Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4121/2020 AI generated

Scope of Guarantee Fund liability for late-payment penalties in insurer insolvency

Case Number Decizia nr. 4121/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice admitted the insurer’s appeal, quashed the Court of Appeal’s decision, and partially upheld the claim, ordering the Guarantee Fund to pay late-payment penalties of 2,097.51 RON while rejecting the claim for court costs; this reversed the first-instance dismissal which had held that such amounts were excluded from insurance claims. The dispute concerned the scope of the Guarantee Fund’s liability under Law No. 213/2015 following the bankruptcy of an insurer, specifically whether late-payment penalties and litigation costs incurred by the subrogated creditor constitute "insurance claims" arising from the contract of insurance. Relying on Articles 3(1)(i) of Law No. 503/2004 and Articles 2, 4, 13, and 18 of Law No. 213/2015, the court held that statutory definitions do not exclude penalties or costs from insurance claims, interpreting the law to protect creditors in integrum from insurer insolvency, whereas the claim for court costs was dismissed due to the absence of a final judgment on those specific expenses.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015; Scope of Guarantee Fund liability for late-payment penalties in insurer insolvency: În continuare, recurenta a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conţinut reglementat de prevederile legale în materie.

Keywords

AI generated
liability of the insurer insurance guarantee fund costs of late payment insolvency contract of guarantee insurance contract

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăţi, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi şi cheltuieli, ca urmare a creditorilor de asigurare, formulate în condiţiile legii.
art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004
În continuare, recurenta a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art.
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005
503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conţinut reglementat de prevederile legale în materie.
Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015
Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligaţia intimatului-pârât de a achita despăgubiri, ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
Obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurator prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 are în vedere o protejare in integrum, deoarece consecinţele insolvenţei sunt reprezentate de imposibilitatea recuperării creanţei.
art. 2214 din C. civ
În fine, consideră că în mod greşit prima instanţă a invocat prevederile art. 2214 din C. civ., ca temei al soluţiei pronunţate, întrucât reglementările speciale existente în materie reprezintă norme derogatorii de la legea generală.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 8876/31.08.2017 emise de acesta, cu consecinţa admiterii cererii de plată nr. x/31.05.2016 formulate către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca urmare a declanşării procedurii falimentului societăţii de B. S.A.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 837 din 27 februarie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă, în mod greşit a reţinut, prin interpretarea per a contrario, excluderea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată din categoria creanţelor de asigurări.

Potrivit recurentei, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu fac distincţie între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv cele referitoare la penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi şi cheltuieli, ca urmare a creditorilor de asigurare, formulate în condiţiile legii.

Or, prima instanţă a interpretat greşit acest text de lege, reţinând că dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat Fondul au în vedere doar pe acelea generate de propria culpă, nu şi cele stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Astfel, o atare interpretare ar permite intimatului-pârât să transfere obligaţiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către Fond de la societatea de asigurare falimentară.

În continuare, recurenta a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conţinut reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Or, faptul că intimatul-pârât are activitatea reglementată prin Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi, ulterior, a Fondului.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligaţia intimatului-pârât de a achita despăgubiri, ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Faptul că Fondul nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi că Norma nr. 16/2015 şi Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate.

Obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurator prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 are în vedere o protejare in integrum, deoarece consecinţele insolvenţei sunt reprezentate de imposibilitatea recuperării creanţei.

În plus, recurenta-reclamantă apreciază că trebuie avută în vedere relaţia organică între creanţa de asigurare şi sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, aşadar acestea din urmă au legătură cu raportul de asigurare, îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţă de asigurare.

În fine, consideră că în mod greşit prima instanţă a invocat prevederile art. 2214 din C. civ., ca temei al soluţiei pronunţate, întrucât reglementările speciale existente în materie reprezintă norme derogatorii de la legea generală.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele şi în limitele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei 8876/31.08.2017, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 10084,16 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, suma de 2097,51 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 1614,12 RON reprezentând taxa de timbru al achitată în Dosarul civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Prin Decizia nr. 8876/31.08.2017, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 10084,16 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, şi a respins cererea de plată pentru suma de 2097,51 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 1614,12 RON reprezentând taxa de timbru al achitată în dosarul civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Criticile recurentei vizează excluderea, în mod eronat, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată din categoria creanţelor de asigurări şi interpretarea greşită a prevederilor art. 2214 C. civ. şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Din perspectiva includerii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în categoria creanţelor de asigurare, instanţă de control judiciar reţine că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăţi, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Se reţine că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, recurenta-reclamantă a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti o acţiune în contradictoriu cu societatea B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător CASCO, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliţă RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral Asiguratul CASCO prejudiciat.

Aşa fiind, societatea recurentă a solicitat de la B. S.A. suma de 10084,16 RON, reprezentând despăgubirii, suma de 2097,51 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi suma de 1614,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, întrucât împotriva societăţii B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost suspendat, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 10084,16 RON.

Prima instanţă a apreciat, în acord cu poziţia pârâtului, că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit şi determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Contrar celor reţinute, instanţa de control judiciar constată că referirea la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, având în vedere că textele sus-menţionate nu fac nicio distincţie în privinţa sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizaţia şi toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situaţia în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înţeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenţei contractului de asigurare.

Astfel, sumele privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată trebuie privite ca reprezentând creanţă principală, alături de contravaloarea reparaţiei autovehiculului, având în vedere că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la plăţile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalităţile şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, se reţine că în mod greşit prima instanţă a apreciat că textul are în vedere dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei culpe, iar nu la dobânzi/cheltuieli de judecată în sarcina asigurătorului falit.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 derogă de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, permiţând Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanţelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

Din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu rezultă că aceste sume se referă la propriile cheltuieli, avându-se în vedere că întreg capitolul III al legii, intitulat "Procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului" - are în vedere efectuarea tuturor plăţilor reprezentând indemnizaţii sau despăgubiri, iar sumele provin din surse proprii.

De asemenea, se reţine şi art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia în condiţiile alin. (1) şi (2) Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparaţiilor autovehiculului, de exemplu.

Totodată, nu este relevant dacă Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, întrucât obligaţia Fondului izvorăşte din lege, scopul înfiinţării fiind pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la prevederile art. 2214 din C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu conduc la o altă concluzie, ca urmare a existenţei unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

În concluzie, prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, prin urmare se apreciază că în noţiunea de despăgubire intră şi penalităţile de întârziere, dar şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment.

Aşa fiind, se constată că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, aşa încât cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalităţile de întârziere, se reţine că acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 din C. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată va admite în parte acţiunea, cu consecinţa anulării în parte a deciziei atacate şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2097,51 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Totodată, a respins în rest acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 837 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, admite în parte acţiunea.

Anulează în parte Decizia FGA nr. 8876/31.08.2017 şi obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2097,51 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Respinge în rest acţiunea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.