Retrocession of nationalized religious properties: distinction between material error and non-pronouncement on accessory costs in the dispositive

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 octombrie 2015, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantele Parohia Romano-Catolică Bacova şi Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, au solicitat:

- anularea Deciziei nr. 3449/24.07.2015;

- constatarea calităţii reclamantei de succesoare a proprietarului tabular naţionalizat "Fondul Religionar maghiar";

- restituirea proprietăţilor înscrise iniţial în CF x Chevereşu Mare, transcrise în CF x Chevereşu Mare şi în CF x Chevereşu Mare, cu încuviinţarea întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea contestatoarei, cu titlu de retrocedare.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 291 din 2 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 692/PI din 22 martie 2016, Tribunalul Timiş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

1.4. Prin decizia nr. 1069 din 13 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

1.5. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 1 iulie 2016, sub nr. x/2015*.

1.6. Prin încheierea din 19 septembrie 2016, instanţa de fond a luat act de cererea reclamantelor de completare a cadrului procesual pasiv şi a dispus introducerea în cauză a Primăriei Comunei Chevereşu Mare.

2. Hotărârea instanţei de fond

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 46 din 02 februarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantele Parohia Romano-Catolică Bacova şi Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

2.2. Prin încheierea din 14 februarie 2017, instanţa de fond a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 46/02.02.2017, în sensul completării cu menţiunea "şi în contradictoriu cu pârâta Comuna Chevereşu Mare", iar în loc de menţiunea eronată "Fără cheltuieli de judecată", se va trece "Obligă reclamantele la plata sumei de 3000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocaţial, către pârâta Comuna Chevereşu Mare."

2.3. Prin încheierea din 17 mai 2017, instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de Comisia de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România cu privire la sentinţa civilă nr. 46/02.02.2017, precum şi a încheierii din data de 14.02.2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 46 din 02 februarie 2017 şi a încheierii din 14 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ("ANRP") şi Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România ("Comisia Specială"), ca părţi distincte, deşi reclamanta a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România. Transformând această pârâtă în două părţi distincte, instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, excepţie care nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, încălcând atribuţiile puterii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte cea de-a doua pârâtă, introdusă în cauză prin încheierea din 19.09.2016, a arătat recurenta-reclamantă că aceasta a fost omisă din dispozitivul sentinţei recurate. Îndreptând această eroare, prin încheierea din 14.02.2017 instanţa de fond a dispus obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Cheveresu Mare, fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuţia părţilor sau să fi făcut obiectul unei verificări a cuantumului cheltuielilor.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a respectat rolul activ, întrucât nu a administrat probatorii pentru verificarea situaţiei juridice şi locative a imobilelor revendicate, astfel cum au solicitat reclamantele, prin emiterea unei adrese către Primăria Chevereşu Mare şi nu a analizat înscrisurile depuse de reclamantă, considerându-le irelevante, deşi acestea fac dovada că proprietarul imobilelor naţionalizate este cultul romano-catolic. De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere solicitarea din cuprinsul concluziilor scrise, privind obligarea Comisiei Speciale la emiterea unei decizii de retrocedare parţial în natură şi parţial prin compensare sau despăgubiri.

În opinia recurentei, Decretul nr. 176/1948 a fost un act abuziv, astfel încât nu se poate nega aparteneneţa şcolii confesionale din Chevereşu Mare la cultul catolic. Nici Comisia Specială şi nici Comuna Chevereşu Mare nu au precizat cui au aparţinut şcolile catolice anterior naţionalizării, în condiţiile în care înscrierea în CF a Fondului religios maghiar nu înseamnă că imobilele nu ar fi aparţinut cultului religios catolic, ci tocmai aplicarea Decretului nr. 167/1948 confirmă această apartenenţă.

3.2. Împotriva încheierii din data de 17 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de îndreptare formulate la data de 02.05.2017.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 442 C. proc. civ., întrucât îndreptarea solicitată se înscrie în sintagma "orice alte erori materiale".

