Annulment of fiscal security measures for lack of concrete justification of asset dissipation risk under Tax Procedure Code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016 şi suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1988 din data de 8 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi a respins în consecinţă acţiunea formulată împotriva acestei pârâte.

De asemenea, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2016.

Totodată, a suspendat executarea deciziei până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1988 din data de 8 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri pârâtele Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul declarat, pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2016 a fost emisă de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 213 din noul Codul de procedură fiscală, prin aceasta fiind estimate obligaţii de plată în sumă totală de 2.444.666 RON, din care 1.438.121 RON taxă pe valoare adăugată şi 1.006.545 RON impozit pe profit.

În acest sens, citează dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală şi pct. 2.1. şi 2.1.1. din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în raport cu care condiţia esenţială pentru instituirea măsurilor asiguratorii este existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor fiscale.

Consideră că dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligatia de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asiguratorii, existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asiguratorii are un scop preventiv, astfel că susţinerea contestatorului în sensul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nejustificată, este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât creanţa estimată are un cuantum considerabil.

Astfel, arată că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, organele de inspecţie fiscală au recomandat ca măsurilor asiguratorii să se realizeze prin: sechestru asigurator asupra bunurilor care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit; sechestru asigurator asupra masinilor-uneltelor, utilajelor, materiile prime şi materialelor şi altor bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit; poprire asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului; poprire asiguratorie asupra sumelor din conturile detinute de societate la unităţile bancare.

Mai arată că date fiind cuantumul mare al obligaţiilor fiscale estimate, sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, perioada îndelungată de sustragere, continuitatea şi succesivitatea actului de sustragere, a apreciat că există pericolul ca suma de 2.444.666 RON să nu mai poată fi recuperată sau recuperarea să fie îngreunată, iar măsurile asiguratorii se impun chiar şi în situaţia în care nu suntem în prezenta unor obligaţii fiscale certe şi scadente, fiind suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, fără a fi necesara producerea vreunuia dintre evenimentele precizate.

De asemenea, invocă prevederile pct. 5.1.1.din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi susţine că organele de executare nu au emis niciun act de executare, pentru că obligaţia de plată datorată bugetului de stat de către reclamantă, nu a fost individualizată şi nici nu a ajuns la scadenţă.

Precizează că nu există identitate între măsurile asiguratorii care sunt luate de către organele de executare în vederea protejării, conservării bunurilor şi măsurile executorii care au ca efect valorificarea bunurilor şi încasarea preţului în scopul recuperării obligaţiilor datorate bugetului general de stat, sens în care invocă prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

3.2. Prin recursul declarat, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că Direcţia Generală Antifraudă Fiscală- Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti a efectuat un control la S.C. A. S.R.L., având ca obiectiv verificarea documentelor justificative ale operaţiunilor derulate între societatea verificată şi alte societăţi în perioada 2012-2014, în urma căruia s-au stabilit estimativ obligaţiile de plată evidenţiate în Decizia de măsuri asiguratorii nr. x, însumând un total de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 2.444.666 RON. Astfel, prin înregistrarea în evidenţa financiar-contabilă a facturilor emise de societăţile B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. şi G. S.R.L. şi a bonurilor fiscale de combustibil false pe care societatea le-a înregistrat ca fiind emise de H. S.R.L., societatea A. S.R.L. a participat la o fraudă fiscală în scopul eludării plăţilor către bugetul general consolidat al statului a taxei pe valoarea adaugată şi a impozitului pe profit.

Susţine că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior, iar sustragerea de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor invocate, este o dovadă suficientă că se impunea luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanţa evidenţiată de organele de control, conform dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015.

Mai arată că măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţile financiare ilicite desfăşurate de societatea contestatoare sau de terţe persoane cu care aceasta s-a angajat în operaţiuni economice, se impune luarea măsurilor prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, cu atât mai mult cu cât societatea nu a făcut niciun fel de dovada existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de organele de control ce au dispus măsurile contestate deşi, potrivit dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ. şi art. 72 alin. (2) din Codul procedură fiscală, contribuabilului îi incumbă sarcina probei.

Precizează că în speţă nu se poate reţine existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel că actul în discuţie se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie instituită de lege.

