Disability criteria early-onset cardiac condition: res judicata effect on age-discrimination claims and procedural standing of administrative authorities

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, anularea parţială a Ordinului comun 762/31.08.2007 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi 1992/19.11.2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice respectiv dispoziţiile Capitolului 4, Secţiunea 1, pct. A -I.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 48 din 12 martie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat parţial Ordinul nr. 762/31.08.2007 emis de Ministerul Muncii Familiei şi Egalităţii de şanse şi nr. 1992/19.11.2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice în ceea ce priveşte menţionarea în Capitolul 4 Secţiunea 1 pct. A-l a condiţiei de debut precoce a tulburărilor de ritm şi de conducere persistente şi severe în aprecierea afectării ritmului şi conducerii cardiace.

Totodată, a obligat pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii să plătească reclamantului suma de 1570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii.

Prin recursul său, pârâta Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale arată, în primul rând, că în mod greşit a calificat instanţa fondului ordinul contestat ca fiind un act administrativ cu caracter normativ.

În opinia recurentei pârâte, Ordinul comun nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap, având aplicabilitate la un număr determinat/determinabil de persoane care se încadrează în criteriile medico-psihosociale prevăzute în ordin, persoane cu handicap, este un act administartiv unilateral cu caracter individual.

Prin urmare, în temeiul art. 4 alin. (4) din Lesea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, solicitarea reclamantului ca instanţa să dispună anularea parţială a Ordinului comun nr. 762/31.08.2007 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi nr. 1992/19.11.2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv dispoziţiile Capitolului 4, Secţiunea 1, pct. A - I este inadmisibilă.

În continuare, recurenta pârâtă susţine că solicitarea reclamantului de anulare parţială a Ordinului comun nr. 762/1992/2007, respectiv dispoziţiile Capitolului 4, Secţiunea 1, pct. A -1 este inadmisibilă şi trebuia respinsă de instanţă, având în vedere că nu anularea acestor dispoziţii ar rezolva protecţia persoanelor adulte cu handicap, ci din contră, ar lăsa fără măsuri de protecţie, în sprijinul integrării şi incluziunii sociale, acele persoane care au deficienţe de durată şi care, cu referire la speţă, au debutat la naştere (congenital), în copilărie sau adolescenţă, deci precoce, deficienţe care îngrădesc participarea deplină şi efectivă a acestor persoane în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.

Pe fondul cauzei, argumentele dezvoltate de recurenta pârâtă sunt comune celor avansate de recurenta pârâtă Ministerul Sănătăţii, astfel că vor fi rezumate şi analizate grupat.

În esenţă, ambele recurente consideră că hotărârea atacată este nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aprecierea primei instanţe, potrivit căreia condiţia de debut precoce în cazul afecţiunii de care suferă reclamantul atrage nelegalitatea ordinului contestat nu are suport, consideră recurentele pârâte.

Cu referire la Capitolului 4. Secţiunea I A. pct. 1. din Ordinul 762/1.992/2007, în situaţia persoanelor cu afectarea funcţiei inimii, încadrarea în grad de handicap se stabileşte în următoarea situaţie: în afectarea ritmului şi conducerii cardiace: Tulburări de ritm şi de conducere persistente şi severe contractate precoce (purtător de pacemaker), astfel, în evaluarea încadrării într-un grad de handicap, afectarea funcţională a unei persoane, datorată unei afecţiuni cardiace care a debutat la naştere (congenital), în copilărie sau adolescenţă are consecinţe asupra formării şi integrării socioprofesionale, cu repercusiuni asupra participării persoanei în societate cu şanse egale cu ceilalţi.

Există şi deficienţe generate de anumite afecţiuni medicale, cuprinse în anexa la Ordinul 762/1.992/2007, care prin debutul lor în perioada de formare a abilităţilor de dobândire a autonomiei, de formare profesională, de integrare şcolară şi ulterior de dobândire a unui loc de muncă, dar şi în raport cu stabilirea şi menţinerea relaţiilor interumane în general şi de familie în special, au un puternic impact asupra dezvoltării persoanei, integrării şi incluziunii sociale. În acest sens sunt incluse menţiuni asupra debutului precoce al afecţiunii.