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi intimata-pârâtă Comuna Chevereşu Mare au depus întâmpinări faţă de recursul reclamantei Parohia Romano-Catolică Bacova, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Parohia Romano-Catolică Bacova şi intimata-reclamantă Episcopia Romano-Catolică de Timişoara au depus întâmpinare comună la recursul declarat de pârâta Comisia Specială, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de hotărârile recurate, Înalta Curte constată că acesta este fondat doar în privinţa criticilor aduse încheierii din 14 februarie 2017, criticile formulate cu privire la sentinţa nr. 46 din 02 februarie 2017 urmând a fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile exprimate se subsumează doar pct. 5 şi pct. 8 ale acestui articol.

Astfel, în privinţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta nu a prezentat argumente referitoare la nemotivarea hotărârilor atacate sau la o eventuală contradictorialitate a motivelor ori la prezentarea unor motive străine cauzei în cuprinsul acestora.

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. Recurenta-reclamantă a invocat o pretinsă modificare de către instanţa de fond a cadrului procesual pasiv indicat în acţiune şi nepunerea în discuţia părţilor a unei excepţii, critici care corespund motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva nerespectării principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii, iar nu celui reglementat de pct. 4 al aceluiaşi articol.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul dedus judecăţii prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica modificării de către instanţa de fond a cadrului procesual pasiv, contrar voinţei reclamantelor, exprimată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Prin acţiune, reclamantele au chemat în judecată pârâta "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România", iar emitenta actului atacat este Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, care funcţionează în cadrul ANRP. Deşi din considerentele sentinţei rezultă că instanţa a apreciat că reclamantele au chemat în judecată două pârâte distincte, cu consecinţa invocării şi soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANRP şi a stabilirii pârâtei care are calitatea de a sta în judecată în acţiunea în anulare a deciziei contestate, din parcursul procesual în fond rezultă că pârâtă în cauză a fost Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor nici necesitatea lămuririi cadrului procesual pasiv şi nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pe care a admis-o în considerentele sentinţei.

Cu toate acestea, pentru ca greşeala instanţei de fond să conducă la casarea sentinţei recurate, este necesar ca încălcarea regulii de procedură să atragă sancţiunea nulităţii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, respectiv art. 174 - 179 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 176 C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiţionat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiţionată de producerea unei vătămări părţii interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Întrucât nepunerea în discuţia părţilor a aspectelor referitoare la cadrul procesual pasiv nu face parte din cazurile prevăzute de art. 176 din cod, desfiinţarea actului de procedură (în speţă casarea sentinţei recurate) nu poate interveni decât în condiţiile în care recurenta-reclamantă face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune, respectiv prezintă argumente întemeiate din care să rezulte că soluţia recurată este rezultatul sau a fost influenţată de nerespectarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Or, greşita stabilire a cadrului procesual pasiv de către instanţa de fond în cuprinsul considerentelor sentinţei nu a produs nicio vătămare părţii reclamante, care susţine că pârâtă în cauză este numai Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România. Cererea sa a fost soluţionată pe fond numai în contradictoriu cu această Comisie, iar considerentele care au condus instanţa de fond spre soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată nu prezintă nicio conexiune cu chestiunea cadrului procesual pasiv, ci sunt subsumate fondului pretenţiilor reclamantei, respectiv neîncadrării cererii de retrocedare a imobilelor revendicate în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte reţine că, prin recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP decât din perspectiva neprespectării principiului contradictorialităţii. Aşadar, criticile recurentei au un caracter strict formal, iar referirea la cererea de chemare în judecată a ANRP, ca parte distinctă, urmată de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi nu produce nicio vătămare părţii reclamante, motiv pentru care criticile vor fi respinse, ca nefondate.

Nefondată este şi critica referitoare la nerespectarea rolului activ al judecătorului, din perspectiva neadministrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei.

În ceea ce priveşte respingerea probei solicitate de reclamantă, vizând emiterea unei adrese către Primăria Chevereşu Mare pentru verificarea situaţiei juridice şi locative a imobilelor revendicate, Înalta Curte constată că o astfel de probă nu a fost solicitată în faţa instanţei de fond, conform încheierilor de şedinţă.

