Eligibility of rural non-agricultural funding application: requirement of rural workplace and conflict between fiscal declaration obligations and grant guidelines

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 aprilie 2017, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale ("AFIR"), Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova ("CRFIR-CRAIOVA") şi Oficiul Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale Olt ("OJFIR-OLT"), a solicitat;

- anularea Formularului E6.8.1 - Notificarea cererilor de finanţare nr. x/22.12.2016, emis de pârâtul OJFIR-OLT;

- anularea Formularului E6.8.2 - Notificarea solicitantului privind contestaţia depusă nr. 3518/03.04.2017, emis de pârâtul CRFIR-CRAIOVA;

- obligarea pârâtei AFIR să admită ca eligibil proiectul cu titlul "A.", depus de reclamantă pe submăsura 6.2 "Sprijin pentru înfiinţarea de activităţi neagricole în zone rurale", în sesiunea de proiecte "Sesiunea a doua -2016".

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 343 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova şi Oficiul Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale Olt, a anulat Formularul E6.8.1 - Notificarea cererilor de finanţare nr. x/22.12.2016, emis de pârâtul OJFIR-OLT şi Formularul E6.8.2 - Notificarea solicitantului privind contestaţia depusă nr. 3518/03.04.2017, emis de pârâtul CRFIR-CRAIOVA, cu consecinţa reevaluării proiectului depus de reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 343 din 14 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (2) şi art. 30 din H.G. nr. 226/2015, a cap. 2.2. şi a cap. 4 din Ghidul solicitantului aferent SM6.2, fiind ignorat probatoriul administrat în cauză, clauzele contractuale şi situaţia de fapt expusă în sentinţa atacată.

În opinia recurentei, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că activitatea reclamantei urma a se desfăşura la sediul său profesional aflat în mediul rural, deşi motivul real al declarării neeligibilităţii proiectului privea neindicarea în cererea de finanţare a punctului de lucru din mediul rural şi neprezentarea de documente în susţinerea locului desfăşurării activităţii. Conform Ghidului solicitantului, intimata-reclamantă trebuia să aibă un punct de lucru deschis în mediul rural sau să bifeze punctul nr. 11 din declaraţia pe proprie răspundere privind angajamentul de deschidere a punctului de lucru în spaţiul rural, întrucât submăsura 6.2, aferentă PNDR 2014-2020, era aplicabilă întreprinderilor din spaţiul rural.

Recurenta-pârâtă a apreciat a fi greşită şi reţinerea instanţei de fond cu privire la inexistenţa obligaţiei reclamantei de a depune Declaraţia privind veniturile din activităţi agricole impuse pe norme de venit (formularul 221) sau Declaraţia de inactivitate, astfel cum s-a prevăzut în Ghidul solicitantului. Intimata-reclamantă nu a anexat aceste documente cererii de finanţare, depunând doar Declaraţia 220 - Declaraţie privind venitul estimat, înregistrată la ANAF în anul 2015, la începutul activităţii PFA. Întrucât legea prevede că la finalul anului se depune Declaraţia 200 şi/sau Declaraţia 221, a susţinut recurenta că Declaraţia 220 nu poate substitui aceste formulare, nedepunerea lor atrăgând neeligibilitatea proiectului.

A arătat recurenta, referitor la adresa emisă de ANAF, că răspunsul formulat de autoritatea fiscală este lipsit de relevanţă, întrucât obligaţia respectării tuturor cerinţelor impuse în vederea obţinerii finanţării nerambursabile este prevăzută de art. 29 alin. (2) din H.G. nr. 226/2015.

Cât priveşte interpretarea şi aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor H.G. nr. 226/2015, recurenta-pârâtă a susţinut că avea posibilitatea de a solicita informaţii suplimentare reclamantei, dar numai în cazuri limitative, precum corectarea erorilor de formă ale cererii de finanţare, iar nu şi a celor de fond. În speţă, nesemnarea declaraţiilor pe proprie răspundere sau nebifarea unei căsuţe în partea F a cererii de finanţare nu pot fi încadrate în noţiunea de erori de formă, neputând fi corectate în procedura de evaluare, ci sunt erori care atrag neeligibilitatea proiectului.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că intimata-reclamantă este culpabilă de nerespectarea obligaţiei de a respecta criteriile de eligibilitate şi selecţie, respectiv a obligaţiei de a prezenta documente justificative în susţinerea cererii de finanţare, neeligibilitatea proiectului fiind o consecinţă directă a conduitei nediligente a reclamantei, iar nu a culpei AFIR.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte neconformitatea documentaţiei anexate cererii de finanţare, constând în nebifarea de către reclamantă a punctului nr. 11 din declaraţia pe proprie răspundere, privind angajamentul de deschidere a punctului de lucru în spaţiul rural, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte AFIR.

