispoziţie actele relevante din dosar referitoare la terenul în cauza şi la emiterea certificatului.

La data de 20.07.2015, după studierea actelor trimise de minister si după obţinerea unui extras de carte funciară, reclamantul a revenit cu plângere prealabilă la Ministerul Economiei, prin care a solicitat revocarea actului sau promovarea unei cereri de chemare în judecată pentru anularea actului administrativ nelegal emis. Prin adresa de răspuns nr. x/22.07.2015 ministerul a comunicat faptul că actul nu mai poate fi revocat, fiind intrat în circuitul civil şi a refuzat să promoveze cerere de chemare în judecată pentru anularea actului, dar sfătuind să se adreseze instanţelor judecătoreşti în drept să decidă.

De la momentul răspunsului la plângerea prealabilă (22.07.2015) a început să curgă termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) pct. a) din Legea nr. 554/2004 actualizată însă, dat fiind faptul că, la data de 11.09.2015, A. a decedat iar certificatul de moştenitor a fost emis în data de 16.02.2016, termenul de introducere a acţiunii a fost suspendat în toată această perioadă.

Intre momentul răspunsului la plângerea prealabilă (22.07.2015) şi decesul domnului A. (11.09.2016) a curs un termen de 1 lună şi 20 de zile. Între data întocmirii certificatului de moştenitor (16.02.2016) şi data introducerii prezentei acţiuni (04.04.2016), a curs un termen de 1 lună şi 17 zile. Cum între data decesului (11.09.2015) şi data emiterii certificatului de moştenitor (16.02.2016) termenul de prescripţie este suspendat in mod legal in baza art. 2533 C. civ., rezultă ca din termenul de prescripţie 6 luni au curs numai 3 luni si 7 zile.

Din aceasta perspectivă, acţiunea nu este tardivă.

Pe de altă parte, nu se poate retine că data la care a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este anul 2002 (data intabulării), din mai multe considerente şi sub acest aspect recurentul a arătat, în primul rând, că acest certificat are o suprafaţă diferită faţă de suprafaţa terenului său, adică 3863,37mp, în loc de 467mp, astfel că nu avea de unde să realizeze că acest act include şi dreptul de proprietate asupra propriului teren.

Mai mult, acest certificat este emis pentru o altă adresă poştală decât cea a terenului reclamantului, adică B-dul x nr. 29-33, iar nu str. x (colt cu strada x nr. 2), şi, în consecinţă, nu avea cum să ştie că acest certificat înglobează si terenul său.

Susţine recurentul reclamant că, de nenumărate ori de-a lungul timpului, a fost la cartea funciară pentru a întreba dacă asupra terenului din str. x şi-a întabulat cineva dreptul de proprietate, iar răspunsul a fost de fiecare dată negativ.

În plus faţă de toate acestea, principiul opozabilităţii "erga omnes" a drepturilor întabulate în cartea funciară este un artificiu juridic similar principiului "nemo censetur ignorare legem", dar ştiut fiind faptul că nimeni nu poate cunoaşte efectiv conţinutul fiecărei cărţi funciare deschise pe teritoriul României, mai ales in condiţiile în care întabularea nu viza adresa poştală a terenului reclamantului şi nici suprafaţa pe care o avusese în proprietate.

Mai mult decât atât, efectul erga omnes este stabilit in ceea ce priveşte opozabilitatea dreptului de proprietate contra terţilor, el neputând fi interpretat ca un termen de la care curge termenul de 1 an în care actul de proprietate constitutiv al actului sa poată fi atacat.

Faţă de aceste considerente, recurentul reclamant solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078/10.10.1994, în ce priveşte suprafaţa de 467mp, cerere introdusă de autorul reclamantului pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 în cursul anului 2015 şi continuată, apoi, de recurentul reclamant B..