În cauză au fost acordate patru termene de judecată în faţa Curţii de Apel Timişoara. La termenul din 19.09.2016, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei Comuna Chevereşu Mare, conform precizărilor reclamantelor şi s-a pus în vedere reclamantelor să depună la dosarul cauzei extrasele CF şi dovada înregistrării în termen a acţiunii. La termenul din 15.11.2016, avocatul reclamantelor a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea şi înscrisurile depuse de pârâta Chevereşu Mare. La termenul din 13.12.2016, reclamantele, prin avocat, au susţinut că este necesară identificarea imobilelor în litigiu şi stabilirea situaţiei juridice a acestora, sens în care au solicitat amânarea judecării cauzei pentru a se conforma dispoziţiilor instanţei, respectiv de a formula în scris teza probatorie şi solicitările exprese pe care înţeleg să le formuleze în probaţiune. La termenul de judecată din 19.01.2017, reclamantele au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosar anterior termenului de judecată, fără a formula o cerere de probatorii suplimentare, iar cauza a rămas în pronunţare.

Prin urmare, deşi la termenul din 13.12.2016, reclamanta, prin avocat, a susţinut necesitatea administrării unor probatorii, nu a specificat în ce constă acestea şi, deşi a primit un termen de judecată pentru a preciza în scris atât teza probatorie, cât şi cererea pe care o formulează în faţa instanţei de judecată, reclamanta nu a depus precizările solicitate la termen de judecată acordat, când s-a rezumat la a solicita proba cu înscrisurile deja aflate la dosar. În consecinţă, nefiind formulate cereri de probatorii suplimentare de către vreuna din părţi, instanţa de fond, în mod corect, a constatat cauza în stare de judecată.

În acest context, nu se poate susţine o lipsă a manifestării rolului activ de către instanţa de fond, în condiţiile în care însăşi reclamanta a apreciat că probatoriul administrat în cauză este complet şi nu a formulat cereri de suplimentare a probelor, iar instanţa a apreciat că înscrisurile avute la dispoziţie sunt suficiente pentru a-şi forma opinia asupra cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica neanalizării înscrisurilor depuse de reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta s-a rezumat, în cererea de recurs, să menţioneze succint că actele depuse în probaţiune dovedesc situaţia juridică învederată prin acţiune. Recurenta nu a indicat înscrisurile pretins neanalizate de instanţa de fond şi nu a contestat în concret niciunul dintre considerentele instanţei de fond, care fac trimitere, într-o manieră extensivă şi detaliată, la înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Nefondată este şi critica neanalizării, de către instanţa de fond, a solicitării din concluziile scrise depuse după rămânerea în pronunţare, prin care reclamantele au solicitat obligarea Comisiei Speciale la emiterea unei decizii de retrocedare, parţial în natură şi parţial prin compensare sau despăgubiri. Această cerere reprezintă o modificare/completare a pretenţiilor expuse în cererea de chemare în judecată, care nu respectă dispoziţiile art. 194, coroborat cu art. 204 C. proc. civ., întrucât prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fi formulate pretenţii noi, necunoscute de partea oponentă.

Reclamantele nu au îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu un petit distinct de verificat în calea acţiunii judiciare de faţă, referitor la obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii cu un anumit conţinut, astfel încât nu se poate reţine o încălcare de instanţa de fond a obligaţiei prevăzută de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., referitoare la pronunţarea asupra a tot ceea ce s-a cerut în cauză.

Vor fi respinse, ca nefondate, şi argumentele referitoare la caracterul abuziv al Decretului nr. 176/1948 şi la apartenenţa şcolii confesionale Chevereşu Mare la cultul catolic. Înalta Curte constată că aceste susţineri au un caracter succint, general, fără nicio referire la considerentele instanţei de fond care, astfel cum s-a arătat anterior, a analizat detaliat toate actele depuse la dosarul cauzei, în raport de textele de lege incidente, concluzionând asupra nedovedirii de către reclamantă a apartenenţei imobilelor revendicate la cultul romano-catolic.

