Nullity of local tax assessment for omission of mandatory elements including taxable period and legal basis under Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 martie 2017, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Râmnicu-Vâlcea, prin Primar, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/13.12.2016 şi a Dispoziţiei nr. 218, înregistrată la sediul reclamantei sub nr. 1394p/09.02.2017, emise de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 133 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Râmnicu-Vâlcea, prin Primar, a anulat Decizia de impunere nr. x/13.12.2016 şi Dispoziţia nr. 218/2017, emise de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 133 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcţia Economico-Financiară şi Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că prima instanţă nu a luat în considerare prevederile Ordinului nr. 2068/22.12.2015 privind aprobarea formularelor tipizate pentru activitatea de stabilire a impozitelor şi taxelor locale de către organele fiscale locale, emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, care stabileşte modelul cadru al deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice. Decizia de impunere contestată în cauză respectă, în opinia recurenţilor, atât modelul cadru, cât şi prevederile art. 46 alin. (2) din Codul fiscal.

De asemenea, recurenţii au susţinut că majorările de întârziere la debitele restante au fost calculate începând cu data de 22.04.2015, când a fost confirmat planul de reorganizare al societăţii reclamante, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 şi recomandările Camerei de Conturi a Judeţului Vâlcea.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele din recurs întemeiate pe invocarea prevederilor Ordinului nr. 2068/22.12.2015, emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi a dispoziţiilor art. 46 Codul de procedură fiscală, cu privire la elementele pe care trebuie să le conţină decizia de impunere.

Înalta Curte constată că Decizia de impunere nr. x/12.12.2016 nu respectă prevederile Codului de procedură fiscală, necuprinzând elementele obligatorii prevăzute de acest cod, omisiune care atrage nulitatea actului fiscal.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă. Or, în cuprinsul actului fiscal nu se precizează, conform art. 97 Codul de procedură fiscală, perioada pentru care s-au calculat debitele fiscale (perioada impozabilă) şi data de la care se calculează accesoriile (indicând doar data până la care s-au calculat acestea, respectiv 13.12.2016, fără indicarea datei de început), lipsind şi menţiunile expres prevăzute de art. 46 lit. d), e), f) şi j), respectiv obiectul actului administrativ, motivele de fapt şi temeiul de drept avute în vedere la emiterea deciziei.

Vor fi înlăturate apărările recurentţilor privitoare la impunerea, prin Ordinul nr. 2068/2015 emis de către MDRAP, a unui formular tip al deciziei de impunere, care a fost respectat la emiterea actului fiscal contestat. Pe de-o parte, Înalta Curte reţine că nu se poate deroga de la dispoziţiile Codului de procedură fiscală printr-un act normativ de nivel inferior, iar pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (2) din acest ordin:

"Formularele prevăzute în anexele nr. 2-15 reprezintă modele-cadru şi pot fi completate cu informaţii specifice fiecărui organ fiscal local, cu respectarea prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."

Aşadar, formularul deciziei de impunere poate fi completat cu indicarea perioadei impozabile, a temeiului de drept şi motivelor de fapt, chiar dacă nu există rubrici exprese în acest formular. Lipsa acestor elemente pune contribuabilul (precum şi instanţa de contencios administrativ şi fiscal) în imposibilitatea de a verifica justeţea impunerii accesoriilor, în raport de legea aplicabilă.

Atât prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, cât şi prin recurs, pârâţii au susţinut că au indicat, în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei, perioada impozabilă şi temeiul de drept avute în vedere la emiterea deciziei de impunere, debitul fiind calculat de la data de 22.04.2015, când a fost confirmat planul de reorganizare al societăţii reclamante, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.

Aceste elemente nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de impunere, data de începere a calculării creanţei fiscale nefiind indicată, iar în privinţa temeiului de drept, decizia de impunere menţionează că a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 227/2015, ale H.G. nr. 1/2016 şi ale Legii nr. 207/2015, fără a specifica un articol anume din aceste acte normative şi nici dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.

Indicarea ulterioară, în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative, a unor elemente omise sau imprecis menţionate, nu produce efecte asupra neregularităţii actului de impunere. Astfel cum s-a arătat anterior, decizia de impunere trebuie să cuprindă, la data emiterii, toate elementele prevăzute de lege, pentru ca debitorul fiscal să aibă la dispoziţie toate informaţiile necesare verificării existenţei şi modului de calcul al creanţei şi a se conforma obligaţiei de plată. Completarea omisiunilor deciziei de impunere prin decizia de soluţionare a contestaţiei nu reprezintă o procedură prevăzută de Codul de procedură fiscală şi nu poate fi considerată o bună practică administrativă a organului fiscal, menirea soluţiei pronunţate asupra contestaţiei nefiind aceea de acoperire a neregularităţilor actului de impunere.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcţia Economico-Financiară şi Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcţia Economico-Financiară şi Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 133 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iulie 2020.