Învestită fiind prin declinator de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 131 din 23 ianuarie 2017, prin care a respins acţiunea având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca fiind tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, calificând actul juridic supus discuţiei ca fiind unul administrativ cu caracter individual, a reţinut că în cauză devine incident art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 iar termenul de decădere de un an, prevăzut de articolul anterior citat, a început să curgă de la data înscrierii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară(03.06.2002) şi s-a împlinit la 03.06.2003.

Reclamantul B. a declarat recurs împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa fondului, apreciind, în esenţă, că modalitatea de rezolvare a excepţiei admise de instanţă reflectă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 susţinând, totodată, că efectul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate atestat prin certificatul contestat în cauza de faţă nu trebuie înţeles în sensul imposibilităţii de a dovedi data la care a luat cunoştinţă efectiv de existenţa acestui act administrativ.

Pentru dezlegarea criticilor formulate de recurentul reclamant la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 131 din 23 ianuarie 2017, Înalta Curte constată că, prin jocul combinat al dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi al art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, legiuitorul român recunoaşte terţului ce se consideră vătămat prin emiterea unui act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, dreptul de a formula acţiunea în contencios administrativ la care se referă art. 1 alin. (1) din legea anterior citată.

Cu privire la termenul de formulare al unei atare acţiuni, legiuitorul a instituit un termen de prescripţie de 6 luni, al cărui moment de început diferă potrivit distincţiilor arătate la alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi un termen de decădere de un an, care, particularizat cauzei de faţă se calculează de la data luării la cunoştinţă, recurentul reclamant înfăţişându-se ca terţ faţă de actul administrativ cu caracter individual, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x 08 nr. 0078/10.10.1994.

Fiind în afara discuţiei că momentul de început al cursului termenului de prescripţie dar şi al celui de decădere este circumscris datei la care subiectul de sezină a luat cunoştinţă de existenţa actului, Înalta Curte trebuie să răspundă, în continuare, la întrebarea dacă publicitatea intervenită cu privire la actul administrativ în discuţie este relevantă în ceea ce priveşte verificarea termenului de introducere a acţiunii sau, dimpotrivă, recurentul reclamant poate, independent de faptul publicării în cartea funciară, să dovedească o altă dată la care a luat cunoştinţă efectiv de existenţa actului administrativ pe care îl atacă.

O atare analiză presupune un examen al dispoziţiilor legale incidente în materia publicităţii imobiliare, concentrată în special pe scopul şi efectele publicităţii imobiliare.

Fiind de ordinul evidenţei că, prin publicitate, în sensul cel mai larg al noţiunii, se înţelege ansamblul mijloacelor consfinţite de legiuitor pentru aducerea la cunoştinţa publicului a existenţei actelor juridice ori faptelor sau unor operaţiuni, este fără putinţă de tăgadă concluzia potrivit căreia scopul instituirii regimului de publicitate în privinţa drepturilor ce pot face obiectul înscrierilor în cartea funciară nu poate fi decât acela al înştiinţării tuturor persoanelor cu privire la existenţa actului juridic înscris şi a efectelor sale juridice.

Un atare scop răspunde, în primul rând, exigenţei prelevării securităţii circuitului juridic, aşadar nevoii de protecţie a unui principiu fundamental de drept, context în care orice altă interpretare, prin care se tinde la relativizarea prezumţiei irefragabile de cunoaştere, nu reprezintă altceva decât o încălcare severă a acestui principiu, lucru de nepermis şi de nedorit.

În aceste coordonate, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, se prevede că publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.

Scopul şi efectele publicităţii imobiliare au format obiectul preocupării legiuitorului şi cu prilejul edictării C. civ., dovadă în acest sens fiind reglementarea cuprinsă la Titlul VII al actului normativ citat.

Dacă efectul constitutiv de drepturi, în privinţa înscrierii în cartea funciară(funcţia constitutivă sau translativă de drepturi reale), nu face obiectul analizei în prezenta cauză, trebuie subliniat totuşi că, în egală măsură, înscrierea în cartea funciară deserveşte funcţiei de informare a publicului, neexistând o ierarhizare între cele două funcţii.