Prin cererea de recurs pârâta a reiterat prevederile Ghidului solicitantului şi obiectivele submăsurii 6.2, program în temeiul căruia se acordă finanţarea nerambursabilă, arătând că reclamanta trebuia să aibă un punct de lucru deschis în mediul rural sau să îşi ia angajamentul deschiderii unui astfel de punct de lucru. Aceste critici nu răspund argumentelor instanţei de fond, care a constatat, în esenţă, că reclamanta îşi desfăşura activitatea la sediul profesional situat în mediu rural, astfel încât nu mai era necesară deschiderea unui punct de lucru şi, prin urmare, nu era necesară nici declaraţia pe proprie răspundere în acest sens.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 5 şi art. 2 lit. k) din O.G. nr. 44/2008, redate în cuprinsul sentinţei recurate, forma de organizare a activităţii sub care s-a înfiinţat reclamanta (persoană fizică autorizată) presupune existenţa unui sediul profesional la care se vor desfăşura activităţile autorizate, punctul de lucru urmând a fi înfiinţat doar în situaţia în care PFA desfăşoară activitatea în altă locaţie decât sediul social. În speţă, reclamanta are sediul profesional situat în mediul rural, iar activitatea sa se desfăşoară la sediul profesional, astfel încât înfiinţarea unui punct de lucru în acelaşi mediu reprezintă o cerinţă formală, care nu ţine cont de obiectivele submăsurii accesate.

Astfel, obiectivele SM6.2. din cadrul PNDR 2014-2020 sunt (conform Ghidului solicitantului) diversificarea economiei rurale prin creşterea numărului de micro-întreprinderi şi întreprinderi mici în sectorul neagricol, dezvoltarea serviciilor şi crearea de locuri de muncă în spaţiul rural, încurajarea menţinerii şi dezvoltării activităţilor meşteşugăreşti tradiţionale. Aşadar, fondurile nerambursabile accesate prin această submăsură sunt menite să încurajeze şi să dezvolte activităţile micilor întreprinzători din mediul rural, indiferent dacă activitatea acestora se desfăşoară la un punct de lucru sau chiar la sediul întreprinderii, condiţie pe care reclamanta o îndeplinea la data depunerii cererii de finanţare.

De altfel, pct. 11 din declaraţia anexa F la cererea de finanţare prevede că acest punct se va bifa "dacă este cazul", menţiune ce nu poate fi interpretată ca adresându-se decât solicitanţilor al căror sediu profesional nu se situa în mediul rural şi îşi luau angajamentul de a deschide un punct de lucru în acest mediu. În cazul reclamantei, Înalta Curte nu întrevede necesitatea deschiderii unui punct de lucru, atât timp cât activitatea profesională se desfăşura la sediul situat în mediul rural, astfel încât această cerinţă, astfel cum a fost interpretată de autoritatea pârâtă, are un caracter excesiv şi nu contribuie în vreun fel la îndeplinirea măsurilor urmărite prin programul de finanţare.

Referitor la cea de-a doua pretinsă neconformitate a documentaţiei anexate cererii de finanţare, vizând nedepunerea Declaraţiei privind veniturile din activităţi agricole impuse pe norme de venit (formularul 221) sau a Declaraţiei de inactivitate, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâtă sunt nefondate.

Obligaţia de depunere a declaraţiilor fiscale de către contribuabilii care realizează activităţi comerciale, astfel cum este prevăzută de Codul fiscal (atât în Legea nr. 571/2003, cât şi în Legea nr. 227/2015) şi de normele de aplicare ale acestuia, este diferenţiată în funcţie de tipul activităţii producătoare de venituri, legea fiscală prevăzând proceduri diferite de declarare şi plată a impozitelor (inclusiv declaraţii-formulare distincte) în raport de sistemul de impunere - real sau pe bază de norme de venit. Prin OMFP nr. 2875/2011 s-a stabilit nomenclatorul activităţilor (definite în raport de codurile CAEN) pentru care contribuabilii pot opta pentru impunerea în funcţie de norma de venit, între acestea fiind şi codul CAEN 8121 - Activităţi generale de curăţenie a clădirilor, sub care şi-a desfăşurat activitatea reclamanta în anii anteriori depunerii proiectului.

În speţă, reclamanta a optat pentru sistemul de impunere în funcţie de norma de venit, depunând Declaraţia privind venitul estimat/norma de venit (formularul 220), înregistrată sub nr. x/27.10.2015 la AFP Municipiul Slatina.

