Guarantee Fund must process timely insurance claim; attorney-fee award upheld

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 6677/26.06.2017, emisă de pârât şi comunicată în data de 03.07.2017, sub aspectul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, privind cererea de plată nr. x/05.12.2016, formulată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 341 din 2 februarie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 6677/26.06.2017 şi a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să plătească reclamantei suma de 2168,26 RON, din care 692,26 RON penalităţi de întârziere şi 1476 RON cheltuieli de judecată, şi la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

2.2. Prin sentinţa nr. 1526 din 30 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 341/02.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, formulată de reclamanta A. S.A., în parte, obligând pârâtul la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, prin două memorii distincte, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac declarate împotriva sentinţei nr. 341 din 2 februarie 2018, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că cererea de plată formulată de reclamantă a fost respinsă având în vedere că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a dispus prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care se calculează cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, iar respectiva cerere a fost formulată la data de 05.12.2016, ulterior împlinirii termenului prevăzut de lege.

Potrivit recurentului, chiar în situaţia în care reclamanta ar fi depus cererea de plată în termenul legal aceasta ar fi fost respinsă pentru că se solicită plata unor sume cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, sume care nu reprezintă creanţe de asigurări, dar nici nu au fost acordate de către vreo instanţă.

Astfel, la data de 11.12.2015 Judecătoria sector 3 Bucureşti a procedat la suspendarea dosarului nr. x/2015 în care figurează ca părţi reclamanta şi pârâta

B. S.A. în faliment.

Prin urmare, cererea părţii privind plata unor penalităţi de întârziere aferente unor despăgubiri achitate de către C. S.A. dar şi a unor cheltuieli de judecată aferente acestui dosar procesual nu are niciun fundament juridic, pârâtul neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii a vreunui asigurător.

În concluzie, a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod eronat noţiunea de creanţă de asigurare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în sensul acestui text de lege.

Astfel, Fondul plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări, aşa cum sunt definite în Legea nr. 213/2015, considerându-se că au acest titlu sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Noţiunea creanţelor din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, prin urmare penalităţile/dobânda legală nu reprezintă decât o sancţiune rezultată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor societăţii falite, în cauză fiind sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul în Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma ASF 23/2014 şi nu într-un contract de asigurare (art. 1535 din C. civ.), sancţiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata în termen a unei despăgubiri, care constituie totodată contravenţie, conform art. 63 din Legea nr. 136/1995.

Aşadar, dispoziţiile instanţei penale se aplică doar societăţii de asigurare, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul C., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare - respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere.

În cauză, prima instanţă a făcut trimitere la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă acest text de lege se referă, în primul rând, la dobânzi şi cheltuieli şi nu la penalităţi şi cheltuieli de judecata rezultate dintr-o sentinţă şi priveşte exclusiv situaţia în care Fondul nu ar dispune de fonduri pentru achitarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

În continuare, a arătat că nici cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în lumina dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea reprezentând o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu, or, Fondul nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, aşa încât o astfel de sancţiune (cheltuieli de judecată) ar fi putut fi aplicabilă doar societăţii de asigurare care a avut un contract de asigurare cu păgubitul accidentului.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei nr. 1526 din 30 martie 2018, recurentul-pârât a criticat şi această sentinţă, prin care s-a admis cererea privind completarea dispozitivului hotărârii nr. 341 din 2 februarie 2018 sub aspectul cheltuielilor de judecată, apreciind că nu se justifică acordarea respectivelor cheltuieli, întrucât respectiva hotărâre a fost atacată, fiind nelegală.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor şi menţinerea sentinţelor atacate, fiind legale.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa nr. 341 din 2 februarie 2018 prin prisma criticilor formulate şi şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele şi în limitele arătate în continuare.

Totodată, a constatat că recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1526 din 30 martie 2018 este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat împotriva sentinţei nr. 341 din 2 februarie 2018

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului centrate, în principal, pe faptul că, în opinia sa, cererea de plată formulată de reclamantă a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, afirmând, totodată, că prima instanţă a interpretat în mod eronat noţiunea de creanţă de asigurare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, recurentul a susţinut că cererea de plată nr. x formulată de reclamantă, prin care a solicitat suma de 2.168,26 RON, compusă din 692,26 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi cheltuieli de judecată în cuantum de 1.476 RON, a fost depusă la data de 05.12.2016, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, iar prin Decizia nr. 6677/26.06.2017 respectiva cerere a fost respinsă.

Din perspectiva condiţiilor şi termenelor în care creditorii de asigurare îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi sunt relevante prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării îndemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În conformitate cu art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Din prevederile legale menţionate rezultă că termenul de depunere a cererii de plată începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul intimatei-reclamante de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului a societăţii B. S.A., respectiv data de 28.04.2016 când a rămas definitivă încheierea pronunţată în data de 03.12.2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a declarat falimentul societăţii B. S.A., cum de altfel şi recurentul afirmă.

În cauză, contrar susţinerilor recurentului, se constată că cererea de plată a fost depusă de intimata-reclamantă la data de 28.06.2016, prin serviciul de curierat, cum corect a reţinut şi prima instanţă, şi nu la data de 05.12.2016 cum greşit se afirmă de recurent, aşa încât reclamanta a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile legale sus-menţionate, care la acea dată nu era împlinit.

În aceste condiţii, se impune reformarea sentinţei atacate şi obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată, având în vedere că cererea intimatei-reclamante fost depusă cu respectarea termenului legal de 90 de zile, aşadar, nefiind tardivă.

1.2. Referitor la recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1526 din 30 martie 2018

Instanţa de control judiciar reţine că în mod corect s-a admis cererea privind completarea dispozitivului sentinţei nr. 341 din 2 februarie 2018 sub aspectul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, obligând pârâtul la plata sumei de 2500 RON cu acest titlu, către reclamantă, în raport cu prevederile art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ.

Totodată, prin Decizia nr. 165/2018, în legătură cu obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, de către partea care pierde procesul, Curtea Constituţională, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 451, a reţinut că "obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte şi onorariul avocatului părţii adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însuşit de către instanţa de judecată".

Prin urmare, criticile recurentului sunt nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat în privinţa sentinţei nr. 341 din 2 februarie 2018, va casa sentinţa atacată va obliga pârâtul la soluţionarea cererii de platăm formulate de intimata-reclamantă.

Totodată, va respinge recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1526 din 30 martie 2018, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 341 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, obligă pârâtul la soluţionarea cererii de plată.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1526 din 30 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.