În acest din urmă sens, înscrierea în cartea funciară naşte prezumţia de cunoaştere publică a actului sau faptului în privinţa căruia au fost materializate formele de publicitate, prezumţie ce nu poate fi combătută prin niciun alt mijloc de probă, având, aşadar, natura unei prezumţii legale absolute şi irefragabile.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 883 alin. (3) C. civ., nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară.

Relevante, în acest sens sunt şi dispoziţiile legale menite să valorifice în plan procesual efectul opozabilităţii faţă de terţi şi în acest sens instanţa de control judiciar face trimitere al dispoziţiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

Subliniind că, în speţă, faptul considerat de lege ca fiind dovedit este cunoaşterea, de către oricine(inclusiv reclamant) a dreptului de proprietate şi a certificatului de atestare a acestui drept, ca efect al înscrierii în cartea funciară, Înalta Curte constată că o astfel de prezumţie de cunoaştere nu poate fi înlăturată pentru simplul motiv că legiuitorul înuşi nu permite o atare probaţiune.

În sprijinul acestei concluzii stau dispoziţiile aceluiaşi articol 328 C. proc. civ., care, la alin. (2), prevede că prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Or, aşa cum s-a demonstrat anterior, prezumţia legală de cunoaştere a conţinutului cărţii funciare nu poate fi înlăturată prin proba contrară pentru că legea dispune altfel, respectiv art. 883 alin. (3) C. civ., având conţinutul mai sus redat.

Iată că însăşi admisibilitatea eventualelor cereri de probaţiune, în sensul că data efectivă a cunoaşterii actului administrativ contestat nu coincide cu data înscrierii în cartea funciară, este mai mult decât discutabilă, în lumina celor de mai sus şi a dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., potrivit cărora prima condiţie de analiză a oricărui mijloc de probaţiune este verificarea admisibilităţii probei ce se urmăreşte a fi valorificată în procesul civil.

Acesta fiind regimul juridic al efectelor înscrierilor în cartea funciară, Înalta Curte subliniază faptul că nu poate coexista un regim juridic paralel în privinţa probaţiunii faptului cunoaşterii existenţei actului administrativ, respectiv regimul juridic enunţat mai sus, reprezentat de combinarea prevederilor Legii nr. 7/1996 cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., pe de o parte, şi un regim alternativ de probaţiune, rezultat din raportarea la conţinutul art. 7 şi 11 din Legea nr. 554/2004, izolat de normele legale de referinţă în materia publicităţii imobiliare, pe de altă parte.

Fiind de necontestat principiul consacrat de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, în sensul că subiectului de sezină ce se află în postura de terţ faţă de actul administrativ individual atacat nu i se poate opune comunicarea actului către destinatarul acestuia, trebuie subliniat faptul că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi cele ale art. 883 alin. (3) C. civ. nu sunt contrare prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 ci, dimpotrivă, sunt complementare.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că, în forma iniţială Legea nr. 554/2004 impunea subiectului de sezină, chiar terţ fiind faţă de actul administrativ individual contestat, să formuleze plângerea prealabilă şi ulterior cererea de chemare în judecată fără a face nicio diferenţiere de tratament juridic faţă de subiectul de drept destinatar al actului.

Această manieră de abordare legislativă a format obiectul criticii de constituţionalitate, fiind pronunţată Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, prin care Curta Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 7 alin. (7) din aceeaşi lege, Curtea Constituţională constată, în cuprinsul deciziei nr. 797 din 27 septembrie 2007, că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului liberului acces la justiţie sunt întemeiate.

Precizând că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul de 30 de zile de la data comunicării actului - termen prevăzut de alin. (1) al art. 7 - dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, acest termen fiind un termen de prescripţie, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu fac distincţie între calitatea persoanei vătămate printr-un act administrativ unilateral cu caracter individual, şi anume dacă aceasta este însuşi destinatarul actului sau are calitatea de terţ faţă de acesta. Fără a opera o diferenţiere în acest sens, textul de lege prevede acelaşi termen de 6 luni de la emiterea actului în care poate fi atacat actul administrativ.