Caracterul abuziv al preluării imobilelor în patrimoniul Statului nu are relevanţă în privinţa stabilirii persoanei îndreptăţite la retrocedare, chestiunea litigioasă în cauză nefiind aceea a trecerii în patrimoniul statului a bunurilor, ci aceea a dreptului reclamantelor de a solicita restituirea imobilelor, din perspectiva înscrisurilor depuse atât la dosarul administrativ, cât şi în procedura judiciară, care nu dovedesc că între reclamante şi proprietarul tabular (Fondul Religionar Maghiar) ar exista vreo legătură juridică. Din această perspectivă, Înalta Curte constată a fi corecte considerentele primei instanţe, întemeiate pe conţinutul înscrisurilor administrate în dosar, concluzii pe care reclamantele nu le-au invalidat în calea de atac, nici sub aspect argumentativ, nici sub aspect probator, prin depunerea unor înscrisuri suplimentare.

Toate aspectele anterior expuse fundamentează, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 46 din 02 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază a fi fondat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 14 februarie 2017.

În cuprinsul acestei încheieri, la pct. 1 instanţa de fond a constatat, din oficiu, omiterea din dispozitivul sentinţei civile nr. 46/02.02.2017, a pârâtei Comuna Chevereşu Mare, dispunând îndreptarea erorii prin completarea sentinţei cu menţiunea respingerii acţiunii reclamantelor şi faţă de aceste pârâtă. Totodată, la pct. 2 al încheierii instanţa de fond a dispus obligarea reclamantelor la plata către această pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că această din urmă dispoziţie a încheierii atacate nu se încadrează în categoria erorilor materiale ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci reprezintă o completare a dispozitivului sentinţei recurate, care poate face doar obiectul unei cereri formulate în temeiul art. 444 C. proc. civ.

Astfel, omisiunea soluţionării cererii de obligare a părţii oponente la plata cheltuielilor de judecată nu reprezintă o simplă eroare materială, din cele prevăzute de art. 442 C. proc. civ., ci o nepronunţare asupra unei cereri accesorii, formulate de pârâtă în raport de art. 453 C. proc. civ., omisiune ce nu poate fi îndreptată decât prin cererea de completare a hotărârii, conform art. 444 C. proc. civ.. Or, o astfel de cerere poate fi formulată doar de părţile cauzei, iar nu dispusă din oficiu şi se judecă cu citarea părţilor, în şedinţă publică, iar nu în camera de consiliu, fără citare, ca în cazul cererii de îndreptare a erorilor materiale.

Prin urmare, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Chevereşu Mare cu încălcarea prevederilor art. 442 şi art. 444 C. proc. civ., calificând greşit această omisiune ca reprezentând o eroare materială, pe care a soluţionat-o fără citarea părţilor, completând, astfel, dispozitivul sentinţei civile recurate cu soluţia asupra unei cereri accesorii, deşi nu a fost învestită de părţile cauzei cu solicitarea de completare a hotărârii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, împotriva încheierii din 14 februarie 2017 şi va casa, în parte, încheierea atacată, în sensul înlăturării soluţiei pronunţate cu privire la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Chevereşu Mare, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

II. 2. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva încheierii din 17 mai 2017

În motivarea căii de atac, pârâta a criticat încheierea din 17 mai 2017, pronunţată ca urmare a cererii de îndreptare a erorilor materiale, formulată în faţa instanţei de fond, apreciind, în esenţă, că omisiunea sesizată cu privire la modalitatea de respingere a acţiunii faţă de pârâta ANRP se încadrează în noţiunea de eroare materială, astfel cum este reglementată de art. 442 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, atât timp cât instanţa de fond a stabilit că numai Comisia Specială are calitatea de pârâtă, ca emitent al deciziei atacate, recurenta-pârâtă nu a justificat necesitatea îndreptării pretinsei omisiuni, în condiţiile în care, potrivit 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este ataşată atât dispozitivului, cât şi considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a soluţionat o chestiune litigioasă.

Trimiţând şi la condiţiile referitoare la cadrul procesual subiectiv pasiv expus în cadrul analizei recursul declarat de reclamantă şi reţinând că, de plano, omisiunea pronunţării asupra unei excepţii prin dispozitiv nu poate face obiectul unei cereri de îndreptare eroare materială, Înalta Curte va constata că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva încheierii din 17 mai 2017, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 46 din 02 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, împotriva încheierii din 14 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, încheierea atacată, în sensul înlăturării soluţiei pronunţate cu privire la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Chevereşu Mare, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva încheierii din 17 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iulie 2020.