Motivaţia care a stat la baza luării în considerare în evaluarea pentru încadrarea într-un grad de handicap a debutului precoce al unei afecţiuni, este aceea că afecţiunea respectivă interferează cu funcţionarea socială şi profesională sau chiar poate împiedica integrarea profesională, fiind o barieră în dezvoltarea socio-identitară şi profesională a persoanei.

Stabilirea acestui prag are un fundament psihologic şi medical, intervalul situat între vârsta de 18 ani şi 26 de ani, cunoscut în psihologia vârstelor ca fiind stadiul adolescenţei prelungite (postadolescenţa), care reprezintă un interval în care identitatea socială şi profesională nu este încă definitivată (de ex. tinerii care îşi continuă studiile), persoana având nevoie de sprijin în realizarea aspiraţiilor sale, găsirea unei identităţi profesionale şi a unui loc de muncă.

Aşadar, pentru unele afecţiuni, este necesară confirmarea diagnosticului care atestă debutul precoce, deoarece specificul acestora presupune o diagnosticare timpurie şi totodată se are în vedere o evoluţie în timp care poate avea drept consecinţă afectarea participării sociale şi integrării profesionale, necesitând o monitorizare de specialitate corespunzătoare. În acest sens, debutul precoce al unei afecţiuni poate determina o evoluţie diferită a persoanei din punct de vedere socio-profesional, faţă de aceeaşi afecţiune dobândită ulterior, la maturitate, atunci când persoana se află la apogeul vieţii sale sociale şi profesionale.

O persoană integrată social şi care se îmbolnăveşte de acest tip de afecţiune cardiacă, are posibilitate de a beneficia de pensie de invaliditate, în raport cu gradul pierderii capacităţii de muncă, de pensie de asigurări sociale sau pensie de serviciu în conformitate cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare sau, cu referire la reclamant, în conformitate cu Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform documentelor existente la dosar, intimatul reclamant A. a fost diagnosticat cu această afecţiune tardiv, la maturitate.

Astfel, nu au fost întrunite elementele definitorii pentru a considera afecţiunea medicală un handicap - nu există documente medicale emise în copilărie sau adolescenţă - documente care să ateste prezenţa unei deficienţe funcţionale cardiologice precoce, deficienţă care sa fi generat o barieră în integrarea socio-profesională, element necesar pentru a se putea considera că există un handicap.

Ca urmare a celor expuse, criteriul legat de vârsta de debut a afecţiunii generatoare de handicap, aşa cum este specificat în Ordinul 762/1.992/2007 nu are un caracter nelegal, cum susţine instanţa în sentinţa recurată şi nici discriminatoriu, ci, mai mult, determină o egalizare a şanselor persoanelor cu diverse afecţiuni de a avea dreptul în totalitate la serviciile medicale specializate, la servicii de abilitare/reabilitare, la egalitate de şanse cu ceilalţi şi de a preveni riscul marginalizării şi excluderii sociale.

Or, din analiza celor de mai sus, reclamantul A. nu se află într-o situaţie analoagă şi nici comparabilă cu o persoană care suferă de tulburări de ritm şi de conducere persistente şi severe contractate precoce (purtător de pacemaker) care, prin debutul în perioada de formare a abilităţilor de dobândire a autonomiei, de formare profesională, de integrare şcolară şi ulterior de dobândire a unui loc de muncă, dar şi în raport cu stabilirea şi menţinerea relaţiilor interumane în general şi de familie în special, au un puternic impact asupra dezvoltării persoanei, integrării şi incluziunii sociale.

În ceea ce priveşte referirea instanţei la obligaţiile asumate conform Legii nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, instanţa nu a ţinut cont de următoarele:

MMJS a precizat şi următoarele: Ordinul comun nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap, forma în vigoare la data publicării în M. Of. nr. NR. 885 bis din 27 decembrie 2007, dar şi forma în vigoare în anul 2016, a fost emis în temeiul art. 84 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare, republicată, potrivit cărora: criteriile medicopsihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap sunt aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, la propunerea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (în prezent Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi - ANPD).

Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 50/2015, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi (ANPD):

- este desemnată autoritatea centrală de coordonare a implementării Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, ratificată prin Legea nr. 221/2010,

- coordonează la nivel central activităţile de protecţie şi de promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu,

- îndeplineşte şi funcţia de reglementare - prin care asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor Strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi armonizarea legislaţiei interne cu principiile şi normele tratatelor internaţionale la care România este parte şi a îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru al UE,

- elaborează şi supune spre aprobare Guvernului, prin Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, proiecte de politici publice şi strategii sectoriale, acte normative, precum şi programele de reformă în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, în conformitate cu convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. j) din H.G. nr. 12/2017, în domeniul protecţiei persoanelor cu dizabilităţi, întrucât există o autoritate a administraţiei publice centrale - ANPD - MMJS, la propunerea ANPD, poate aviza şi iniţia, proiectele de acte normative cu impact asupra domeniului protecţiei persoanelor cu dizabilităţi.

Reiterând precizarea că nu toate afecţiunile medicale determină încadrarea persoanei într-un grad de handicap, ci doar cele ce se încadrează în criteriile medico-psihosociale din Ordinul comun nr. 762/1992/2007, recurentele pârâte arată că la elaborarea Ordinului comun nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap s-a avut în vedere CIF (Clasificarea internaţională a funcţionării disabilităţii şi sănătăţii), care a înlocuit Clasificarea Internaţională a Afectărilor, Dizabilităţilor şi Handicapurilor (ICIDH).

În contextul CIF, viziunea actuală asupra dizabilităţii arată că prezenţa unei condiţii de sănătate - boală, afecţiune etc. - reprezintă o premisă, dar nu conduce obligatoriu la dizabilitate.

Diagnosticul medical în sine nu este, ca atare, suficient pentru a fundamenta încadrarea într-un grad de handicap, el trebuie corelat cu evaluarea psihosocială, ţinând cont de vârsta cronologică a persoanei şi de condiţiile de mediu în care acesta trăieşte.

Deşi instanţa menţionează dosarul nr. x/2016, instanţa nu reţine, cu referire la Ordinul comun nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap şi care face referire la tulburări de ritm şi de conducere persistente şi severe contractate precoce (purtător de pacemaker), că în_cazul reclamantului s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, respectiv sentinţa nr. 890/03.03.2017 a Tribunalului Alba, menţinută prin Decizia Curţii de Apel Alba nr. 2302/08.09.2017, că acesta are o boală, nu un handicap.

Or, în cauză, instanţa nu reţine că există putere de lucru judecat cu privire la faptul că reclamantul are o boală nu un handicap.

Deşi, în cauză reclamantul a invocat şi discriminarea, instanţa nu reţine că, prin Hotărârea nr. 76/01.02.2017 Colegiul Director al CNCD a hotărât că nu se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare (nu sunt situaţii comparabile) şi că există şi putere de lucru judecat provizorie având în vedere că prin sentinţa nr. 253/27.11.2017 Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi şi Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap Alba.

În concluzie, pentru considerentele pe larg dezvoltate în cuprinsul cererilor de exercitare a căii de atac, recurentele pârâte solicită casarea sentinţei civile atacate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Prin recursul său, Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii critică sentinţa civilă nr. 48 din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal din perspectiva soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce o priveşte.

Reiterând concluzia formulată în faţa primei instanţe, potrivit căreia calitatea procesuală pasivă în cauză nu poate aparţine decât autorităţilor emitente a actului administrativ contestat, recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii arată, totodată, că în contextul în care reclamantul s-a opus, totuşi, introducerii în cauză a recurentei pârâte, instanţa nu avea posibilitatea de a lărgi cadrul procesual.

Prin urmare, pe lângă încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., instanţa fondului a încălcat şi principiul disponibilităţii, astfel că recurenta pârâtă solicită casarea în parte a sentinţei şi rejudecarea cauzei sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursurile declarate împotriva sentinţei nr. 48 din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Întrucât recursul Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii vizează modalitatea de soluţionare, de către prima instanţă, a unei excepţii procesuale a cărei analiză precede antamarea fondului, ordinea firească a analizei recursurilor presupune examinarea cu prioritate a criticilor acestei autorităţi.

În acest sens, Înalta Curte constată că reclamantul intimata a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii, calitate procesuală justificată în raport de faptul că actul administrativ atacat în prezenta cauză este ordinul comun emis de aceste două pârâte.

Rezultă din economia dosarului faptul că cererea de introducere în cauză, în calitate de pârâtă a Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi a fost formulată de pârâta Ministerul Sănătăţii, cererea fiind motivată de faptul că autoritatea în discuţie se substituie, potrivit art. 7 alin. (8) din O.U.G. nr. 86/2014, sub toate aspectele Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că reclamantul s-a opus cererii de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi însă cererea a fost admisă, în considerarea dispoziţiilor art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, prevederi ce permit, într-adevăr, introducerea în cauză a altor subiecte de drept însă nu fără consimţământul reclamantului, acesta fiind în continuare, titularul dreptului de a stabili cadrul procesual.