Or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoştinţă doar destinatarului său prin comunicare. Aşa fiind, terţii - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Întrucât dispoziţiile art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 condiţionează îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, alta decât destinatarul actului administrativ atacat, într-un termen de cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este evident că accesul la instanţă al acestor categorii de persoane este practic blocat. Instanţa de judecată va respinge cererea ca tardiv introdusă, în condiţiile în care reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa actului ulterior prescrierii termenului de 6 luni de la data emiterii acestuia. Or, potrivit art. 21 din Constituţie, "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a stabili procedura de judecată, iar în considerarea unor situaţii deosebite, pot fi adoptate reguli speciale, însă norma constituţională menţionată nu justifică reglementarea unor prevederi legale care să aibă ca efect încălcarea unui drept.

Considerentele acestei decizii nu susţin punctul de vedere al recurentului reclamant, în sensul că în materia acţiunii în contencios administrativ data luării la cunoştinţă de către terţ a actului administrativ adresat altui subiect de drept se probează de la caz la caz, prin orice mijloc de dovadă şi chiar împotriva prezumţiei de cunoaştere rezultată din publicitate, întrucât instanţa de contencios constituţional a pornit analiza sa de la ipoteza cel mai frecvent întâlnită, aceea că actul administrativ cu caracter individual nu este supus publicităţii, în principiu.

Or, în condiţiile în care prescripţia legală supune o anumită categorie de acte administrative cu caracter individual unei forme de publicitate(înscriere în cartea funciară, publicarea în monitorul oficial etc.) unica interpretare de ordin logic a deciziei Curţii Constituţionale anterior amintite, recurgând la metoda "per a contrario", este aceea că însăşi instanţa de contencios constituţional recunoaşte efectele publicităţii în plan probatoriu şi pentru a nu lăsa loc de echivoc, Înalta Curte subliniază faptul că are în vedere următoarele considerente din Decizia nr. 797/27.09.2007: "or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoştinţă doar destinatarului său prin comunicare. Aşa fiind, terţii - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept."

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că aplicarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 cu luarea în considerare a prezumţiei de cunoaştere a actului administrativ contestat ca efect al înscrierii sale în cartea funciară reflectă, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., legalitatea soluţiei în ceea ce priveşte termenul în care acţiunea a fost formulată.

În ceea ce priveşte critica recurentului reclamant, potrivit căruia nu a avut posibilitatea de a cunoaşte dacă pentru terenul ce i-a aparţinut a operat sau nu o înscriere în cartea funciară, demersurile repetate ale sale fiind fără efect precum şi cele referitoare la neconcordanţele ce rezultă din adresele poştale diferite ale terenului ce face obiectul certificatului contestat, pe de o parte şi al terenului ce i-a aparţinut, pe de altă parte, critici calificate de Înalta Curte ca fiind subsumate şi motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar apreciază că nici aceste argumente nu pot constitui temei pentru casarea hotărârii primei instanţe.

Constatând că prima instanţă nu a concluzionat explicit pe marginea temeiniciei acestor apărări ale reclamantului, Înalta Curte apreciază, totuşi, că omisiunea judecătorului fondului nu reprezintă o lipsă a motivării, cât timp instanţa a concluzionat că singurul aspect relevant pentru problematica datei luării la cunoştinţă despre certificatul de atestare a dreptului de proprietate este data la care sunt considerate îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât considerentele decizorii ale primei instanţe exclud temeinicia criticilor punctuale la adresa înscrierii în cartea funciară, motivarea fiind, aşadar, implicită.

Examinând aceste critici şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentului reclamant, în sensul că s-a adresat repetat oficiului de publicitate imobiliară primind răspunsuri negative, rămân la nivel pur declarativ, nefiind însoţite de nicio dovadă care să ateste un răspuns în sensul că nu a fost înscris în cartea funciară niciun drept de proprietate cu privire la terenul în discuţie în cauza de faţă.