În ceea ce priveşte Declaraţia privind veniturile din activităţi agricole impuse pe norme de venit (formularul 221), Înalta Curte constată că reclamanta nu a desfăşurat activităţi agricole anterior depunerii proiectului, codul CAEN autorizat (8121 - Activităţi generale de curăţenie a clădirilor) fiind subsumat altor activităţi care, deşi impuse pe bază de normă de venit, nu au specific agricol. Aşadar, solicitarea de către pârâta a depunerii unei declaraţii referitoare la o activitate pe care reclamanta nu a prestat-o (din care nu a obţinut venituri impozabile) excede cadrului legislativ obiectiv, iar declararea neeligibilităţii proiectului pe acest motiv este o măsură nelegală.

Aceleaşi concluzii se impun şi în privinţa Declaraţiei de inactivitate, a cărei depunere este necesară doar în cazul inactivităţii contribuabilului, situaţie neregăsită în speţă.

Cât priveşte susţinerile referitoare la obligativitatea depunerii unei declaraţii finale la sfârşitul anului (formularul 200), Înalta Curte reţine că, potrivit art. 83 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 122 din Legea nr. 227/2015, obligaţia depunerii acestei declaraţii revine doar contribuabililor impuşi în sistem real, textele de lege menţionate prevăzând în mod expres că nu se depun declaraţii privind venitul realizat pentru veniturile determinate pe bază de norme de venit.

Cerinţa depunerii acestei declaraţii se datorează, în opinia instanţei de recurs, unei confuzii pe care recurenta-pârâtă o face între cele două sisteme de impunere, în condiţiile în care Declaraţia formular 220 se depune de ambele categorii de contribuabili, atât cei impuşi în sistem real, care vor estima venitul pe care îl vor obţine în anul fiscal, urmând a regulariza impozitul în baza declaraţiei finale (formularul 200), cât şi de cei impuşi conform normei de venit, care nu au obligaţia regularizării impozitului şi, prin urmare, nici a depunerii declaraţiei finale.

În acest context, Înalta Curte va înlătura argumentul recurentei-pârâte referitor la lipsa de relevanţă a informaţiilor comunicate de organul fiscal prin Adresa nr. x/27.12.2016, întrucât acestea confirmă regimul de impozitare al reclamantei şi inexistenţa unei obligaţii fiscale a reclamantei de a depune declaraţiile formular 200 şi 221 în anii 2015-2016.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a apreciat în mod greşit cu privire la necesitatea depunerii unor documente fiscale de către reclamantă, stabilind în sarcina acesteia o obligaţie imposibil de îndeplinit. Este adevărat că regulile de acordare a ajutorului financiar presupun îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, dar aceste reguli nu pot fi interpretate ca impunând obligaţii imposibile solicitanţilor, care contravin legislaţiei naţionale din alte domenii, în speţă din domeniul fiscal. Obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale de către solicitanţi trebuie reglementată în Ghidul solicitantului (sau interpretată/aplicată) într-o modalitate congruentă cu obligaţiile impuse de legiuitor prin legislaţia fiscală, iar nu contrar acestora, ţinând cont de specificul activităţii şi al regimului de impunere în care se pot încadra solicitanţii.

Referitor la natura de cerinţe de formă ori de fond a pretinselor omisiuni ale reclamantei de bifare a unei rubrici din formularul anexat cererii de finanţare şi de depunere a documentelor fiscale prevăzute de Ghidul solicitantului, Înalta Curte constată că în considerentele instanţei de fond nu se regăsesc argumente vizând aceste chestiuni. Prima instanţă nu a analizat natura pretinselor omisiuni prin raportare la obligaţiile care revin autorităţii pârâte conform H.G. nr. 226/2015, respectiv nu a imputat pârâtei o conduită nediligentă prin nesolicitarea unor informaţii suplimentare din partea reclamantei. Aşadar, curtea de apel a pornit implicit de la premisa să neregularităţile invocate de AFIR sunt unele de fond, iar nu de formă şi a procedat la analizarea lor, în raport de legislaţia incidentă, astfel încât criticile recurentei-pârâte sunt străine de conţinutul sentinţei recurate.

În concluzie, Înalta Curte constată că declararea neeligibilităţii proiectului depus de reclamantă a fost rezultatul unei greşite evaluări a cererii de finanţare de către pârâtă, contrară normelor legale incidente, motiv pentru care soluţia instanţei de fond de anulare a actelor administrative contestate este corectă, iar criticile formulate de pârâtă nu au caracter fondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 343 din 14 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 august 2020.