În consecinţă, Înalta Curte constată că introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte constată că, din coroborarea dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim cu cele ale art. 12 şi 13 din aceeaşi lege, din cuprinsul cărora rezultă că autoritatea emitentă a actului administrativ tipic sau asimilat are calitatea de parte în contencios administrativ, Înalta Curte constată că acţiunea reclamantului, aşa cum a fost formulată, respectă rigorile dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios fiind asigurată, în persoana pârâţilor chemaţi în judecată de reclamant, prin raportare la calitatea de emitenţi ai actului administrativ contestat.

Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că, în contextul în care acţiunea reclamantului vizează anularea unui act administrativ cu caracter normativ, după cum se va arăta în continuare, devin aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare".

Faţă de toate aceste considerente, recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii urmează a fi admis, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate, admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte şi respingerii acţiunii în contradictoriu cu această autoritate pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Este fondat şi recursul declarat de pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi de Ministerul Sănătăţii, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă ce face obiectul prezentului recurs, instanţa fondului a admis acţiunea formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a anulat parţial Ordinul nr. 762/31.08.2007 emis de Ministerul Muncii Familiei şi Egalităţii de şanse şi nr. 1992/19.11.2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice în ceea ce priveşte menţionarea în Capitolul 4 Secţiunea 1 pct. A-l a condiţiei de debut precoce a tulburărilor de ritm şi de conducere persistente şi severe în aprecierea afectării ritmului şi conducerii cardiace.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţine, că din actele care au stat la baza emiterii Ordinului comun nr. 762/1992/2007 nu se desprind acele evaluări de specialitate care să justifice, din punct de vedere ştiinţific, distincţia instituită de Ordin, fiind evident că, prin raportare la efectele viitoare ale afecţiunii, limitările sociale există atât pentru persoana de 50 de ani, cât şi pentru cea de până la 26 ani. Referatul cu propunerea de adoptare a Ordinului, ataşat acestuia, nu este relevant în susţinerea legalităţii Ordinelor şi nu susţine fundamentat criteriile menţionate în Capitolul 4, Secţiunea 1 pct. A-l şi instituirea condiţiei de debut precoce a tulburărilor de ritm şi de conducere cardiace persistente şi severe.

Din acest punct de vedere, instanţa fondului constată că actele care au stat la baza emiterii Ordinului Comun nr. 762/1992/2007 nu sunt apte să ofere explicaţiile necesare pentru înlăturarea criticilor invocate de reclamant cu privire la instituirea condiţiei. De asemenea, acestea nu pot susţine nici apărările pârâtelor care au invocat, în susţinerea legalităţii instituirii condiţiei, că motivaţia care stă la baza luării în considerare a debutului precoce al unei afecţiuni, este aceea că afecţiunea respectivă interferează cu funcţionarea socială şi profesională sau chiar poate împiedica integrarea profesională, fiind o barieră în dezvoltarea socio-identitară şi profesională a persoanei, în condiţiile în care, şi în situaţia reclamantului, afecţiunea a interferat cu funcţionarea socială şi profesională a acestuia, impunând trecerea în rezervă şi, apoi, pensionarea sa.

Instanţa fondului a înlăturat apărarea pârâţilor, potrivit căreia stabilirea condiţiei debutului precoce are un fundament psihologic şi medical, în lipsa dovezii efectuării unor cercetări concrete de specialitate care să stea la baza stabilirii criteriilor de încadrare, prin raportare la anumite intervale de apariţie a afecţiunii în discuţie. Practic, chiar împrejurarea lipsei de definire a noţiunii de debut precoce, atestă imprecizia reglementării şi lipsa de fundamentare a criteriilor de încadrare în grad de handicap.

Aprecierile preluate de pârâtă din Hotărârea nr. 76/01.02.2017 a CNCD cu privire la intervalul situat între vârsta de 18 ani şi 26 de ani, în care identitatea socială şi profesională nu este încă definitivată şi în care persoana are nevoie de sprijin în realizarea aspiraţiilor sale, găsirea unei identităţi profesionale şi a unui loc de muncă, menite să susţină lipsa discriminării, nu sunt însă în măsură să justifice maniera incertă de reglementare prin folosirea expresiei "debut precoce"şi lipsa de evaluare ştiinţifică concretă care să stea la baza stabilirii diferenţierii.