Recurenta-pârâtă susţine că bunurile sunt doar indisponibilizate, nu urmează a se încasa vreo sumă din conturi şi nici valorificarea acestora până la efectuarea unei inspecţii fiscale care să individualizeze creanţa estimată cu ocazia controlului inopinat, aşa încât indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Consideră că prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu ar exista, în cuprinsul referatului justificativ sau în decizia atacată, elemente concrete sau indicii de natură a se reţine pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, întrucât decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimatei, care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală.

Recurenta-pârâtă precizează că intimata-reclamantă a avut relaţii comerciale cu diversi agenţi economici cu caracter fictiv, iar înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, suspiciuni ce sunt suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

4. Apărările intimatei

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia lipsei de interes a recursului declarat de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, având în vedere că împotriva acestei pârâte instanţa a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Pe fond, solicită respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate, apreciind în esenţă că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente la starea de fapt reţinută.

Mai arată că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea procedurii aprobate prin Ordinul ANAF nr. 2605/2010, în sensul că aceasta nu are la bază referatul justificativ al luării măsurilor asiguratorii, iar pe de altă parte, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea măsurilor respective, cu atât mai mult cu cât circumstanţele concrete ce au condus la măsurile asiguratorii contestate, nici nu au fost identificate de către organul fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti este nul, iar recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016 şi suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2.1.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, Înalta Curte constată că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, examinând cererea de recurs formulată de către pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o copie fidelă a întâmpinării depuse la filele x din vol. I al dosarului de fond, astfel că aspectele invocate au făcut obiectul analizei instanţei de fond, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar care să se circumscrie motivelor de nelegalitate, apt să conducă la casarea hotărârii recurate.

Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancţionată cu nulitatea.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. De aceea, nici simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Deoarece recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul de faţă.

În raport cu soluţia dată acestui recurs, Înalta Curte apreciază că analizarea excepţiei lipsei de interes, invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată, este de prisos şi nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2.1.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că, în speţă, acţiunea are ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asigurătorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiaşi caracter de excepţie al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din speţă, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 şi că în cuprinsul deciziei contestate nu sunt individualizate în mod concret şi explicit care dintre cele trei acţiuni menţionate în textul legal este incidentă şi de unde rezultă o atare concluzie, în condiţiile în care atât referatul justificativ al măsurilor asigurătorii cât şi decizia de instituire a acestora nu cuprind decât trimiterea la conţinutul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de faţă, organul fiscal nu a indicat în concret elementele pentru care apreciază că există pericolul ca societatea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea debitelor, în eventualitatea în care acestea ar fi stabilite în sarcina sa.

În concret, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii reţine, ca temei al instituirii acestor măsuri de excepţie, faptul că societatea a înregistrat în perioada 2012-2014 achiziţii de bunuri/prestări servicii în valoare totală de 5.992.172 RON de la diverse societăţi, pentru care există indicii că nu au la bază operaţiuni reale, sens în care organul fiscal a stabilit estimativ obligaţiile de plată suplimentare, însumând un total de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 2.444.666 RON.

Tot corect a reţinut instanţa de fond şi aspectul potrivit căruia necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că, din această perspectivă, este nefondată susţinerea recurentei în sensul că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, câtă vreme, în considerarea naturii excepţionale a măsurilor asiguratorii, acesta trebuia individualizat în mod concret, nefiind suficientă invocarea generică a acestuia.

De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată şi susţinerea aceleiaşi recurente în sensul că bunurile sunt doar indisponibilizate, ceea ce nu echivalează cu executarea lor, câtă vreme măsurile asigurătorii dispuse au constat în poprirea conturilor de disponibilităţi şi depozitelor deţinute de reclamantă la I. S.A. şi J. S.A., popririi sumelor datorate cu orice titlu de terţii menţionaţi în Anexa 1 a deciziei precum şi în sechestrul asupra bunurilor menţionate în decizie, toate aceste măsuri fiind luate până la concurenţa sumei de 2.444.666 RON, reprezentând obligaţii fiscale estimate, şi, cum activitatea curentă a unei societăţi presupune rulajul unor disponibilităţi băneşti şi folosirea bunurilor deţinute, este mai mult decât evident faptul că prin măsurile instituire, activitatea societăţii a fost prejudiciată, chiar dacă indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurente prin cererile de recurs formulate nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2019.