De altfel, aserţiunile recurentului reclamant, potrivit cărora s-a adresat în repetate rânduri oficiului de publicitate imobiliară, pentru a întreba dacă asupra terenului din strada x nr. 38 şi-a întabulat cineva dreptul de proprietate, sunt nu numai nedovedite dar şi neverosimile, întrucât comunicarea situaţiei înscrierilor în cartea funciară nu se realizează verbal ci prin extrasele de carte funciară, eliberate în acest scop.

În fine, lipsite de suport sunt şi criticile recurentului reclamant, potrivit cărora s-a aflat în imposibilitate de a realiza dacă dreptul de proprietate atestat prin certificatul contestat în cauză vizează şi terenul ce i-a aparţinut, dat fiind nomenclatorul stradal x, întrucât evidenţa imobiliară nu are ca reper esenţial numărul poştal ci elemente de ordin obiectiv, reprezentate de coordonatele topografice ale terenului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu este demonstrată nelegalitatea sentinţei civile atacate, recursul fiind, aşadar, nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul reclamant la plata, către intimata pârâtă C. S.A., la plata sumei de 7.000 RON reprezentând onorariu avocaţial redus, apreciind instanţa că este excesivă suma de 16.986,77 RON, pretinsă de intimată în acest scop, raportat la complexitatea concretă a cauzei, din perspectiva motivelor de casare invocate şi a apărărilor inerente combaterii acestora.

2.2. În ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulate de D. S.A.., Înalta Curte va lua act de aceasta, cu toate consecinţele ce decurg din manifestarea de voinţă a intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Ia act de renunţarea la judecata cererii de intervenţie formulată de intervenienta D..

Respinge recursul, formulat de reclamantul B. împotriva sentinţei nr. 131 din 23 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă reclamantul la plata sumei de 7000 RON, către pârâta S.C. C. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.

OPINIE SEPARATĂ redactată în temeiul art. 398 alin. (2) C. proc. civ.

Opinia separată vizează soluţionarea căii de atac formulată de reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 191/23.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal .

Prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a respins acţiunea ca tardiv formulată.

Obiectul acţiunii îl reprezintă cererea de anulare a Contractului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/10.10.1994.

Instanţa de fond a considerat că termenul prevăzut de disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în baza căruia poate fi introdusă cererea de anulare, în speţă, curge de la data intabulării actului prin CF nr. x, în urma încheierii nr. 9183/03.06.2002 emisă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Judecătorul fondului a considerat că de la data înscrierii dreptului în Cartea funciară operează prezumţia de cunoaştere a acestuia de către terţi şi începe să curgă termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, care s-a împlinit la 03.06.2003, în timp ce acţiunea a fost introdusă la 19.07.2015.

Recurentul-reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 arată că în cazul actului administrativ individual, cererea nu se poate introduce mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Recurentul-reclamant susţine că data comunicării actului reiese din adresa nr. x/09.06.2015, când, Ministerul Economiei i-a pus la dispoziţie înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare.

Mai susţine recurentul-reclamant că a solicitat ulterior extrasul de carte funciară, a efectuat plângerea prealabilă, iar de la momentul primirii răspunsului, în termen de 6 luni a formulat acţiunea în instanţa de contencios administrativ, acţiune ce nu este tardivă.

Recurentul-reclamant a arătat că nu se poate reţine că a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 2002 - data intabulării, deoarece acesta conţine o suprafaţă diferită faţă de suprafaţa terenului său - 3.863,37 m.p., în loc de 467 m.p., prin urmare, nu avea cum să cunoască dacă este inclus şi dreptul său de proprietate asupra terenului.

Certificatul este emis pentru o altă adresă poştală decât cea a terenului său, respectiv Bdul. x nr. 29-33 şi nu str. x (colţ cu str. x) şi nu avea de unde să cunoască dacă este înglobat şi terenul său.