Pentru aceleaşi considerente, instanţa reţine că sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva legalităţii Ordinului comun, inclusiv apărările pârâtelor referitoare la existenţa posibilităţii de acordare a pensiei de invaliditate în raport cu gradul pierderii capacităţii de muncă sau a pensiei de serviciu, care să compenseze limitarea de participare la viaţa socioprofesională. Din perspectiva analizării legalităţii ordinului atacat, sunt relevante doar prevederile legale pentru executarea cărora s-a emis acesta, urmând a se stabili măsura în care instituirea condiţiei debutului precoce afectează, prin limitare nejustificată, nefundamentată şi echivocă, sfera de încadrare în categoria "persoanelor cu handicap", conform definiţiei prevăzute la art. 2 din Legea 448/2006.

În concluzie, instanţa apreciază că toate argumentele preluate din Hotărârea 76/01.02.2017a CNCD, în susţinerea legalităţii Ordinului comun, exced definiţiei prevăzută de art. 2 din Legea nr. 448/2006, în condiţiile în care "accesul la viaţa societăţii" se realizează pe toată durata vieţii, nu doar până la 26 ani (în cazul în care s-ar admite că aceasta ar fi limita până la care se apreciază că debutul este "precoce"), aspect care rezultă din modalitatea de reglementare a unor criterii de încadrare în grad de handicap care nu implică îndeplinirea unor condiţii de apariţie a afecţiunilor până la o anumită vârstă.

De asemenea, instanţa constată că în actul normativ nu există o definire a noţiunii de debut precoce, în acest context fiind corectă critica privind lipsa de claritate şi de previzibilitate a normei din actul normativ atacat. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat"; "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita"; "în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice".

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de exemplu cauzele Facini Dori v Recre, 1994, Foto Frost v Hauptzollant Lübeck. Ost, 1987), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

Rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate la elaborarea oricărui act normativ. Legea nr. 24/2000 prevede în acest sens o serie de reguli, respectiv "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, [art. 7 alin. (4)]; "în cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite" [art. 24]; "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc [iar în art. 34 alin. (1)]." În considerarea aceluiaşi obiectiv, vizând calitatea legislaţiei, Legea nr. 24/2000 impune fundamentarea soluţiilor legislative, pentru o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă, stabileşte reguli privind integrarea armonioasă a proiectelor de acte normative în ansamblul legislaţiei, unicitatea reglementării, evitarea paralelismelor, precum şi cu privire la modificare, completare, abrogare şi alte evenimente legislative.

De asemenea, în limita sesizării, instanţa apreciază că printr-o reglementare nefundamentată a criteriilor de încadrare în grad de handicap, întemeiată pe condiţii de aplicare insuficient definite, se încalcă inclusiv obligaţiile asumate conform Legii nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, astfel cum sunt menţionate la art. 4 alin. (1) şi (5) din Lege.

Astfel cum rezultă din cele redate anterior, un prim motiv de nelegalitate a ordinului contestat de reclamant este, în opinia instanţei fondului, decurge din încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, concretizată în nefundamentarea ştiinţifică şi medicală a prevederii ce instituie condiţia de debut precoce a afecţiunii de care suferă reclamantul şi, tot în contextul manierei de legiferare, prima instanţă consideră că actul administrativ suferă de imprecizie, întrucât nu cuprinde criterii clare de definire a noţiunii de debut precoce.

În legătură cu acest motiv de nelegalitate, însuşit de prima instanţă, recurentele pârâte consideră nelegală sentinţa atacată, în primul rând în considerarea caracterului individual al ordinului atacat, fapt ce ar atrage, deduce Înalta Curte, inaplicabilitatea Legii nr. 24/2000(act ce reglementează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative).

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că ordinul contestat în prezenta cauză nu are caracter individual, cum greşit susţin recurentele pârâte ci reprezintă un veritabil act administrativ cu caracter normativ.

O atare concluzie este evidentă, în considerarea faptului că ordinul comun 762/1992/2007 are, ca obiect de reglementare, aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza carora se stabileste încadrarea în grad de handicap, fiind emis în aplicarea dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 448/2006.

Prin urmare, de vreme ce acest act administrativ are o aplicabilitate generală la un număr nedeterminat de subiecte de drept, concluzia judecătorului fondului, în sensul că actul în discuţie are caracter normativ şi nu individual este la adăpost de critică.

Lipsită de suport este însă, concluzia primei instanţe, în sensul nelegalităţii reglementării atacate din perspectiva lipsei de fundamentare a actului şi a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei.

În acest sens, Înalta Curte constată că termenul "debut precoce", utilizat în cuprinsul Anexei la Ordinul comun 762/1992/2007 are un înţeles lipsit de echivoc, acesta semnificând apariţia afecţiunii medicale până la vârsta de 26 ani, după cum rezultă din ansamblul reglementării.

În acest sens, recurentele pârâte arată că termenul analizat se regăseşte şi în alte secţiuni ale ordinului, respectiv Capitolul 4 D Funcţiile sistemului cardiovascular, hematologic, imunitar şi respirator, secţiunea D. - Evaluarea gradului de handicap în afectarea funcţiilor sistemului respirator, "debutul precoce al afecţiunii în copilărie, adolescentă, până la împlinirea vârstei de 26 de ani, afecţiune care să fi determinat tulburări funcţionale permanente sau care riscă să devină permanente"; Cap. 5 I. b. Evaluarea gradului de handicap în afectarea funcţiilor hepatice, se referă la hepatite cronice sau ciroze hepatice contractate precoce până la vârsta de 26 de ani".

Cât priveşte lipsa de fundamentare a actului normativ, prima instanţă a concluzionat în acest sens întrucât actele care au stat la baza emiterii ordinului comun nu relevă efectuarea unor cercetări concrete de specialitate care să stea la baza stabilirii criteriilor de încadrare.

Considerentele primei instanţe fac abstracţie, însă, de faptul că încadrarea în categoria de handicap, potrivit principiilor ce se degajă din cuprinsul Legii nr. 448/2006 şi a criteriilor medico-sociale pe baza cărora are loc încadrarea în grad de handicap, nu presupune numai decelarea unei afecţiuni medicale ci demonstrarea afectării funcţionale, cu consecinţa dificultăţii de incluziune, astfel că această condiţie a debutului precoce, în cazul afecţiunii prevăzute la Capitolul 4, Secţiunea I A pct. 1 din Ordinul comun 762/1992/2007 este justificată, urmărindu-se protejarea persoanei în perioada de formare a abilităţilor de dobândire a autonomiei, de formare profesională, de integrare şcolară şi ulterior de dobândire a unui loc de muncă.

Cum dezideratul avut în vedere de emitenţii actului administrativ pentru edictarea criteriului medico-social contestat este sprijinirea persoanelor tinere în accesul la educaţie, dobândirea de cunoştinţe necesare exercitării unei profesii şi incluziunii sociale, în mod firesc nu era necesară elaborarea unei note de fundamentare care să justifice concluzia că în perioada de preadolescenţă sunt dobândite aceste abilităţi iar la maturitate ele ar trebui să fie deja acumulate.

Astfel cum au arătat recurentele pârâte, în condiţiile debutului la maturitate a afecţiunii prevăzute la Capitolul 4, Secţiunea I A pct. 1 din Ordinul comun 762/1992/2007, legiuitorul prevede un alt gen de măsuri de protecţie în sistemul asigurărilor sociale.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare pe criteriul vârstei, cauzată prin limitarea sferei de încadrare în categoria "persoanelor cu handicap" numai la categoria persoanelor ce au dobândit afecţiunea prevăzută la Capitolul 4, Secţiunea I A pct. 1 din Ordinul comun nr. 762/1992/2007 până la împlinirea vârstei de 26 ani, Înalta Curte constată că argumentele primei instanţe încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum acesta este consfinţit prin sentinţa civilă nr. 253 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 253 din 27 noiembrie 2017 a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale şi Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Alba din cadrul Consiliului Judeţean Alba, împotriva hotărârii CNCD nr. 76/01.02.2017, ca neîntemeiată.

Trebuie subliniat faptul că sentinţa civilă anterior menţionată nu este definitivă la data soluţionării prezentului recurs, fiind atacată cu recurs de către reclamantul A., însă, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Ceea ce este esenţial pentru verificarea incidenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este a se stabili dacă în cele două cauze a fost tranşată aceeaşi chestiune litigioasă între părţi, nefiind relevant obiectul cauzei, cum greşit susţine intimatul reclamant prin întâmpinarea la recursurile declarate în prezenta cauză.