În privinţa efectului erga omnes al drepturilor intabulate în cartea funciară, acesta este stabilit pentru opozabilitatea drepturilor de proprietate contra terţilor şi nu poate fi interpretat ca fiind punctul de la care curge termenul de 1 an în care actul administrativ individual poate fi atacat.

Consider că în vederea desluşirii chestiunii termenului în care poate fi introdusă acţiunea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate înscris în cartea funciară trebuie analizate dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 care reprezintă actul normativ în temeiul căruia pot fi atacate actele administrative normative sau individuale considerate nelegale.

Dispoziţiile art. 11 alin. (1) prevăd un termen de prescripţie de 6 luni, calculat în cazul de faţă de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar dispoziţiile art. 11 alin. (2) arată că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, ipoteza avută în vedere în dosar, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, după caz.

Întrucât recurentul-reclamant este un terţ faţă de actul administrativ individual a cărui anulare a cerut-o, termenul de 1 an curge de la data luării la cunoştinţă a actului, pe orice cale.

În continuare, este necesar să se analizeze efectele înscrierii în cartea funciară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice produce efectul numit "opozabilitate" faţă de terţi, prin care se înţelege obligaţia acestora de a respecta aceste drepturi/acte/fapte juridice.

Publicitatea naşte şi prezumţia legală, prevăzută de art. 883 alin. (3) din C. civ. că nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară.

Legea nr. 554/2004, modificată şi completată a contenciosului administrativ este lege generală în materie, iar dispoziţiile art. 28 alin. (1) prevăd că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritatea publică, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, dreptul părţii vătămate de a cere în justiţie anularea unui act administrativ individual adresat altui subiect de drept, curge de la data luării la cunoştinţă a actului, pe orice cale.

"Luarea la cunoştinţă" are semnificaţia cunoaşterii atât a existenţei actului, cât şi a conţinutului acestuia, în acest sens dispoziţiile Legii contenciosului administrativ sus-menţionate permiţând a se face dovada contrară prezumţiei instituite de disp. art. .883 alin. (3) din C. civ.

În speţă, recurentul-reclamant a invocat împrejurarea conform căreia nu putea să aibă cunoştinţă despre înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară, deoarece suprafaţa de teren înscrisă este diferită de cea pretinsă de acesta, iar datele de identificare ale terenului sunt de asemenea, diferite.

Din acest motiv, completul de judecată, în unanimitate, la un termen de judecată anterior, a ridicat din oficiu motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece considerentele instanţei de fond nu cuprind nicio referire la aceste argumente, esenţiale pentru rezolvarea cauzei.

În schimb, în mod surprinzător, opinia majoritară s-a dezis de motivul de casare invocat din oficiu şi a îmbrăţişat o soluţie ce nu se află în concordanţă cu scopul Legii contenciosului administrativ şi drepturile părţii vătămate de a acţiona în instanţa de contencios administrativ, de la data luării la cunoştinţă a emiterii actului administrativ atacat.

În plus, arăt că prin procesul-verbal al şedinţei din 21.11.2018 al judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că judecătorii au apreciat în mod unitar că în acţiunile formulate de terţi în constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, termenele prevăzute de art. 7 alin. (7) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 curge de la "data luării la cunoştinţă", moment care se apreciază de la caz la caz.

Considerarea că "data luării la cunoştinţă" este momentul de pornire al calculului termenelor prevăzute de art. 7 alin. (7) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru acţiunea formulată de terţi a fost adoptată şi ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 4076/14.12.2007 în Dosarul nr. x/2013, completul de judecată fiind identic cu cel care a pronunţat şi decizia majoritară în prezenta cauză, soluţia fiind cu atât mai mult surprinzătoare.

Faţă de acestea, consider că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul trebuia admis, sub consecinţa casării sentinţei atacate şi trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.