În acest sens, este de subliniat faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale. Pe de o parte, legiuitorul a reglementat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care instituie un fine de neprimire, împiedicând o nouă judecată când există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, legiuitorul, urmărind acelaşi scop al prezervării securităţii circuitului civil, a reglementat explicit prin Noul C. proc. civ. şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).

Este incontestabil faptul că litigiul pendinte are ca obiect cererea de anulare a Ordinului comun nr. 762/1992/2007 în timp ce prin sentinţa civilă nr. 253 din 27 noiembrie 2017 a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva hotărârii CNCD nr. 76/01.02.2017, neexistând, aşadar, identitate de obiect între cele două cauze, însă o atare identitate nici nu este necesară, din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior.

Raportat la cuprinsul hotărârii CNCD nr. 76/01.02.2017, este evident că "lucrul judecat" în cauza ce a vizat contestaţia împotriva acestei hotărâri este readus în dezbatere în prezenta cauză, şi anume problema efectelor juridice ale debutului tardiv al afecţiunii prevăzute la Capitolul 4, Secţiunea I A pct. 1 din Ordinul comun 762/1992/2007.

Prin hotărârea nr. 76/01.02.2017 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, constatând faptul că reclamantul A. a sesizat existenţa unei discriminări, concretizată prin introducerea unui criteriu de vârstă sub forma debutului precoce al afecţiunii de tulburare de ritm şi de conducere persistente şi severe, a apreciat că reglementarea condiţiei de debut precoce nu este discriminatorie, întrucât petentul nu se află în situaţie comparabilă cu persoanele ce au dobândit această afecţiune până la vârsta de 26 ani.

Astfel, se arată, în cuprinsul hotărârii CNCD, că scopul impunerii criteriului legat de vârsta de debut a afecţiunii generatoare de handicap, aşa cum este specificat în Ordinul nr. 762/1.992/2007, este acela de egalizare a şanselor persoanelor cu diverse afecţiuni de a avea acces la servicii sociale, medicale specializate, la servicii de abilitare/reabilitare, la egalitate de şanse cu ceilalţi şi de a preveni riscul marginalizării şi excluderii sociale(par. 5.2.37).

În continuare, CNCD precizează că a luat act de argumentarea instituţiilor reclamate, în materia asigurării drepturilor efective în cazul afectării funcţionale a unei persoane şi constată că sunt asigurate măsuri de sprijin pentru ambele categorii, chiar dacă sunt diferite(par. 5.2.38).

Astfel, pentru o afecţiune cardiacă care a debutat la naştere (congenital), în copilărie sau adolescenţă, cu consecinţe evidente asupra formării şi integrării socio-profesionale, cu repercusiuni asupra participării persoanei în societate cu şanse egale cu alţii, persoana în discuţie nu are acces la drepturile conferite de asigurarea medicală, asigurarea socială de stat şi poate fi expusă unei lipse de îngrijiri medicale specializate. Măsurile de protecţie în acest caz sunt cele conferite de Legea 448/2006(par. 5.2.39).

Într-o analiză similară, pentru afecţiunile cardiovasculare care apar după vârsta de 26 ani, cînd se consideră că persoana şi-a definitivat parcursul şcolar şi s-a integrat deja în activitatea profesională, nu se poate pune problema unei bariere similare de integrare, persoana putând beneficia de alte măsuri de sprijin(pensie de invaliditate, pensie de asigurări sociale sau pensie de serviciu).par. 5.2.40.

În fine, CNCD concluzionează, analizând înscrisurile depuse la dosar, că petentul nu se află într-o situaţie analoagă sau comparabilă cu o persoană care suferă de tulburări de ritm şi de conducere persistente şi severe contractate precoce(par. 5.2.42), respingând, în consecinţă, sesizarea formulată sub acest aspect.

Reclamantul A. a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva hotărârii CNCD nr. 76/01.02.2017, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 253 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Alba Iulia reţine, în esenţă, că "impunerea condiţiei de vârstă în evaluarea şi încadrarea în grad de handicap în raport de afecţiunile de care suferă reclamantul, de altfel necontestate în cauză, nu generează în mod automat un tratament diferenţiat între persoane aflate în situaţii similare, întrucât acest criteriu este necesar la evaluarea situaţiei de handicap.

Prin urmare, se poate reţine aşadar că nu toate afecţiunile medicale determină încadrarea persoanei într-un grad de handicap, ci doar cele care se încadrează în mod expres în criteriile medico - psihosociale prevăzute de Ordinul nr. 762/2007.

Astfel cum s-a arătat şi în cele ce preced, în cazul reclamantului s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentinţa nr. 890/2017 a Tribunalului Alba, menţinută prin Decizia nr. 2302/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia că acesta are o boală, nu un handicap, întrucât nu se încadrează în criteriile medico-psiho-sociale aprobate prin Ordinul nr. 762/2007 al MMFPS şi Ordinul nr. 1992/2007 al Ministerului Sănătăţii.

În ceea ce priveşte existenţa pretinsei discriminări, în considerentele deciziei menţionate, care se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, instanţa de fond a analizat acest aspect, fiind menţionat ca debutul vieţii profesionale, faţă de afecţiunea dobândită precoce, presupune un efort de adaptare la noua situaţie, fiind argumentul pentru care se stabileşte ca reper această vârstă în evaluarea gradului de handicap.

Sub acest aspect, astfel cum au arătat şi pârâţii, se reţine că, faţă de împrejurarea că reclamantul a fost diagnosticat cu afecţiunea tardiv, aceasta prezintă caracterul unei boli şi nu a unui handicap, respectiv a unei deficienţe fizice contractate precoce şi care afectează capacitatea de efort fizic. Astfel, în mod corect au susţinut pârâţii că pentru afecţiunile cardio-vasculare care apar după vârsta de 26 de ani, când persoana s-a integrat deja în activitatea profesională sunt asigurate alte măsuri de sprijin, respectiv persoana poate beneficia de pensie de invaliditate în raport cu gradul pierderii capacităţii de muncă, de pensie de asigurări sociale sau de pensie de serviciu, în conformitate cu Legea nr. 263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, în conformitate cu Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat sau de drepturile conferite de Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.

În mod corelativ, în cazul persoanelor care suferă de o afecţiune cardiacă ce a debutat la naştere, în copilărie sau adolescenţă, persoana în cauză nu are acces la drepturile conferite de asigurarea medicală, astfel că măsurile de protecţie în cazul acesteia sunt cele prevăzute de Legea nr. 448/2006.

Ca urmare a celor expuse, se poate conchide că, criteriul legat de vârsta de debut a afecţiunii generatoare de handicap, aşa cum este specificat în Ordinul 762/1.992/2007, nu are un caracter discriminatoriu, ci, mai mult, determină o egalizare a şanselor persoanelor cu diverse afecţiuni de a avea dreptul în totalitate la serviciile medicale specializate, la egalitate de şanse cu ceilalţi şi de a preveni riscul marginalizării şi excluderii sociale.

Or, aşa cum s-a menţionat deja, reclamantul este beneficiarul unei pensii pentru limită de vârstă începând cu data de 04.07.2016, întrucât îndeplinea condiţiile pentru acordarea acestei categorii de pensie.

În consecinţă, în cauză nu se poate reţine existenţa unei discriminări pe criteriu de vârstă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unor situaţii analoage sau comparabile".

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei civile atacate în prezenta cauză, instanţa fondului a ajuns la o concluzie diametral opusă, apreciind că este lipsită de relevanţă şi, prin urmare, discriminatorie condiţia privind data apariţiei afecţiunii de care suferă reclamantul, respectiv dacă a debutat precoce sau nu, întrucât aria protecţiei prevăzute de Legea nr. 448/2006 trebuie să fie aceeaşi şi în cazul persoanelor care au contractat această afecţiune la maturitate.

În atare condiţii este evidentă contrarietatea de abordare a chestiunii litigioase reprezentate de condiţia de ordin temporal impusă prin prevederile Capitolului 4, Secţiunea I A pct. 1 din Ordinul comun 762/1992/2007, sentinţa atacată în prezenta cauză fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată fondate recursurile formulate de pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii, urmând a le admite, cu consecinţa rejudecării cauzei şi respingerii acţiunii reclamantului A. ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii împotriva sentinţei nr. 48 din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii şi, în consecinţă, respinge acţiunea în contradictoriu cu aceasta.

Respinge ca neîntemeiată acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.